- Aliatul; rolul părintelui –

partea 1

Rezumat

            În cadrul unui material elaborat şi postat anterior în baza de date online de bune practici[1] din cadrul proiectului ProForm - PROfesionalizarea cadrelor didactice prin FORMare continuă - POCU/73/6/6/108182, am prezentat o parte introductivă a unui Ghid de educaţie incluzivă pentru familie, ca instrument de lucru pentru familiile copiilor cu dizabilităţi, dar cu aplicabilitate şi la nivelul unităţilor şcolare în vederea unei mai bune abordări a procesului educaţional, insistând şi asupra conceputului de aliat, cât şi asupra rolului părintelui în educaţie incluzivă.

 

Context

Contextul BP identificate se situează la nivelul rezultatelor atinse în cadrul proiectului „Parteneriatul familiilor / părinţilor pentru educaţie incluzivă”, finanţat de Comisia Europeană prin programul Grundtvig (2009-2011). Proiectul a fost implementat de către şase parteneri, respectiv: Alliance for Inclusive Education (UK), APFAssociation des Paralyses de France (Franţa), UNAPEI (Franţa), Associazione DarVoce (Italia), Asociaţia RENINCO (România), Sjalfsbjörg ISF (Islanda). Proiectul a avut ca scop o analiză a educaţiei incluzive din cele 5 ţări de origine ale partenerilor, respectiv Franţa, Italia, Islanda, Marea Britanie şi România. Conform autorilor materialului de referinţă[2], analiza s-a realizat împreună cu profesionişti şi cu membri ai unor familii care sunt părinţi de copii cu dizabilităţi pentru observarea posibilităţilor existente la nivelul învăţământului obişnuit în fiecare ţară, ca experienţe şi moduri de abordare şi gândire în vederea identificării unor exemple de bună pratică în educaţia incluzivă.

 

Ca rezultat principal al analizei, s-a elaborat un Ghid de educaţie incluzivă pentru familie, pe care dacă îl analizăm din perspectiva perstatorilor de servicii educaţionale, acesta este un instrument foarte util în definirea modului de lucru la nivel de unitate de învăţământ din perspectiva creşterii caracterului incluziv al educaţiei.

 

Strategii şi intervenţii

Ulterior situării în context şi definirii educaţiei incluzive şi a motivelor pentru care familia unei persoane cu dizabilităţi aflată în proces de învăţare[3], autorii au abordat două componente ale educaţiei incluzive:

1.      aliatul;

2.      rolul părintelui în educaţia incluzivă.

 

Aliatul a fost definit după cum urmează:

1.      „cineva care este de partea ta;

2.      cineva care doreşte să-ţi sprijine punctele de vedere şi perspectivele (chiar dacă nu este de acord cu tine);

3.      cineva care îţi permite să te foloseşti de deprinderile şi de punctele sale forte fără a-ţi lua puterea;

4.      cineva care-ţi susţine visurile şi viziunile şi care te sprijină atunci când ai obosit sau te-ai descurajat.[4]”

Respectiv, aliatul este unul dintre elementele cheie ale intervenţiei propuse în cadrul ghidului, fiind acel punct de sprijin în toate momentele şi demersurile realizate de către părinţi în vederea asigurării unei bune implementări a educaţiei incluzive în şcoala ţintă, în general, dar şi pentru copilul/persoana aflată în proces de învăţare din cadrul familiei implicate.

Definiţia anterioară este mai mult decât cuprinzătoare. Însă autorii ghidului au considerat că este necesar să detalieze prin propunerea unui model de aliat pentru incluziunea în şcoală (respectiv, şcoala locală), după cum urmează:

·         „Cineva care poate face toate cele de mai sus şi este convins de educaţia incluzivă!”[5] A se observa că acea persoană trebuie să înţeleagă rolul educaţiei incluzive, să îi cunoască principiile, modul de aplicare/implementare şi să creadă cu tărie în beneficiile sale.

 

Rolul părintelui este structurat direct şi indirect în cadrul ghidului, vizând mai multe aspecte.

Analiză. În acest sens, un părinte trebuie să analizeze atât cadrul general vizând educaţia incluzivă (definţie, abordări, legislaţie), cât şi contextual (şcoli vizate).

În primul rând, se impune studierea legislaţiei, cu accent pe sprijinirea dreptului copilului cu dizabilităţi, care urmează să intre în sistemul de învăţământ.

În al doilea rând, este indicat să se realizeze o analiză asupra capacităţii şcolii/şcolilor vizate de asigura un proces educaţional incluziv. Se consideră ca la nivel comunitar, „educaţia incluzivă înseamnă, ori de câte ori este posibil – şcoala cea mai apropiată de locuinţă”[6], însă, deşi uneori alternativă locală nu este una viabilă, nu se elimină din discuţie conceptul de educaţie incluzivă. Dar pentru a stabili viabilitatea oricărei variante (din perspectiva proximităţii unităţii de învăţământ faţă de domciliu), se impune realizarea unei evaluări privind voinţa şi capacitatea şcolii de a primi bine copilul. Ghidul include o serie de sfaturi în acest sens:

·         „Încercaţi să mergeţi pe ipoteze – nu uitaţi că este posibil ca şcoala să-l poată primi bine pe copil. Nu hotărâţi acest lucru aprioric!

·         Găsiţi un aliat (vezi definiţia de mai sus) şi luaţi-l cu Dvs. atunci când mergeţi să vizitaţi şcoala şi să vă întâlniţi cu cadrele didactice. Observaţi cu atenţie, puneţi întrebări dacă nu înţelegeţi ceea ce vedeţi, dar nu uitaţi de sentimentele copiilor care pot să audă, fără să vrea, întrebările Dvs. Dacă aveţi îndoieli în această privinţă, cereţi ajutorul aliatului. Şi el poate pune întrebări care pot fi de ajutor.

