Conceptul de rezilienţă

Reziliența este un termen preluat din limba engleză, folosit iniţial în metalurgie și reflectă capacitatea oțelului de a reveni la forma originară după ce a fost lovit. Referindu-se la oameni, reziliența este asociată mai ales nu doar cu capacitatea acestora de a se recupera, dar și cu aceea de a obține o putere interioară din evenimente traumatice. Reziliența este un termen provenit din latinescul verbului "a-și reveni", ce înseamnă, de asemenea, "a salva" dar putând fi folosit și cu sensul de „protecție”. După cum se poate observa, controversa/disputa se concentrează nu pe originea noțiunii, ci mai degrabă pe conținutul acesteia. Conținutul noțiunii se extinde și cuprinde nu numai răspunsul la traumă, dar și capacitatea omului de a se proteja de influența sa (Nelly Petrova-Dimitrova, 2017).

Asociaţia Americană de Psihologie defineşte rezilienţa ca “procesul de adaptare adecvată la confruntarea cu traume, adversităţi, tragedii, ameninţări sau cu alte surse importante de stres, cum ar fi : probleme familiale sau de relaţionare, probleme serioase de sănătate, factori de stres financiari sau de la locul de muncă” (American Psychological Association, 2019). Cu alte cuvinte, rezilienţa poate fi definită ca procesul de mobilizare eficientă a resurselor interne şi externe pentru adaptare la stres sau gestionarea optimă a unor surse semnificative de stres sau traumă (Dr. Demian Corina, 2017).

Fenomenul de reziliență

Fenomenul de reziliență este un proces natural care face parte din viața multor oameni. Acei oameni care se confruntă cu dificultăţi în viaţă par a deveni „spirite de oţel”, mai exact manifestă o rezistenţă psihologică şi o anumită adaptabilitate la contextele de viaţa grele.

Întâlnim persoane în viaţa reală, dincolo de personajele din cărţi şi filme, care reuşesc să facă faţă provocărilor vieţii, să trăiască o viaţă împlinită, să simtă bucurie şi recunoştinţă, în timp ce alţii, mai puţin încercaţi, nu reuşesc parcă niciodată acest lucru. Alteori, unii pot fi cu adevărat încercaţi, dar cumva nu reuşesc să îşi revină, trauma şi nu ei fiind cea care le defineşte vieţile. Pe aceştia din urmă, îi regăsim ca şi clienţi ai serviciilor sociale şi de sănătate, având de a face cu legea, cu poliţia, ajungând chiar să fie încarceraţi.

Rezilienţa este capacitatea, abilitatea de a face faţă, de a te recupera după evenimente dureroase şi traumatice. Rezilienţa este acea noţiune care reflectă o abilitate universală, am putea spune, a fiecărui individ sau a unui întreg sistem de a se dezvolta şi de a prospera în condiţii nefavorabile. Rezilienţa este noţiunea care se referă la abilitatea oamenilor de a se recupera în urma traumelor, ajutându-i să devină nişte persoane puternice. Putem înţelege rezilienţa şi ca pe un mod de „adaptare pozitivă” în circumstanţe dificile, astfel încât în urma recuperării, abilităţile funcţionale şi cognitive ale individului să crească „manifestarea competenţei în contextul adaptării la provocări semnificative.” (Masten &Coatsworth, 1998, p. 206)

O serie de autori consideră că pentru a fi cu adevărat vorba despre rezilienţă trebuie să existe trei elemente caracteristice: 1) existenţa unui risc, a unei ameninţări semnificative sau a unei adversităţi importante (condiţii de viaţă stresante, condiţii sociale extrem de solicitante, considerate semnificative); 2) prezenţa unor factori de protecţie, inclusiv calităţi (însuşiri interne) și resurse externe pentru contracararea factorilor de risc şi adversităţilor, şi 3) procesul de adaptare pozitivă sau de evitare a unui rezultat negativ (Windle G., 2011).Ţinând cont de aceste aspecte, rezilienţa poate fi definită ca procesul de gestionare sau de adaptare la surse semnificative de stres sau traumă. Calităţile, resursele interne ale persoanei, ca şi mediul în care aceasta trăieşte facilitează această capacitate de adap-tare şi de revenire după confruntarea cu adversităţile.

