Bază de date online cu resurse educaționale pentru susținerea educației incluzive de calitate

În psihologia cognitivă tradiţională, cunoaşterea e văzută ca un fel procesare, adică pare simplu să spui că aceasta va atinge cote cu atât mai înalte cu cât mintea elevului va fi programată cu ajutorul cât mai multor strategii meta-cognitive. Într-un mod cu totul diferit, în tradiţia socio-culturală de tip vigotskian, cunoaşterea este înţeleasă în termeni de învăţare a folosirii instrumentelor culturale. Ca o consecinţă a faptului că acestea sunt totdeauna specifice unor anumite contexte social-istorice este dificil de trasat modele de învăţare care să fie general valabile, excepţie fiind câteva instrumente culturale care  care traversează cel mult câteva contexte diferite.

În era digitală în care trăim, paradigma cunoaşterii trebuie să fie una a dialogului, educaţia trebuie să meargă dincolo de intrumentele culturale specifice, dar făra a fi redusă la abstracţia oferită de psihologia cognitivă.

Dezvoltarea educaţiei în direcţia dialogului nu poate fi decât rezultatul unui mod de predare-învăţare-evaluare la un nivel de conceptualizare mai ridicat decât în trecut. Pentru că dialogul presupune deschidere, lărgirea oriontului şi adâncime, acest mod de învăţare este atât o direcţie individuală pentru elev, cât şi una socială pentru şcoală ca întreg.

Școala incluziva trebuie sa recunoasca diferite cerinte educationale ale copiilor ,sa reactioneze adecvat la acestea ,sa asigure o educatie de calitate pentru toti . Diferentele dintre copii sunt  firesti, iar scoala trebuie sa dispuna de servicii adecvate care sa actioneze continuu pentru a intampina cerintele educationale speciale .

   Cu toții trebuie sa  ne punem urmatoarele intrebari ;

   -De ce nu pot face progrese semnificative în invătare toti elevii dintr -o clasă?

   -Cum pot fi sprijiniti să progreseze in invatarea de tip școlar, elevii care întâmpină dificultăți?

   Metodele  activ-participative utilizate în practica instrumental- educational, permit elevului satisfacerea cerințelor educationale prin efort personal sau în colaborare cu alți colegi.  Specific acestor metode este faptul că se stimulează interesul pentru cunoaștere , este facilitat contactul cu realitatea inconjurătoare , sunt subordonate dezvoltarile mintale si nivelului de socializare al elevilor.

În activitatea școlară,  același conținut poate fi înțeles mai ușor sau mai greu la un profesor sau la altul, in funcție de adaptarea stilului de predare la  stilul de invățare al elevului.  

Fiecare elev are un stil anume de invatare si invata mai bine prin anumite mijloace. Intelegerea stilurior particulare de invațare , va ajuta profesorul sa performeze mai bine la clasa.

Ce este un stil de invatare?

Un stil de invatare este modalitatea prin care  o persoana procesează, înțelege și integrează noua informatie. Luând  in considerare canalul percetiv predominat in procesarea informatiei, s-au evidentiat  patru stiluri de invatare –    stilul auditiv, stilul vizual, stilul tactil si stilul kinestezic.

Un auditiv invata mai bine ascultand.

Un vizual invata mai bine vazând.

Un tactil invata mai bine atingând, simțind și manipulând obiecte,

Un kinestezic invata mai bine dacă beneficiază de  frecvente oportunitați pentru activitatea  fizică.

 

1. Aspecte ale dezvoltării proceselor psihice ale şcolarului de 6-7 ani

2. Nivelul de maturitate al copilului de 6-7 ani

3 Necesitatea cunoaşterii psihopedagogice a copilului la intrarea în şcolaritate

 

 

Cea mai buna solie pentru un sistem educativ care să răspunnevoilor tuturor elevilor se dovedeşte a fi educaţia incluzivă, caracterizată prin următoarele principii: dreptul fiecărui elev la educaţie pe baza egalităţii şanselor; nici un elev nu poate fi exclus din educaţie sau supus discriminării pe motive de rasă, religie, culoare, etnie, sex, limbaj, dizabilităţi; şcoala se adaptează la nevoile elevilor; diferenţele individuale între elevi constituie o sursă de bogăţie și diversitate, și nu o problemă.

Şcoala incluzivă are la ba un curriculum adaptat în raport cu nevoile copiilor. Adaptarea curriculumului se poate realiza prin selectarea unor conţinuturi din curriculumul general adresat copiilor normali, care pot fi însuşite de copiii cu cerinţe speciale; introducerea elevilor cu cerinţe educative speciale într-o varietate de activităţi individuale, terapeutice, destinate recuperării acestora; folosirea unor metode și procedee didactice, a unor mijloace de învăţământ intuitive, de natusă sprijine înţelegerea conţinuturilor predate la clasă.