•      Dimensiunea europeana in educație: precizari teoretice;

 

•      Valorile  comune ale civilizației europene;

 

•      Obiectivele strategice europene în domeniul educaţiei şi formării profesionale ;

 

•      Educaţia ȋn familie;

 

•      Educaţia ȋn familia romȃnească tradiţională şi ȋn familia modernă;

 

•      Educaţie şi valori morale ȋn Europa occidentală.

 

 

 

 

Dimensiunea europeana in educație: precizari teoretice

 

Dimensiunea europeana a aparut in limbajul politicilor educaționale la sfarșitul anilor 1980. La inceput, indeosebi in contextul articolelor 149-150 ale Tratatului Uniunii Europene, dimensiunea respectiva se referea la eforturile de cunoaștere reciproca, la schimburile și proiectele comune realizate de unitațile de invațamant din țarile U.E.. Era vorba , evident, de o extensie europeana a politicilor naționale, dat fiind faptul ca, urmare a subsidiaritații, educația și formarea erau competențe la nivel național. Dimensiunea era un atribut suplimentar al politicilor naționale in domeniul educației, echivalent cu mai multa deschidere și cooperare.

 

Al doilea moment in aceasta evoluție s-a produs dupa schimbarile politice din 1989. Toate țarile Europei geografice au devenit membre ale Consiliului Europei (organizație paneuropeana, diferita de Uniunea Europeana). Ca urmare, sensul dimensiunii europene s-a largit considerabil. Incepand din acest moment, dimensiunea europeana este o finalitate comuna a tuturor sistemelor educative din Europa, marcata de cele trei valori care asigura identitatea Consiliului Europei, respectiv drepturile omului, pluralismul și statul de drept.

 

Al treilea moment in evoluția dimensiunii europene se consuma in prezent. El se realizeaza prin apropierea celor doua planuri (Uniunea Europeana și Consiliul Europei), mai ales dupa largirea considerabila a ambelor organizații. Dimensiunea europeana devine modul de a fi al sistemelor educative. Mai exact, mai ales dupa Consiliul de la Lisabona (2000), care a proclamat pentru prima data educația ca politica europeana, dimensiunea se exprima printr-o intensa cooperare. Incepand cu 2001, s-a propus crearea unui spațiu european pentru invațare permanenta care sa duca la armonizarea politicilor, structurilor și instituțiilor educative. Au aparut astfel evoluții spectaculoase de armonizare a politicilor educaționale, in special la nivelurile cele mai implicate in dezvoltarea economiei de piața, respectiv invațamantul profesional (inițiativa Brugges) și invațamantul superior (procesul Bologna).

 

Dimensiunea europeana este conceptul care apare la intersecția a trei axe:

 

practica activa a democrației;

 

exercitarea cotidiana a pluralismului;

 

abordarea interculturala a diversitații.

 

 

Scurt istoric al ideii de Europa Unita

 

Delimitarea conceptuala a dimensiunii europeane este legata de apariția și dezvoltarea ideii de Europa Unita. Definirea dimensiunii europeane impune prezentarea unui scurt istoric al apariției acestui concept. Au fost numeroși filosofi și politicieni ce au gandit realizarea acestui vis. Ideea unificarii europene a aparut inca din evul mediu. Gandita din rațiuni practice (apararea fața de rasarit sau alungarea turcilor), ea a devenit un reper de acțiune al guvernelor abia dupa al doilea razboi mondial.

 

Ideea de unire a Europei a inceput in Italia, la Roma. Pax Romana, apoi Pax Christiana au impus pentru prima data Europei o unitate politica. Au urmat numeroase proiecte, planuri, contracte, mișcari, lucrari ce au continuat ideea de unire a Europei ca moștenitoare a civilizației grecești, romane și a bisericii creștine, atat in plan politic, economic, cat și in plan cultural. O Europa unita sub o monarhie unica sau o federație de state a fost aspirația unor oameni de stat precum Napoleon, dar și a elitei intelectuale ca Saint-Simon, Victor Hugo ș.a. Autorii și susținatorii ideii de Europa Unita cred in posibilitatea unificarii statelor europene datorita culturii europene formata de-a lungul istoriei și care reprezinta un ansamblu de valori traite in organizarea vieții sociale. Elementele civilizației europene sant considerate a fi:

 

filosofia antica greceasca;

 

dreptul roman;

 

creștinismul.