O altă abordare priveşte rezilienţa din trei perspective diferite: ca aptitudine, ca proces şi ca rezultat. Rezilienţa ca aptitudine sau competenţă se referă la capacitatea unei persoane de a se adapta schimbărilor şi evenimentelor stresante într-un mod sănătos (Catalano RF, Berglund ML, Ryan JAM, Lonczak HS, Hawkins JD., 2004). Rezilienţa ca proces este văzută ca o revenire la o funcţionare normală cu sprijinul factorilor de protecţie, după întâlnirea cu un factor generator de stres intens. Rezilienţa, ca rezultat, este definită ca efectul pozitiv şi benefic ce decurge din trăirea sau parcurgerea unor evenimente stresante.

Factorii care influenţează rezilienţa

Chiar dacă tema rezilienţei este încă o temă de pionierat, cercetările recente au identificat mecanismele care stau la baza dezvoltării rezilienţei şi factorii predictori ai vulnerabilităţii persoanei la stres şi la anumite tulburări psihiatrice generate de confruntarea cu stresul şi trauma. În dezvoltarea şi modularea rezilienţei, factorii care joacă roluri importante sunt numeroşi: genetici, epigenetici, mediul de dezvoltare, factori psihosociali, neurochimici şi anumite circuite neurologice specifice. Fără a intra în amănunte cu privire la toţi factorii menţionaţi, ne vom referi aici la mediul de dezvoltare şi la factorii psihosociali (Dr. Demian Corina, 2017).

Mediul în care se dezvoltă o fiinţă este un factor important care influenţează rezilienţa. Stresul prenatal sau experienţele adverse din copilărie pot afecta negativ dezvoltarea sistemelor de răspuns la stres, în unele cazuri producând daune pe termen lung, atât la animale cât şi la oameni (de exemplu, hiperactivarea cronică a axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian, este asociat cu riscul hipercortizolemiei cronice, mai târziu pe parcursul vieţii).

Stresul psihologic şi social cronic, imposibil de controlat, la care se adaugă comportamentele abuzive din perioada de debut a vieţii corelează pozitiv cu riscul apariţiei unor tulburări somatice precum cancerul, diabetul, bolile cardiovasculare, şi a unor afecţiuni psihiatrice, în mod special cu depresia.

Un criteriu important care influenţează măsura în care o persoană este afectată de evenimentul stresant este gradul de control pe care persoana îl are asupra stresorului. Cu cât avem de a face cu evenimente precoce de stres incontrolabil, cu atât creşte riscul apariţiei „neajutorării învăţate”. Aceasta se referă la un anumit tipar mintal şi comportamental pe care Seligman l-a descris şi care apare atunci când o persoană devine convinsă că nu poate să schimbe circumstanţele situaţiei în care se află. Dacă persoana este capabilă să deţină controlul asupra stresorului, ea pare să fie rezilientă la diverşi stresori ulteriori. Un alt aspect important rezultat din cercetări este acela că circuitele neuronale implicate în rezilienţă pot fi modificate mult timp după momentul producerii adversităţilor (Rutter M., 2013)

Printre factorii psihosociali care au fost studiaţi şi care contribuie la întărirea rezilienţei se numără unele caracteristici şi comportamente individuale, anumite procese cognitive, trăsături de personalitate şi mecanisme active de coping (de adaptare). Dintre acestea amintim

optimismul, capacitatea de restructurare cognitivă, comportamentele prosociale, dar şi umorul, suportul social, exerciţiile fizice, existenţa unui sistem de valori personale şi altele.

Pentru dezvoltarea rezilienţei sunt din ce în ce mai recunoscute ca metode eficiente de intervenţie tehnicile psihologice cognitiv-comportamentale care presupun atât dezvoltarea mecanismelor funcţionale de coping şi gestionarea gândurilor şi emoţiilor disfuncţionale, cât şi învăţarea de tehnici de relaxare pentru reducerea sau depăşirea stresului.

