- Introducere -

Rezumat

            În cadrul a două materiale elaborate şi postate anterior în baza de date online de bune practici[1] din cadrul proiectului ProForm - PROfesionalizarea cadrelor didactice prin FORMare continuă - POCU/73/6/6/108182, am prezentat un Ghid de educaţie incluzivă pentru profesionişti. În prezentul material se propune prezentarea unui Ghid de educaţie incluzivă pentru familie, ca instrument de lucru în unităţile şcolare în vederea unei mai bune abordări a procesului educaţional.

Context

Contextul BP identificate se situează la nivelul rezultatelor atinse în cadrul proiectului „Parteneriatul familiilor / părinţilor pentru educaţie incluzivă”, finanţat de Comisia Europeană prin programul Grundtvig (2009-2011). Proiectul a fost implementat de către şase parteneri, respectiv: Alliance for Inclusive Education (UK), APFAssociation des Paralyses de France (Franţa), UNAPEI (Franţa), Associazione DarVoce (Italia), Asociaţia RENINCO (România), Sjalfsbjörg ISF (Islanda). Proiectul a avut ca scop o analiză a educaţiei incluzive din cele 5 ţări de origine ale partenerilor, respectiv Franţa, Italia, Islanda, Marea Britanie şi România. Conform autorilor materialului de referinţă[2], analiza s-a realizat împreună cu profesionişti şi cu membri ai unor familii care sunt părinţi de copii cu dizabilităţi pentru observarea posibilităţilor existente la nivelul învăţământului obişnuit în fiecare ţară, ca experienţe şi moduri de abordare şi gândire în vederea identificării unor exemple de bună pratică în educaţia incluzivă.

 

Ca rezultat principal al analizei, s-a elaborat un Ghid de educaţie incluzivă pentru familie, pe care dacă îl analizăm din perspectiva perstatorilor de servicii educaţionale, acesta este un instrument foarte util în definirea modului de lucru la nivel de unitate de învăţământ din perspectiva creşterii caracterului incluziv al educaţiei.

Strategii şi intervenţii

În cadrul ghidului au fost identificate o serie de bariere, care limitează participarea, implicit incluziunea, copiilor/persoanelor cu dizabilităţi în ceea ce priveşte educaţia. Se impune citarea integrală a următoarele pasaje din acest ghid, a.î. să ne putem situa cât mai corect în context:

„Deficienţa copilului nostru reprezintă doar o parte din ceea ce este el şi nu poate fi separată de restul întregului său. Iar acest copil nu există şi într-o variantă fără această deficienţă, ceea ce pentru copil nu este o problemă. O deficienţă nu face ca persoana să fie nefuncţională dacă cerinţele sale de acces sunt îndeplinite.

Ceea ce face ca o persoană să fie nefuncţională (cu dizabilităţi) este atitudinea negativă din societate faţă de persoanele cu deficienţe sau diferenţe, lipsa de acces şi barierele la participare la acele lucruri pe care persoanele fără dizabilităţi le consideră ca de la sine înţelese.

De aceea, ceea ce trebuie schimbat este abordarea tuturor acestor bariere - inclusiv atitudinile negative - şi asigurarea oricăror adaptări şi oricărui sprijin necesar pentru ca o persoană cu dizabilităţi să aibă egalitate de şanse şi să poată lua propriile decizii de viaţă. Acesta este ceea ce se cheamă modelul social al dizabilităţii: cei care adoptă modelul social cer sisteme şi servicii care să producă o schimbare şi care să fie flexibile pentru a face loc diversităţii cerinţelor celor care vor utiliza aceste sisteme şi servicii.

Acest mod de a gândi despre dizabilitate reprezintă baza abordării şi constatărilor noastre din acest studiu.”[3]

Totodată, autorii invocă şi modelul medical sau individual al dizabilităţii, respectiv: „Prin contrast, modelul medical sau individual al dizabilităţii vede persoana cu o deficienţă ca fiind defectă, caută să se concentreze pe lucrurile pe care persoana NU le poate face şi transformă tratamentul sau „gestionarea” dizabilităţii în prioritate (deseori trecând cu vederea punctele tari, talentele, nevoile obişnuite şi dorinţa de responsabilizare, auto-determinare şi incluziune). Modelul medical întăreşte viziunea deficienţei ca fiind o tragedie - pentru individ şi pentru familia acestuia – iar tot ceea ce realizează o astfel de persoană este considerat ca un triumf asupra adversităţii. În calitate de părinţi, respingem această viziune asupra copiilor noştri.”[4]

În consecinţă, este evidentă recomandarea adoptării modelului social – cu orientare spre integrare şi, mai ales, incluziune - , în detrimentul modelului medical sau individual – cu orientare spre tratament şi nuanţe de stigmatizare.

