Ghid de educaţie incluzivă pentru profesionişti

 - Introducere -

Rezumat

            Ulterior unui proces de consultare şi analiză între mai multe organizaţii din diverse state membre ale UE a rezultat un Ghid de educaţie incluzivă pentru profesionişti, document care transpune rezultatele proiectului raportat la obiectivele acestuia, respectiv „crearea de oportunităţi pentru profesionişti de a se întâlni şi a lucra împreună cu persoane cu dizabilităţi, care se află în proces de învăţare, şi cu familiile acestora pentru a putea înţelege mai bine practicile de educaţie incluzivă din mai multe ţări; care sunt barierele; şi cum să identifice soluţii pentru a face din educaţia incluzivă o realitate pentru TOŢI.”[1]

 

Context

Contextul BP identificate se situează la nivelul rezultatelor atinse în cadrul proiectului „Parteneriatul profesioniştilor pentru educaţie incluzivă”, finanţat de Comisia Europeană prin programul Leonardo (2009-2011). Proiectul a fost implementat de către şase parteneri, respectiv: Alliance for Inclusive Education (UK), APFAssociation des Paralyses de France (Franţa), UNAPEI Associazione (Franţa), DarVoce Associata (Italia), RENINCO (România), Sjalfsbjorg (Islanda). Proiectul a avut ca obiectiv „ a avut ca obiectiv crearea de oportunităţi pentru profesionişti de a se întâlni şi a lucra împreună cu persoane cu dizabilităţi, care se află în proces de învăţare, şi cu familiile acestora pentru a putea înţelege mai bine practicile de educaţie incluzivă din mai multe ţări; care sunt barierele; şi cum să identifice soluţii pentru a face din educaţia incluzivă o realitate pentru TOŢI.

Un alt obiectiv al proiectului a fost acela ca profesioniştii să dobândească o mai bună înţelegere şi o experienţă mai vastă a ceea ce este posibil să se dezvolte ca practică în domeniul educaţiei incluzive, între toate ţările partenere ale proiectului, dar şi în alte ţări.”[2]

Unul din rezultatele cheie ale proiectului a fost elaborarea unui ghid care să contribuie la creşterea înţelegerii şi încrederii profesioniştilor pentru a sprijini trecerea de la educaţie segregată la educaţie incluzivă. Ghidul cuprinde informaţii şi bune practici din fiecare ţară parteneră despre barierele cu care se confrunta la momentul respectiv educaţia incluzivă, cât şi soluţii pentru a depăşi barierele respective. Informaţiile se pot folosi pentru a înţelege mai bine beneficiile enorme ale incluziunii în toate ariile societăţii.

De asemenea, ghidul include informaţii despre cadrul legal internaţional şi european care sprijină educaţia incluzivă, de ex.: Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile persoanelor cu dizabilităţi, Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, Declaraţia UNESCO de la Salamanca, cât şi cum pot fi folosite aceste instrumente legale.

Din punct de vedere metodologic, ghidul „a fost elaborat de profesioniştii fiecărei organizaţii partenere din proiect şi se bazează pe schimbul reciproc de cunoştinţe, precum şi pe experienţa acumulată în urma vizitelor făcute în şcoli şi a întâlnirilor cu profesioniştii de la nivel local din timpul mobilităţilor transnaţionale în Franţa, Italia, Islanda, România şi Marea Britanie. Pe parcursul fiecărei vizite, profesioniştii au lucrat împreună pentru a afla cât mai multe lucruri despre sistemele de învăţământ şi progresul realizat pentru includerea persoanelor cu dizabilităţi în sistemul de învăţământ obişnuit. Fiecare ţară dispune de un cadru legislativ şi de politici diferite, dar este foarte clar că multe dintre barierele care împiedică sau limitează incluziunea celor cu dizabilităţi care învaţă sunt similare.”[3]

Bariere identificate

  • «„existenţa dizabilităţii" creează bariere de atitudine, sistemice, de mediu şi financiare pentru incluziunea în sistemul de învăţământ obişnuit a persoanelor cu dizabilităţi care se află în proces de educaţie.
  • Impactul negativ al politicilor publice care nu promovează în mod activ incluziunea.
  • Nu se face un schimb de bune practici de educaţie incluzivă la nivelul politicilor naţionale – există o ruptură între practică şi politici.
  • Lipsa unor date / statistici calitative sau cantitative care să vină în sprijinul beneficiilor pe scară largă ale educaţiei incluzive.
  • Instruirea profesorilor are la bază abordarea modelului medical şi nu abordarea modelului social al dizabilităţii.
  • Teama profesorilor de schimbare în ceea ce priveşte metodele folosite pentru a le preda copiilor – se aşteaptă de la copii să se conformeze metodelor tradiţionale de predare.
  • Concurenţa tradiţională dintre copii la şcoală dezavantajează pe mulţi dintre copiii şi tinerii cu dizabilităţi.
  • Evaluarea şi testarea inflexibilă a învăţării şi abilităţilor.
  • Concepţia unor profesionişti conform căreia o parte din copiii cu dizabilităţi nu sunt pregătiţi pentru şcoala obişnuită.
  • Dezechilibrul posibilităţilor de finanţare dintre şcolile speciale şi cele obişnuite în ceea ce priveşte echipamentul şi sprijinul în învăţare pentru copii şi tineri cu dizabilităţi – şcolile speciale primesc finanţări mult mai consistente.»[4]

Strategii şi intervenţii

Ca răspuns la barierele identificate, în cadrul proiectului şi al ghidului au fost propuşi şi facilitatori pentru incluziune, aceştia fiind, de asemenea, similari în sistemele de lucru existente în ţările partenere din cadrul proiectului.

