Teoria educatiei integrate propune abordarea fenomenului educational intr-o maniera flexibila, adaptabila cerintelor si nevoilor speciale ale copiilor integrati in invatamantul de masa.

          Strategiile specifice educatiei integrate valorifica atat metodologia din educatia moderna cat si ansamblul metodelor, proceselor, procedeelor si mijloacelor traditionale, prin aplicarea acestora intr-o maniera cat mai adaptata contextului instructiv- educativ.

          In esenta lor strategiile educatiei integrate sunt strategii de micro-grup, activ- participative, cooperative, colaborative, parteneriale, implicate, organizative si socializante. Elaborarea si utilizarea acestor strategii este motivata de caracteristicile actiunii de integrare a unei persoane cu cerinte educative speciale, care necesita asistare, participare, receptare.

          Invatarea la copiii cu CES, ca proces de achizitie de noi cunostinte si de formare de capacitati cognitive este mult mai eficienta daca se realizeaza in grupuri mici, daca este activ- participanta, cooperativa, parteneriala si implicata la maximum posibil.

           Pentru exemplificare, se vor prezenta cateva strategii utilizate in educatia integrata:

Citește mai mult: STRATEGII ŞI METODE DE LUCRU UTILIZATE DE CADRUL DIDACTIC ÎN EDUCAŢIA INTEGRATĂ

Lectia reprezinta o modalitate fundamentala de organizare a activitatii didactice. In acest context ea ramane "forma de baza principala, dominanta, la nivelul procesului de invatamant" (Cerghit, Ioan).

             Definirea conceptului de lectie presupune depasirea cadrului fixat prin etimologia cuvantului: lectio, in limba greaca inseamna: a citi cu glas tare, a audia, a lectura, a medita. Perspectiva curriculara orienteaza aceasta "activitate a elevilor desfasurata sub indrumarea profesorului" (Dictionar de pedagogie) la nivelul corelatiei profesor-elev care evidentiaza, pe de o parte, necesitatea profesorului de "a lectura esentialul", iar, pe de alta parte, posibilitatea formativa a elevului, de "a medita eficient", inaintea lectiei si ca efect al lectiei.

            Lectia poate fi interpretata astfel ca un program didactic, bazat pe "un sistem de actiuni structurate" in functie de obiectivele generale si specifice ale procesului de invatamant operationalizate adecvat la nivelul intregului colectiv de elevi, "intr-o atmosfera de lucru congruenta" ( Ionescu, Miron).

          Coordonatele lectiei reflecta structura unui "model tridimensional" care defineste functionalitatea, structura si calea de operationalizare a procesului de invatamant.

a) coordonata functionala a lectiei vizeaza competenţele generale si specifice ale activitatii stabilite in cadrul unor documente de politica a educatiei (plan de invatamant, programe scolare) care reflecta in plan didactic finalitatile sistemului de educatie (definite la nivelul: idealului pedagogic, scopurilor pedagogice);

b) coordonata structurala a lectiei vizeaza resursele pedagogice angajate in cadrul activitatii la nivel material (spatiul,timpul didactic disponibil, mijloacele de invatamant disponibile), informational (calitatea programelor scolare, materialelor documentare, informatizate etc.) si uman (calitatile pedagogice ale profesorului, capacitatile elevilor);

c) coordonata operationala a lectiei vizeaza actiunea de proiectare si realizare a obiectivelor concrete ale activitatii, deduse din obiectivele generale si specifice ale lectiei, cu respectarea particularitatilor clasei de elevi, prin angajarea creativitatii pedagogice a profesorului in sensul valorificarii depline a resurselor (continuturi-metodologie, conditii de instruire) si a modalitatilor de evaluare necesare in contextul didactic respectiv.

Citește mai mult: LECŢIA – FORMA FUNDAMENTALĂ DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢII DIDACTICE

-          Evaluarea: definiţii, operaţii, funcţii, forme;

-          Strategii alternative de evaluare: observaţia sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor, investigaţia, proiectul, portofolilul;

-          Formarea şi dezvoltarea spiritului de evaluare obiectivă, erori în evaluare

Definiţiile relativ recente ale evaluării şcolare sunt foarte diverse. Ele au însă multe note comune. Din multitudinea de variante,  propunem  următoarea definiţie: „A evalua înseamnă a emite judecăţi de valoare privind învăţarea de către elev, pe baza unor criterii adecvate obiectivelor fixate, în vederea luării unor decizii” (Potolea, D., Manolescu, M., 2005, p. 4).

Esenţa schimbărilor petrecute în ultimul deceniu al secolului trecut care se continuă şi astăzi derivă din aceea că „evaluarea şcolară este concepută din ce în ce mai mult ca parte integrantă a procesului de învăţareşi jalon al acesteia” (Abernot, Yvan, 1996, p. 5).

Conceptul care a modificat întreaga pedagogie a ultimelor decenii şi care nu şi-a epuizat încă resursele este cel de „evaluare formativă”. Conceptul instituie evaluarea ca mijloc de formare a elevului şi permite observarea evoluţiei competenţelor sale. Considerarea evaluării moderne ca făcând parte integrantă din procesul de învăţare, intim asociat acestuia, a condus la distanţarea sa de tradiţionala „verificare” a cunoştinţelor şi chiar de tradiţionala apreciere şcolară (Cerghit, Ioan, 2002, pag. 292). 

Citește mai mult: ABORDAREA EVALUĂRII DIN PERSPECTIVA INSTRUIRII DIFERENŢIATE

De multe ori, în activitatea la clasă întâlnim copii care au dificultăți de învățare, nu atât din cauza unui retard psihologic ori a dezinteresului, cât determinate de un deficit în înțelegerea, expresia ori capacitatea de a folosi limbajul, ori acesta este instrumentul princeps pentru achiziționarea cunoștințelor și relaționarea interumană.

Este important din acest motiv să cunoaștem tulburările de limbaj și modul în care afectează acestea capacitatea de învățare a elevilor noștri.

Ce este o tulburare de limbaj?

Termenul de „tulburare de limbaj” face referire la întârzierea sau tulburarea care interferează cu dezvoltarea şi comportarea normală a limbajului şi comunicării copilului. Aceste tulburări pot fi în sfera articulatorie/fonologică, a fluenţei, vocii, comunicării argumentative şi alternative sau în sfera auzului.

Tulburarea limbajului rezultă din întârzierea dezvoltării conținutului, formei sau folosirii limbii vorbite. Conținutul se referă la lucrul despre care se vorbește sau se înțelege. Forma se referă la aspectul și sonoritatea unităților de limbaj și combinațiilor acestora, cum ar fi  sfârșitul cuvintelor, cuvintele sau structura unei propoziții. Folosirea limbii vorbite face trimitere la motivul pentru care persoanele comunică și modalitățile în care aceștia construiesc conversații în baza a ceea ce cunosc despre interlocutor și context. Un copil cu o tulburare de limbaj, poate manifesta dificultăți în oricare dintre aceste arii.

Citește mai mult: Tulburările de limbaj și învățarea