- Rolul părintelui –

partea 2

Rezumat

            În cadrul unor materiale elaborate şi postate anterior în baza de date online de bune practici din cadrul proiectului ProForm - PROfesionalizarea cadrelor didactice prin FORMare continuă - POCU/73/6/6/108182, am prezentat o parte introductivă[1] a unui Ghid de educaţie incluzivă pentru familie, ca instrument de lucru pentru familiile copiilor cu dizabilităţi, dar cu aplicabilitate şi la nivelul unităţilor şcolare în vederea unei mai bune abordări a procesului educaţional, insistând şi asupra conceputului de aliat[2], cât şi asupra rolului părintelui în educaţia incluzivă. În continuare se pune accent pe rolul părintelui din perspectiva autorilor ghidului citat anterior.

Context

Deşi prezentat şi în materialele amintite mai sus, se reia contextul BP identificate, context se situează la nivelul rezultatelor atinse în cadrul proiectului „Parteneriatul familiilor / părinţilor pentru educaţie incluzivă”, finanţat de Comisia Europeană prin programul Grundtvig (2009-2011). Proiectul a fost implementat de către şase parteneri, respectiv: Alliance for Inclusive Education (UK), APFAssociation des Paralyses de France (Franţa), UNAPEI (Franţa), Associazione DarVoce (Italia), Asociaţia RENINCO (România), Sjalfsbjörg ISF (Islanda). Proiectul a avut ca scop o analiză a educaţiei incluzive din cele 5 ţări de origine ale partenerilor, respectiv Franţa, Italia, Islanda, Marea Britanie şi România. Conform autorilor materialului de referinţă[3], analiza s-a realizat împreună cu profesionişti şi cu membri ai unor familii care sunt părinţi de copii cu dizabilităţi pentru observarea posibilităţilor existente la nivelul învăţământului obişnuit în fiecare ţară, ca experienţe şi moduri de abordare şi gândire în vederea identificării unor exemple de bună pratică în educaţia incluzivă.

Ca rezultat principal al analizei, s-a elaborat un Ghid de educaţie incluzivă pentru familie, pe care dacă îl analizăm din perspectiva perstatorilor de servicii educaţionale, acesta este un instrument foarte util în definirea modului de lucru la nivel de unitate de învăţământ din perspectiva creşterii caracterului incluziv al educaţiei.

Strategii şi intervenţii

Ulterior situării în context şi definirii educaţiei incluzive şi a motivelor pentru care familia unei persoane cu dizabilităţi aflată în proces de învăţare[4], vom continua expunerea asupra rolului părintelui în educaţia incluzivă.

Dacă în materialul citat anterior[5], rolul părintelui viza mai multe aspecte, cu accent pe componenta de analiză a cadrului general vizând educaţia incluzivă (definţie, abordări, legislaţie), cât şi contextual (şcoli vizate).

Pe lângă componenta de analiză, rolul părintelui este prezentat astfel:

·         „Să fie un aliat al propriului copil şi a celorlalţi copii.

·         Să-şi recunoască expertiza în ceea ce priveşte propriul copil şi să recunoască şi expertiza copilului însuşi.

·         Să adopte modelul social al dizabilităţii atunci când oferă şcolii informaţii despre copil [...].

·         Să caute şi să stabilească un sprijin reciproc împreună cu ceilalţi părinţi ai copiilor din şcoală – să nu încerce să abordeze singur problemele.

·         Să lucreze în parteneriat cu şcoala pentru a dezvolta practici incluzive pentru copilul său, valorificând ceea ce există şi este bun şi identificând barierele de participare la viaţa şcolară, cooperând pentru găsirea de soluţii şi menţinând deschise canalele de comunicare cu şcoala.

·         Să-şi păstreze optimismul, energia şi auto-determinarea pentru a face toate aceste lucruri şi să se bucure de familia sa!”[6]

Respectiv, din perspectiva relaţiei cu unitatea şcolară, părintele trebuie să aibă o abordare proactivă, să menţină comunicarea constantă, să lucreze în parteneriat pentru dezvoltarea unor practici incluzive şi pentru identificarea barierielor[7] şi propunerea unor soluţii, de unde reiese faptul că şi unitatea şcolară trebuie să dea dovadă de deschidere şi să asigure continuitatea şi buna desfăşurare a parteneriatului.

Ghidul prevede o serie de sugestii şi pentru situaţiile în care unitatea de învăţământ nu îndeplineşte cerinţele copilului/nu realizează eforturi sau demersuri suficiente pentru a asigura un cadru incluziv sau, pur şi simplu, spune NU, indiferent când intervine acest nu (la înscriere sau ulterior). În aceste cazuri, părinţilor li se fac o serie de recomandări[8] derivate din cadrul legal, cu accent pe acelaşi caracter proactiv.

Există riscuri pentru unităţile de învăţământ care s-ar afla în situaţiile de mai sus? Din recomandările pe care autorii ghidului le fac părinţilor, unităţile de învăţământ pot suporta consecinţele legii imediat / pe termen scurt (sancţiuni aplicabile de la nivel de ISJ sau minister) sau pe termen lung (hotărâri judecătoreşti din procese iniţiate de către un părinte sau grupuri de iniţiativă/de sprijin ale părinţilor, hotărâri derivate din nerespectarea legislaţiei în materie de educaţie sau, mai grav, privind drepturile omului).

Concluzii

Prin intervenţia şi, mai ales, abordarea propusă în cadrul ghidului, există beneficii atât din perspectiva părintelui, dar şi pentru unităţile de învăţământ care vizează să aibă un statut de furnizori de educaţie incluzivă.

Pe scurt, rolul părintelui şi al aliatului sunt fundamentale. Dar dacă aceşti factori cheie nu sunt sprijiniţi şi de unitatea şcolară ţintă, sarcina lor este şi mai dificilă, iar implementarea principiilor educaţiei incluzive va eşua cel puţin în acea unitate şcolară ţintă. De aceea, aceste recomandări destinate părinţilor unor copii cu dizabilităţi/deficienţe/cerinţe educaţionale speciale sunt totodată aplicabile şi unităţilor de învăţământ, ca puncte orientative în structurarea modelului educaţional, astfel încât să poată oferi un caracter cât mai incluziv întregului proces.

Bibliografie:

·         Vraşmaş, Ecaterina şi Vraşmaş Traian, coord (2012), Educaţia incluzivă în grădiniţă: dimensiuni, provocări şi soluţii, Alph MDN, Buzău.