Introducere

Microgrupul școlar este un grup social în care elevii exersează poate primele status roluri care se vor apropia de cele din lumea adulților. Va exista o ierarhie clară, chair dacă nu este definită formal, fiecare individ ocupând o poziție atât în privința relațiilor socio-afective în care este angrenat (unii sunt preferați de multă lume, alții indiferenți ori marginalizați), cât și în privința relațiilor funcționale, a competențelor cognitive, a abilităților pe care le au.

Vor exista roluri distribuite pentru fiecare în parte – unul este glumețul clasei, altul “ justițiarul”, ori premiantul, cel care se pune bine cu profesorii, charismaticul, cel care influențează pe ceilalți, poate conturând un viitor lider. Din păcate vor exista și partiture negative, copilul – problemă ori inadaptatul, cel care este ținta hărțuirii. Aceste etichete nu sunt, evident, explicite, dar realitatea interacțiunii sociale dovedește existența lor, dincolo de cee ace este normat, prescris, formal.

Citește mai mult: Tipuri de relaţii în grupurile şcolare

Trăsături de bază ale clasei și stilului de predare care pot contribui la îmbunătățirea funcționării școlare a copiilor și adolescenților cu ADHD

Țineți cont de o distincție importantă între metodele de predare proactive și reactive
Multe dintre sugestii sunt exemple de predare proactivă și de comportament. Ele sunt în contrast cu abordarea reactivă obișnuită pe care o au mulți profesorii cu elevii ADHD.
O schimbare a situației într-o clasă sau a curriculum-ului sau a unui plan se face înainte de apariția oricărei probleme. Această abordare reduce probabilitatea apariției unor astfel de probleme în situații viitoare. Învățarea proactivă crește, de asemenea, probabilitatea ca în loc să apară o comportare adecvată și o scade pe cea de eroare sau esec școlar.

Metodele proactive sunt superioare metodelor reactive în relația cu elevii cu ADHD, deoarece cele dintâi reduc sau chiar împiedică probabilitatea apariției unei probleme într-o situație.  Metodele reactive, se ocupă de elevi numai după ce a avut loc problema.
A avea  un psiholog școlar sau profesor consultant familiarizat cu ADHD și metodele de management școlar poate servi ca un colaborator sau consultant pentru alți profesori din școală care au copiii ADHD în sălile lor de clasă. Acest consultant poate oferi informatii de bază, precum și face recomandari pentru medii aranjate si întâlniri specifice clasei și recomandă strategii de management comportamental.

Citește mai mult: Managementul clasei pentru incluziunea elevilor cu ADHD

Managementul stresului este abilitatea individului de a face faţă presiunilor de zi cu zi. Prin managementul stresului se urmăreşte iniţial identificarea cauzelor acestor presiuni şi apoi reechilibrarea şi reducerea reacţiei prelungite a corpului la factorii interni sau externi cauzatori de stres, prin aplicarea unor tehnici specifice.

Până în prezent, prevenirea stresului şi a simptomelor de epuizare profesională la cadrele didactice s-a bazat cu prioritate, mai ales, pe aplicarea unor măsuri de dezvoltare a competenţelor individuale. Dar aceste intervenţii s-au dovedit insuficiente, deoarece ele trebuie asociate cu măsuri şi acţiuni de optimizare a mediului şi a climatului de muncă.

În acest sens, una dintre propuneri este să se aplice în instituţiile şcolare programul de intervenţie pentru creşterea rezilienţei, bazat pe două modalităţi:

 a) dezvoltarea strategiilor personale de gestionare a stresului organizaţional prin tehnici cognitiv-comportamentale;

b) strategii şi modalităţi de dezvoltare a rezilienţei prin managementul stresului la nivel organizaţional, al instituţiilor din sfera educaţiei.

Citește mai mult: Managementul stresului profesional

1.      Definire.

Rezilienţa educaţională, academică, a primit mai multe definiţii de-a lungul timpului, printre care ”capacitatea de a atinge performanţa şcolară în condiţiile confruntării cu factori de risc care ameninţă succesul şcolar” (Alva & Padilla, 1995) sau ”abilitatea de a face faţă provocărilor şi presiunilor mediului şcolar” (Fallon, 2010). Succesul şcolar este interpretat atât ca un indicator al unei rezilienţe psihologice ridicate (Kumpfer, 1999), cât şi al acestui tip distinct de rezilienţă, cea educaţională. Un model reprezentativ al rezilienţei educaţionale este cel construit de Silas Casillas în 2008, în cadrul căruia autorul a identificat patru mari categorii de factori protectivi, care sprijină elevii aflaţi în situaţii de risc pentru atingerea succesului şcolar (Sandoval-Hernandez & Cortes, 2012):

1) factori personali –încrederea în sine şi motivaţia pentru învăţare;

2) factori familiali –sprijinul emoţional, sprijinul material şi modelul personal de rezilienţă educaţională;

3) factori şcolari –sprijinul emoţional/recunoaşterea socială, sprijinul logistic/ managementul administrativ, relaţia profesor-elev/modelul personal oferit de profesori;

4) factori comunitari –infrastructura necesară procesului educaţional.

Citește mai mult: Rezilienţa educaţională