 

Ideile s-au acumulat, au fost analizate, s-au dezvoltat de-a lungul timpului și cel mai propice moment al realizarii acestei idei a fost dupa cel de al doilea razboi mondial. Tratatele ce au stat la baza realizarii Uniunii Europene au cateva puncte fundamentale, pilonii care sant dezvoltați la fiecare nou tratat (economie, legislație, cooperare intre instituții, educație, politica externa, subsidiaritate, cetațenie europeana, securitate etc.).

 

Importanta pentru realizarea acestui proces a fost schimbarea de paradigma: trecerea de la paradigma naționala la paradigma europeana. Ideea de Europa este interdependenta cu ideea de de națiune: daca națiunea da conținut ideii de Europa, in schimb Europa a dat sens și forma națiunilor prin evenimente și idei continentale.

 

Pentru Europa Rasariteana, asumarea paradigmei europene a intarziat nu neaparat din cauza faptului ca s-a conștientizat mai tarziu, ci din motive economice și politice. Uniunea Eiropeana, in accepțiunea de azi, este nu numai o entitate economica, ci și administrativa și politica.

 

Procesul unificarii europene presupune transferul de competențe de la instituțiile naționale catre cele comunitare (legislative, executive, jurisdicționale).

 

Conceptul de dimensiune europeana

 

Definirea dimensiunii europeane este o sarcina dificila pentru ca punctele de vedere din care poate fi definit acest concept sant numeroase. Dar pana la conceptul de dimensiune europeana ar trebui precizate accepțiunile termeni ce au conexiuni cu acesta și vom prezenta unele aspecte ale dimensiunii juridice (acquis-ul comunitar) pentru a lamuri teate aspectele ce au legatura cu dimensiunea europeana (ca orientare explicita a sistemelor educative in perspectiva europeana).

 

Europa este definita ca rezultatul unei conștiințe politice și culturale care evolueaza. Transferul de putere și de viața culturala deplaseaza focarele vieții europene: centrele de putere și de iradiere culturala atrag in jurul popoarelor care revendica de la aceeași tradiție – creștina, elina, romana.

 

A fi european inseamna a te implica in soluționareaproblemelor comune, a invața sa cooperezi și sa comunici, a participa la viața civica a societații. Pentru a stabili clar ceea ce este european trebuie facuta precizarea:

 

 

 

apartenței geografice la Europa;

 

apartenenței istorice: participarea la mișcarilke ce au dat foemele instituționale și culturale ale continentului, de la crearea polisurilor, trecand prin contactul cu tradiția iudeo-creștina, revoluțiile moderne in cunoaștere, economie și drept, la apararea fundamentelor societapții libere;

 

apartenței instituționale: ralierea la organizarea și legislația caracteristice societaților deschise;

 

apartenței culturale: cultivarea unei atitudini in cunoaștere ți in viața practica caracterizate de incredere in analiza factuala, cultivarea spiritului critic.

 

Cu toate acestea, nici apartenența geografica, nici apartența istorica nu decid apartenența europeana. Integrarea culturala este cea mai importanta. Insa, așa cum europenitatea culturala poate fi intalnita și in țari ce nu aparțin geografic sau istoric Europei, nici situarea in geografia și istoria europeana nu genereaza automat o europenitate culturala. Integrarea reprezinta o relație, o interacțiune dinamica intre sistemul care se integreaza și sistemul care integreaza. Integrarea prin asimilare a culturii sistemului in care se integreaza ți integrare prin schimbare reciproca. Acest al doilea tip este cel la care ne referim cand amintim de integrarea europeana.