  • Facilitatori. „Au existat situaţii în care soluţiile şi facilitatorii identificaţi pentru incluziune au fost, de asemenea, similari în ţările partenere ale proiectului. Între facilitatorii identificaţi de profesionişti, se numără:
    • O lege şi o politică naţională strategice care sprijină dreptul la educaţie incluzivă prin care se asigură că schimbările la nivel de practică şi politici se realizează la nivel regional, local sau municipal.
    • Sistemele de învăţământ care nu au şcoli separate pentru cei cu dizabilităţi care învaţă (şcoli speciale) se asigură că şcolile obişnuite îşi consolidează capacitatea pentru a putea să includă o diversitate de persoane care învaţă, inclusiv persoane cu cerinţe de învăţare suplimentare (cerinţe educaţionale speciale).
    • Clădirile şcolilor şi universităţilor sunt complet accesibilizate pentru persoane cu dizabilităţi.
    • Şcolile şi universităţile folosesc pentru planificarea educaţiei incluzive abordarea pe baza modelului social.
    • Şcolile şi universităţile urmează un curriculum flexibil şi cuprinzător pentru a încuraja colaborarea şi nu competiţia.
    • Accentul în instruirea profesorilor se pune pe metode de predare incluzive, astfel încât profesorii să dobândească încrederea necesară pentru a sprijini în învăţare un grup divers de elevi / studenţi.
    • Un Certificat de calificare, ca rezultat al unui stadiu de învăţare, poate fi un element de facilitare dacă are la bază un cadru de evaluare / măsurare flexibil şi cuprinzător.
    • Persoanele cu dizabilităţi care învaţă au dreptul de a fi sprijinite pentru a învăţa şi avea acces la activităţile extra-curriculare.
    • Rolul unui profesor de sprijin, atât la nivel de învăţământ primar, cât şi gimnazial, duce la o dezvoltare a incluziunii pentru că acest profesor poate facilita construirea de relaţii şi prietenii cu ceilalţi elevi. Este foarte important să existe posibilităţi de formare / instruire pentru profesorul de sprijin pentru ca acesta să înţeleagă că rolul său este de a acţiona în sensul incluziunii şi nu ca o barieră la incluziune.”[5]

Totodată, s-au identificat cinci domenii care reprezintă repere majore ale schimbării necesare pentru a completa efortul de a promova educaţia incluzivă, egalitatea de şanse şi participarea deplină, respectiv:

  • „Valorile principale;
  • Legislaţie, politici şi obligaţii;
  • Conducere şi convingere;
  • Empatie şi înţelegere;
  • Rezolvare de probleme şi soluţii practice.”[6]

Aceste repere majore vor fi prezentate detaliat într-un material viitor.

Revenind, putem observa că în categoria facilitatorilor au fost incluşi nu doar profesioniştii (de ex. profesorul de sprijin), ci elemente care întregesc ansamblul reperelor majore ale schimbării amintite anterior, respectiv profesioniştii neputând activa cu rezultate satisfăcătoare, dacă nu sunt întrunite toate condiţiile pentru existenţa unui cadru coerent de acţiune.

Concluzii

Concluziile ghidului prezentat au fost centrare pe profesionişti şi pe rolul lor, esenţial, de altfel în ceea ce înseamnă transpunerea în practică a principiilor şi valorilor educaţiei incluzive, aspecte practice pe care le vom prezenta într-un material viitor, aşa cum am precizat şi anterior. În final, redăm o parte din concluziile ghidului prezentat, respectiv: „Profesioniştii joacă un rol esenţial în progresarea către educaţia incluzivă. Şi asta, pentru că, de cele mai multe ori, ei sunt puntea de legătură dintre cel care învaţă (cu dizabilităţi), familie şi şcoală. Având abilităţi şi experienţe adecvate, profesioniştii pot să ajute atât familia, cât şi pe furnizorii de educaţie să capete încredere din ce în ce mai mare în posibilităţile pe care le poate avea o persoană cu dizabilităţi care învaţă. De acest rol de facilitare poate beneficia o gamă largă de actori, inclusiv agenţiile de finanţare şi cei care stabilesc politicile şi practica la nivel local şi naţional.”[7]

Bibliografie:

  • Vraşmaş, Ecaterina şi Vraşmaş Traian, coord (2012), Educaţia incluzivă în grădiniţă: dimensiuni, provocări şi soluţii, Alph MDN, Buzău.

 

[1] Vraşmaş, Ecaterina şi Vraşmaş Traian, coord (2012), Educaţia incluzivă în grădiniţă: dimensiuni, provocări şi soluţii, Alph MDN, Buzău, p. 86.

[2] Idem.

[3] Op.cit., p. 89

[4] Op.cit., p. 89 – 90.

[5] Op. cit., p. 90-91.

[6] Op. cit., p. 91.

[7] Op. cit., p. 102.