·         Prin întrebări deschise veţi obţine mai multe informaţii – sunt întrebări care cer un răspuns elaborat şi nu doar un simplu da sau nu – de exemplu, cum procedaţi pentru a face faţă cerinţelor de învăţare ale unui grup de elevi cu abilităţi mixte?

·         Dacă este posibil, întrebaţi alţi părinţi ce anume le place la acea şcoală? Există ceva ce se poate face în alt mod? (Doar ascultaţi, fără să discutaţi).

·         Dacă este posibil, faceţi cunoştinţă cu alţi părinţi din şcoală, intraţi în asociaţia de părinţi, dacă există.

·         Dacă în cartier există posibilitatea de a alege între mai multe şcoli, faceţi această vizită iniţială la fiecare şcoală, cu scopul de a asculta şi a evalua accesibilizarea fizică a şcolilor, cât de deschis şi prietenos este personalul, cât de fericiţi par copiii, dacă există copii cu dizabilităţi în clasele pe care le vizitaţi, dacă sunt bine acceptaţi de personal şi de copii, cât de diversificată este comunitatea şcolară – etnic şi social.

·         Dacă aveţi copii mai mari la aceeaşi şcoală, informaţi şcoala din timp că mai aveţi un copil cu dizabilităţi care va frecventa aceeaşi şcoală pentru că, ştiind acest lucru, şcoala poate planifica dinainte, împreună cu Dvs.”[7]

 

Aceste sfaturi sunt completate de un set de întrebări, care să fie adresate în şcolile vizitate:

Ø  „Câţi elevi sunt în fiecare clasă?

Ø  Aveţi elevi cu dificultăţi de învăţare, comunicare sau comportament în şcoală?

Ø  Ce face şcoala pentru a-i sprijini pe acei elevi pentru a-şi face prieteni şi pentru a fi incluşi?

Ø  Cine se ocupă de diferenţierea materialelor vizuale sau pentru alte stiluri de învăţare şi care este rolul profesorului disciplinelor respective în planificarea acestor materiale?

Ø  Ce oportunităţi oferă şcoala elevilor pentru a avea o voce?

Ø  Cum vă asiguraţi că elevii cu dizabilităţi, inclusiv cei cu dificultăţi de învăţare, au şanse egale pentru a-şi exprima punctele de vedere?

Ø  Ce face şcoala pentru a demonstra că diversitatea culturală şi socială este bine primită la nivelul întregii şcoli?

Ø  Există în acest moment elevi cu dizabilităţi în şcoală şi, dacă da, ce vârste au?

Ø  Puteţi da câteva exemple de adaptări rezonabile pe care le-aţi realizat în ultimul an sau în ultimii doi ani pentru a face faţă cerinţelor elevilor cu deficienţe fizice, senzoriale, de învăţare şi comportamentale din şcoală.

Ø  Cum este organizat parteneriatul dintre familie şi şcoală pentru a acţiona în interesul superior al elevului?

Ø  Ce a făcut şcoala pentru a adapta curriculum-ul şcolar şi metodele de evaluare pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor de învăţare a tuturor elevilor?

Ø  Ce face şcoala pentru a se asigura că toţi elevii pot participa la activităţile şcolare, inclusiv excursii de o zi, excursii de mai multe zile şi cercuri extra-curriculare sau alte oportunităţi?

Ø  În ce fel se asigură posibilitatea ca elevii să poată lucra împreună?

Ø  Câţi profesori de sprijin există în şcoală şi cum sunt folosiţi aceştia pentru a le oferi suport în ceea ce priveşte învăţarea şi participarea elevilor?”[8]

 

Concluzii

Prin intervenţia şi, mai ales, abordarea propusă în cadrul ghidului, există beneficii atât din perspectiva părintelui, dar şi pentru unităţile de învăţământ care vizează să aibă un statut de furnizori de educaţie incluzivă.

Pe de-o parte, părintele, sprijinit de aliat, după caz, va putea să ia o decizie mai fundamentată şi nu bazată, cum se întâmplă de multe ori, pe recomandările cercului de cunoscuţi/familial, pe reputaţia generală („e o şcoală foarte bună”, „au profesori foarte buni la disciplina x” etc.) sau pe alte opinii care nu presupun cel puţin o vizită în unitatea de învăţământ respectivă.

De cealalată parte, privind din perspectiva unităţilor de învăţământ sfaturile şi întrebările propuse anterior reprezintă un instrument de lucru excelent la nivel intern, permiţând:

§  identificarea punctelor forte şi slabe ale unităţii de învăţământ raportat la educaţia incluzivă;

§  gradul de pregătire al unităţii de învăţământ raportat la primirea unui copil cu dizabilităţi;

§  elaborarea unei strategii / unei metodologii / unui plan de lucru în vederea creşterii caracterului incluziv al activităţii curente a unităţii de învăţământ;

§  îmbunătăţirea activităţii astfel încât unitatea de învăţământ (de la infrastructură până la strategii şi metode de lucru) să fie mai incluzivă;

§  etc.

 

Vom reveni într-un material ulterior asupra rolului părintelui în educaţia incluzivă, respectiv finalizarea definirii acestui rol din perspectiva ghidului propus spre studiu.

 

Bibliografie:

 

·         Vraşmaş, Ecaterina şi Vraşmaş Traian, coord (2012), Educaţia incluzivă în grădiniţă: dimensiuni, provocări şi soluţii, Alph MDN, Buzău.