 

Termenul de intercultural presupune o situație de reciprocitate, schimb, interacțiune, interdependența, solidaritate. Intercultural inseamna recunoașterea valorilor, a modurilor de viața, a reprezentarilor, a interacțiunilor care intervin intre multiplele aspecte ale aceleați culturi și intre culturi diferite. Preocuparea referitoare la minoritațile naționale in noile state europene solicita intervenții in materie de educație interculturala. Educarea interculturalitații semnifica educarea diferenței prin dezvoltarea unei inteligențe relaționale capabile de a domina teama de celalalt, de a trai diversitatea ca resursa, permițand exprimarea propriei identitați. Interculturalitatea este o reinterpretare a identitații europene. O atitudine esențiala presupusa de de dimensiunea europeana este respectarea pluralismului și multicultulturalismului ce marcheaza profund societațile europene și valorile lor; respectarea democrației și diversitații culturilor care exercita o influența determinanta in viața fiecarei societați și in relațiile dintre diverse societați.

 

Societațile multiculturale se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: coexistența in același spațiu diferitelor grupuri culturale, naționale,etnice, religioase; ințelegerea diferențelor ca motive pentru discriminare; tolerarea minoritaților, dar nu și acceptarea lor.

 

Societațile interculturale se definesc prin: relații de interacțiune, recunoațtere reciproca a valorilor și modului de viața; instituirea unui sistem de relații echitabile, bazate pe egalitate și toleranța activa; recunoașterea pluralitații patrimoniilor, acceptarea diferențelor din dorința de ințelegerereciproca; respectarea pluralitații aptitudinilor și intereselor. Promovarea acestui tip de educație democratica implica o abordare interculturala.

 

Educația interculturala este un proces social care necesita parcurgerea mai multor etape: acceptarea egalitații in drepturi și renunțarea la practici discriminatorii, cunoașterea reciproca prin intercunoașterea culturilor, organizarea unor acțiuni comune, colaborare și ajutor reciproc, luarea deciziilor și soluționarea problemelor impreuna.

 

La nivelul educației interculturale, iata cateva modalitați de realizare a dimensiunii europene aplicate in țari din U.E.:

 

recunoașterea reciproca a diplomelor, care susține și incurajeaza invațamantul local;

 

oferirea de facilitați guvernamentale reciproce pentru studii;

 

inființarea unor universitați de stat in limbile minoritare dintr-o țara, bilingve sau plurilingve, in zonele multiculturale, cu finanțare U.E.;

 

promovarea invațarii in școli, de catre etnicii majoritari, a limbilor cu valențe regionale sau minoritare.

 

La nivelul politicilor educației, educația interculturala urmarește:

 

oferirea modalitaților de a ajunge la noțiunea pluralista a cetațeniei in societațile multiculturale (coeziunez sociala);

 

fundamentarea sistemului educațional pe capitalul cultural; politicile educaționale interculturale construiesc programe de imbogațire a capacitaților, abilitaților, astfel incat formarea tinerilor sa raspunda necesitaților sociale; realizarea unei educații care sa nu se bazeze numai pe monoculturalitate, monolingvism, ci și pe inter-, pluri-, multiculturalitate;

 

politicile educației interculturale au in vedere resursele umane; valorile și normele transmise de școala ofera posibilitatea imbogațirii relațiilor sociale, acceptarea valorilor altora.

 

Pentru realizarea obiectivului educației interculturale, principiul subsidiaritații ocupa un loc central. Admiterea, alaturi de nivelul deciziilor comunitare, a nivelului autonom al statelor naționale, al administrațiilor locale, la care sunt localizate puterea de decizie și responsabilitatea, este alternativa eficace in realizarea unificarii.

 

Pentru realizarea unei integrari culturale, a unei educații interculturale și mai ales a unor cetațeni responsabili care sa aplice princioiul subsidiaritații, putem lua in considerare ceea ce este specific european in sfera culturii spirituale:

 

conceptul adevarului ca valoare fundamentala, ințeles ca o corespondența, verficabila in experiența, intre propoziții și starile de fapt;

 

conceptul cunoașterii orientate spre rezolvarea de probleme de viața ale oamenilor, ce se confrunta cu criteriul utilitații;

 

conceptul dreptului, ca un ansamblu de reguli ce au caracteristicile generalitații și formalitații;

 

conceptul sferei publice, ca mediul stabilirii voinței politice;

 

conceptul persoanei umane ca individualitate chemata sa-și construiasca un sens superior simplei viețuiri.