Implicaţii practice- intervenţii preventive şi terapeutice generale

Astăzi putem spune că domenii diverse sunt preocupate cu studiul rezilienţei. Cu toate acestea ceea ce apare de o importanţă majoră este modul în care vor fi aplicate descoperirile din aceste domenii.

Promovarea rezilienţei are şi va avea un rol major în prevenirea şi tratamentul tulburărilor psihiatrice şi somatice corelate cu stresul.

Studiile care îşi propun identificarea factorilor de risc şi de protecţie, precum şi interacţiunile dintre aceştia facilitează implementarea ulterioară a unor intervenţii care vor avea un fundament ştiinţific. Bunăoară, intervenţiile de tip farmacologic care vizează factorii neurochimici implicaţi în rezilienţă sunt importante pentru viitoare tratamente ale afecţiunilor determinate de stres.

Intervenţiile preventive cum ar fi introducerea în cadrul şcolii a unor programe educaţionale care să dezvolte rezilienţa la copii şi adolescenţi pot fi deosebit de benefice, aceştia devenind mai capabili să gestioneze optim provocările vieţii. Programele şcolare pentru copii care au ca obiective dezvoltarea comportamentelor prosociale, dezvoltarea autoeficacităţii, a stimei de sine şi a abilităţilor de coping activ, către dezvoltarea şi menţinerea unor reţele sociale de su-port, pot contribui la clădirea rezilienţei de la o vârstă fragedă.

Pentru adolescenţi se pot elabora programe specifice acestei etape de dezvoltare care ar putea ajuta tranziţia către maturitate. În aceste programe, pot fi incluse intervenţii necesare recuperării după experienţe dificile sau pot facilita atingerea potenţialului maxim de dezvoltare al persoanei. Acest obiectiv ar putea fi atins prin promovarea flexibilităţii cognitive, a dezvoltării sistemului propriu de convingeri şi valori şi a unor strategii adaptative (capacitatea de organizare, planificare, autodisciplină etc.).

Este cunoscut faptul că în procesul dezvoltării, copiii şi adolescenţii se confruntă inevitabil cu schimbări sau cu evenimente de viaţă stresante. În ciuda acestor adversităţi, un mediu familial sănătos, suportiv, cu afecţiune şi limite ferme pe parcursul creşterii, prin evitarea expunerii repetate la nivele ridicate de stres sau imposibil de gestionat, precum şi crearea acelor contexte de depăşire cu succes a unor provocări zilnice, le poate dezvolta capacitatea de a face faţă evenimentelor viitoare, posibil generatoare de stres.

Elemente de maximă importanţă precum funcţionarea familială pozitivă, relaţiile pozitive cu egalii, relaţiile sociale cu adulţi suportivi şi cu parteneri prosociali, ar putea fi dezvoltate prin intervenţii structurate implementate sistematic. O educaţia parentală corect desfăşurată poate contribui la dezvoltarea psihică şi fizică adecvată a copiilor şi la scăderea riscului de apariţie a răspunsurilor disfuncţionale la stres, care pot fi transmise chiar şi transgeneraţional. Inclusiv în cazul copiilor aflaţi în situaţii cu risc crescut, cum este cazul copiilor instituţionalizaţi, intervenţiile pot influenţa pozitiv calitatea relaţiilor de ataşament prin dezvoltarea rezilienţei.

Cu toate intenţiile bune, suntem conştienţi că în unele situaţii intervenţiile preventive sunt tardive. În acestea, este recomandat ajutorul oferit de specialist (psihoterapeutul) care s-a dovedit un bun facilitator al recuperării după consumarea experienţelor dificile, inclusiv a situaţiilor traumatice. Intervenţia psihoterapeutică determină o scădere a riscului apariţiei psihopatologiei, iar tehnicile de tip cognitiv-comportamental, psihoterapia sistemică de familie şi grupurile de suport şi-au demonstrat în timp eficienţa pe această temă.