Din punctul de vedere al autorilor, Ghidul oferă şi o altfel de definiţie a educaţiei incluzive, respectiv:

·         „un sistem de educaţie pentru toţi…;

·         …individualizat pentru fiecare copil sau persoană care învaţă;

·         este centrată pe copil şi ţine seamă de toate perspectivele;

·         un sistem care răspunde cerinţelor particulare ale copilului meu şi ale oricărui alt copil;

·         un sistem capabil să se automodifice pentru a răspunde la cerinţele celor mai vulnerabili;

·         un sistem în care fiecare copil are egalitate de şanse;

·         un sistem care nu este static, ci un proces care ne dezvoltă continuu modul de a înţelege cum putem face cel mai bine loc pentru fiecare persoană.

Pentru a defini şi mai bine educaţia incluzivă, grupul nostru a convenit să adopte cele 7 principii ale incluziunii, prezentate de Alianţa pentru Educaţie incluzivă din Marea Britanie:

1.      Diversitatea îmbogăţeşte şi consolidează toate comunităţile;

2.      Realizările şi stilurile diferite de învăţare ale tuturor celor care învaţă sunt valorizate, respectate şi sărbătorite /apreciate în mod egal de către societate;

3.      Tuturor celor care învaţă li se permite să-şi realizeze potenţialul de care dispun prin luarea în considerare a cerinţelor şi nevoilor lor individuale;

4.      Se garantează sprijin şi resursele aferente pe întreaga durată a experienţei de învăţare;

5.      Toţi cei care învaţă au nevoie de prietenia şi sprijinul celor de aceeaşi vârstă cu ei;

6.      Toţi copiii şi tinerii să fie educaţi împreună, ca persoane cu drepturi egale din comunitatea lor;

7.      Educaţia incluzivă este incompatibilă cu unităţi de educaţie segregate atât în cadrul sistemului de învăţământ obişnuit, cât şi în afara lui.”[5]

Se observă accentul pus pe comunitate şi societate, nu doar pe unitatea de învăţământ, respectiv o concentrare pe furnizarea acelor „sisteme şi servicii care să producă o schimbare şi care să fie flexibile pentru a face loc diversităţii cerinţelor celor care vor utiliza aceste sisteme şi servicii”[6] aşa cum a fost evidenţiat anterior.

Respectiv, nu doar integrare – adpatare a copiilor la sistem, ca prim pas către incluziune, ci, mai ales, să existe un sistem flexibil, care să adapteze copilul, ceea ce presupune convieţuire, cunoaşterea celorlaţi, asigurarea participării egale prin înlăturarea barierelor, care să coincidă cu construirea unor comunităţi colaborative şi incluzive.

Urmând firul logic al analizei strategiilor şi intervenţiilor din proiectul care a condus la realizarea Ghidului, autorii s-au întrebat de ce ne dorim educaţie incluzivă. Analiza din ţările implicate în implementarea proiectului a evidenţiat următoarele motive, definite ca raţionamente în lucrarea de referinţă:

·         „pentru ca şi copilul meu să înveţe, să-şi facă prieteni şi aliaţi (vezi mai jos)[7];

·         pentru că şi copilul meu face parte din societate;

·         pentru ca şi copilul meu să crească împreună cu ceilalţi copii din cartier şi din comunitate;

·         pentru că demonstrează ce poate oferi societatea copilului meu;

·         pentru ca şi copilul meu să contribuie acum şi în viitor;

·         pentru că şi copilul meu are aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi;

·         pentru că susţine credinţa mea că şi copilul meu se poate dezvolta până la potenţialul său maxim posibil;

·         pentru ca şi copilul meu să poată avea sentimentul unui scop;

·         pentru că oferă cadrul pentru ca TOŢI COPIII să înveţe să respecte şi să promoveze diversitatea;

·         pentru că schimbă atitudinea societăţii faţă de „diferenţă”

·         pentru că are un rol activ în a stopa toate formele de opresiune şi discriminare.”[8]

Din nou, se observă accentul pus pe societate, diversitate, apartenenţă şi stoparea discriminării pentru a oferi copiilor/persoanelor cu dizabilităţi o şansă reală de integrare pornind de la reducerea riscului de excluziune şi continuând cu crearea condiţiilor pentru incluziune, asfel încât cea din urmă să reprezinte obiectivul final.

Concluzii

Nu putem conchide asupra celor prezentate anterior, având în vedere că acest material reprezintă o introducere în problematica abordată de către ghidul supus atenţiei. În materialele următoare vom reveni asupra conceptului „aliat” şi al altor aspecte care vor permite formularea unor concluzii inclusiv pentru prezentul material.

Bibliografie:

·         Vraşmaş, Ecaterina şi Vraşmaş Traian, coord (2012), Educaţia incluzivă în grădiniţă: dimensiuni, provocări şi soluţii, Alph MDN, Buzău.