 

Referitor la elementul central in jurul caruia s-a construit europenitatea, Erasmus din Roterdam considera Europa un spațiu al erudiților legați intre ei de cultivarea limbii latine. Deci, specificul culturii europene fiind latinitatea. Unii considerau ca europenii se caracterizeaza prin rațiune, civilitate și aspirația spre fericire. Alții au considerat ca Europa s-a constituit de la creștinism incoace și de aceea spiritul european este dat de creștinism. Exista și ideea ca spațiul european nu poate fi decat rezultanta unei voințe politice.

 

Specificitatea europeana consta pentru unii in utilizarea unei limbi cu aceeași origine (limba latina), pentru alții manifestarea acelorași credințe religioase. Cea mai importanta pentru delimitarea spațiului european cultural este impartațirea acelorași valori, acelorași competențe, aceleași culturi. Popoarele se definesc pe ele insele in termeni de vechime, religie, limba, istorie, valori, obiceiuri și instituții, iar daca acestea sunt comune, ele ofera un fundament solid pentru realizarea unei uniuni. Reunirea mai multor națiuni in jurul acelorași valori, aceleași culturi este realul motiv al realizarii unei concetrari de forțe pentru definirea noii identitați europene.

 

Cultura europeana nu doar a asimilat ce era valabil in alte culturi, dar și-a extins valorile morale, economice și de civilizație. Cultura europeana capata identitate geografica in anul 325 prin Conciliul de la Niceea și dobandește de-a lungul timpului urmatoarele caracteristici:

 

o supranatura, schimband raportul dintre om și natura in favoarea celui dintai;

 

o cunoaștere raționala, dincolo de cea naturala, care este doar descriptiva, cunoaștere capabila sa integreze iraționalul;

 

o superioara organizare științifica și tehnica de viața, cu largirea existenței și a cunoașterii proprii prin istorie;

 

un orizont deschis, ca o limitație care nu limiteaza, pana la ieșirea prin creații din timpul istoric.

 

Multe din aceste aspecte sunt insa universale, se intalnesc la numeroase culturi, fara a fi exclusiv europene. Este foarte greu a delimita elementele specific europene de cele ale altor culturi. Totuși unele țin de tradiția europeana, in sensul ca ele au fost profilate in cursul istoriei europene și au marcat-o pana azi .

 

Europa nu poate fi construita ca un ansamblu de societați libere, legate prin aceleați forme de solidaritate, decat in urma depașirii diviziunilor artificiale și profund ancorate in conștiințe. Europa nu poate fi cladita decat pe o conștiința europeana. Cea mai importanta caracteristica a culturii europene este conștiința europeana, prin care se ințelege sentimentul de apartenența la o civilizație comuna, la o tradiție colectiva, la o arie bine circuscrisa pe care, nu numai in sens geografic, o desemnam drept Europa.

 

Cetațenia europeana este elementul cheie al abordarii europene și de aceea se pune problema construirii ei prin educație. Dimensiunile principale ale programului de educație a cetațenilor sunt: recunoașterea demnitații și centralitații personalitații umane, cetațenia sociala, drepturile și obligațiile sociale, lupta contra excluderii, excluderea prejudecaților discriminatorii, ințelegerea valorilor diversitații, cetațenia interculturala, cunoașterea și respectarea valorilor diversitații și descifrarea lumii plurale, cetațenia ecologica ș.a. Se urmarește ameliorarea componentelor lingvistice și cunoașterea diferitelor culturi, modernizarea curriculum-ului, investirea in formarea profesorilor și favorizarea mobilitații lor in Europa.

 

Cetațenia europeana este drept și indatorire, element al identitații oricarui individ care intrunește urmatoarele caracteristici:

 

cetațean al uneia din cele 27 de țari ale Uniunii;

 

actor al construcției europene;

 

individ ce se bucura de libera circulație, o buna informare, invațarea limbilor straine, armonizarea unor simboluri de identificare sau de apartenența, cum ar fi drapelul, imnul, sau pașaportul european.

 

In articolul 8 din Tratatul de la Maastricht este definita prin urmatoarele caracteristici:

 

dreptul de vot și de eligibilitate la alegerile municipale și in Parlamentul de la Strasbourg;

 

protecție diplomatica și consulara;

 

posibilitatea de a apela la un mediator;

 

libertatea de deplasare și de ședere pe teritoriul țarilor ce aparțin U.E.

 

Unificarea europeana la nivelul cetațenilor iși are originea in declarația Schuman, care exprima ideea ca noi nu coalizam state, noi unim oameni.

 

Educația europeana presupune realizarea unei educații pentru cetațenia democratica, acesta incluzand o dimensiune politica, una culturala, una sociala și economica, o dimensiune europeana – care presupune a conștientiza unitatea și diversitatea culturii și a invața sa traiești intr-un context european – o dimensiune globala.

 

Substantivul dimensiune reda o noțiune utilizata in fizica pentru a pune in evidența marimile care pot fi masurate cu aceleași unitați de masura, aceasta noțiune este des intalnita in descrierea spațiilor cu mai mult de trei dimensiuni. Dimensiunea desemneaza o masura a unui corp mare in orice direcție.

 

Dimensiunea europeana este orientarea dincolo de elementele particulare naționale ce s-au format din punct de vedere istoric, geografic, politic in Europa și luarea ca reper a ceea ce este comun diverselor entitați naționale.

 

Dimensiunea europeana definește un nou cadru epistemologic, singurul de a pune in evidența condițiile necesare construirii unei țari intr-o Europa moderna și deschisa. Dimensiunea europeana implica o conștiința a sentimentului de apartenența europeana. Apartenența la civilizația europeana presupune: spațiul cultural, geografic, istoric, social, economic, mentalitatea colectiva, univers religios, mituri etc.

 

O lista completa a valorilor comune ale civilizației europene a fost propusa de cosiliul Europei in 1996: drepturile omului, demnitatea umana, libertațile fundamentale, legitimitatea democratica, pluralismul, pacea și respingerea violenței ca mijloc sau metoda, diplomația, dialogul, respectul pentru alții, solidaritatea umana, dezvoltarea echitabila, egalitate de șanse, principiile gandirii raționale, responsabilitatea individuala. Dimensiunea europeana implica o dorința de ințelegere, de depașire a prejudecaților și de recunoaștere a intereselor comune, respectul diversitații, pune accent pe democrație, pluralism și interculturalitate.

 

Constatam astfel ca educația deține un rol strategic in procesul de formare a unei idenditați și conștiințe europene și este responsabila in egala masura de formarea in randul tinerilor, ca și a adulților, a unor deprinderi in ceea ce privește cultivarea și respectul drepturilor omului, libertaților fundamentale, cultivarea dialogului, respectul pentru cultura și identitatea celorlalți, precum și a responsabilitații individuale.

 

Dimensiunea europeana devine intr-o maniera continua și sistematica, o componenta de baza a politicii educaționale. Dimensiunea europeana a educației poate fi definita ca finalitate prin care se urmarește formarea cetațenilor europeni cu o conștiința și o identitate europeana. Ea trebuie sa vizeze domeniile curriculum-ului, formarii cadrelor didactice, legislației școlare, organizarii activitaților școlare și extrașcolare.

 

Dimensiunea europeana in educație

 

Dimensiunea europeana poate fi definita in raport cu alți termeni sau abordari, cum ar fi: educația globala – folosit in SUA, educația internaționala – folosit de UNESCO.

 

In educație, Dimensiunea europeana este perceputa ca finalitate, dar se intalnește acest termen și in cadrul curriculum-ului. Este un concept specific european, cu repercusiuni directe asupra politicilor educaționale. Dimensiunea europeana ca finalitate a educației implica un demers pentru a deschide un spațiu de libertate suplimentar in educație.

 

In sensul curriculum-ului focalizat pe Uniunea Europeana (discipline care au in vedere studierea elementelor de istorie, geografie, economie a U.E.), dimensiunea europeana presupune transmiterea informațiilor despre U.E. ca o entitate, in special despre instituțiile europene, cum ar fi Consiliul European, Comisia Europeana, Parlamentul European, Consiliul Miniștrilor etc. Dimensiunea europeana poate fi gandita in termeni de curriculum-uri (fie introducerea unei discipline suplimentare, fie o abordare interdisciplinara) și competențe, cum ar fi:

 

competențe de baza generale – aptitudini analitico-matematice, comunicaționale, civice, artistice și etice;

 

competențe generale superioare;

 

competențe profesionale specializate – aptitidini sociale și cooperative.

 

Unii ințeleg prin dimensiunea europeana o sporire a invațarii limbilor straine, alții presupun o intersecție a culturilor, dar cel mai bine, in ultimul timp, dimensiunea europeana presupune manifestarea conștiinței europene (impartașirea acelorași valori, respectarea acelorași drepturi și libertați, fundamentarea acțiunilor pe aceeași filosofie, inspirarea atitudinilor și comportamentelor din aceeași cultura).

 

        1.UNIUNEA EUROPEANĂ,EDUCAŢIA ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL

 

        Soliditatea construcţiei Europei unite,prin dezvoltarea comunităţilor ei,depinde nu numai de puterea economica şi financiară a ţărilor member ale Uniunii Europene,dar şi de prestigiul cultural pregătit ,creat şi afirmat prin sistemul educaţional.

 

         Şi,după cum prevede Tratatul de la Maastricht,rolul Uniunii este de a contribui la dezvoltarea unei educaţii de calitate,susţinându-se cooperarea statelor membre  în acest domeniu de mare răspundere pentru viitorul social al comunităţii europene.

 

          Uniunea Europeană finanţează acţiuni de politică educaţională comunitară prin programe variate,printre care:Socrates, Erasmus, Tempus, Comenius, Leonardo da Vinci, Euridice ş.a.

 

          Având convingerea importanţei investiţiei în om prin educaţie, experţi în domeniul educaţiei au supus dezbaterii, în forumurile de conducere ale Uniunii Europene, problematica educaţiei în perspectiva dezvoltării personale a tinerilor, formării profesionale şi a integrării lor ctive în viaţa economică şi culturală a societăţii.

 

        Astfel, în cadrul dezbaterilor Consiliului European, la Lisabona, în martie 2000, s-a evidenţiat importanţa educaţiei pentru promovarea competenţei, competitivităţii şi calităţii  profesionale dobândite într-un învăţământ de calitate,pentru promovarea incluziunii(integrării)sociale şi reducerea excluziunii (marginalizării) sociale. La Stockholm, în martie 2001, Consiliul European a adoptat Raportul  “Obiective viitoare ale sistemelor de educaţie şi formare” pentru a direcţiona îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei sistemelor de educaţie şi formare în spaţiul UE, facilitarea accesului larg la sistemul de educaţie şi formare  şi deschiderea lor către lume. În anul 2002 s-au adoptat unele documente privind învăţarea permanentă şi cooperarea în domeniul formării profesionale şi obiectivele acesteia.

 

          Priorităţile urmărite prin cooperare sunt:

 

• consolidarea dimensiunii europene în domeniul educaţiei şi formării profesionale;
• recunoaşterea competenţelor şi calificărilor;
• asigurarea calităţii învăţământului.

 

Obiectivele strategice europene în domeniul educaţiei şi formării profesionale sunt:

 

• Obiective privind accesul la educaţie:

 

-extinderea accesului la educaţie şi reducerea abandonului şcolar ;

 

-îmbunătăţirea accesului la educaţie şi formare pentru persoanele dezavantajate.

 

• Obiective privind competenţele de bază, antreprenoriat şi limbi străine:

 

-dezvoltarea competenţelor necesare într-o societate a cunoaşterii (comunicarea în limba maternă,în limbi de circulaţie internaţională, abilităţi privind tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor, competenţe civice şi interpersonale, antreprenoriat, conştiinţă culturală);

 

-dezvoltarea spiritului antreprenorial;

 

-îmbunătăţirea învăţării limbilor străine.

 

• Obiective privind consilierea şi orientarea profesională:

 

-crearea unui spaţiu european al dezvoltării şi formării prin asigurarea consilierii profesionale de-a lungul vieţii;

 

-crearea unor politici competitive de consiliere şi orientare profesională;

 

-îmbunătăţirea serviciilor de consiliere şi orientare profesională;

 

-îmbunătăţirea accesului la aceste servicii.

 

• Obiective privind educaţia antreprenorială:

 

-introducerea educaţiei antreprenoriale în curriculumul naţional;

 

-lărgirea ariei antreprenoriale la nivelul învăţământului superior ;

 

-implicarea antreprenorilor şi companiilor locale în desfăşurarea activităţilor educative;

 

-pregătirea profesorilor;

 

-dezvoltarea spiritului antreprenorial:iniţiativă, creativitate, risc.

 

• Obiective privind egalitatea de şanse:

 

-promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în viaţa economică, socială, în privinţa exercitării drepturilor;

 

-facilitarea integrării sociale a tinerilor;

 

-sprijinirea integrării sociale a persoanelor cu handicap (cu dizabilităţi)

 

• Obiective privind formarea formatorilor:

 

-îmbunătăţirea educaţiei şi formării pentru formatori şi pentru profesori;

 

-creşterea calităţii educaţiei pentru pregătirea profesorilor şi formatorilor;

 

-dezvoltarea unui cadru comun european al competenţelor şi calificărilor profesorilor şi formatorilor;

 

-formarea iniţială calitativă a profesorilor;

 

-dezvoltarea unei culturi a mobilităţii profesionale ;

 

-dezvoltarea profesională continuă;

 

-promovarea dimensiunii europeneîn formarea prin cercetare şi informare.

 

• Obiective privind noile tehnologii informaţionale şi de comunicare-TIC:

 

-asigurarea accesibilităţii la infrastructura TIC;

 

-dobândirea de către tineri a competenţelor digitale de bază;

 

-formarea profesorilor, administratorilor şi a directorilor de şcoli;

 

-integrarea TIC în curriculumul şcolar.

 

• Obiective privind formarea continuă:

 

-transpunerea în realitate a conceptului de formare continuă prin multiplicarea oportunităţilor de formare continuă;

 

-asigurarea accesului la formare continuă;

 

-recunoaşterea şi validarea formării nonformale şi informale.

 

În Comisia Europeană,în 2005,s-a dezbătut Cadrul European al calificărilor şi s-a făcut recomandarea ca fiecare ţară membră să stabilească  Cadrul Naţional al calificărilor, în corelaţie cu cel european, urmărindu-se opt niveluri ale rezultatelor învăţării pentru categoriile :cunoştinţe, deprinderi,competenţe generale,competenţe profesionale.

 

           2.EDUCAŢIA ÎN SPIRITUL VALORILOR EUROPENE ŞI AL VALORILOR UNIUNII EUROPENE

 

        Factorii educativi-familia, şcoala, universitatea, mass-media, instituţiile de cultură, internetul-pot şi trebuie să se implice în formarea conştiinţei şi a conduitei europene.

 

         Strategia politicii în domeniul educaţiei şi învăţământului are ca repere:

 

         -crearea mediului educaţional favorabil accesului   la valorile culturii şi civilizaţiilor europene;

 

          -crearea deschiderii spre acceptarea interferenţelor cu valorile culturii şi civilizaţiilor neeuropene;

 

          -cunoaşterea şi respectarea valorilor culturilor şi civilizaţiilor neeuropene;

 

          -întărirea identităţii naţionale şi acceptarea alterităţii;

 

          -acceptarea şi respectarea valorilor Uniuniii Europene;

 

          -cooperarea şi colaborarea cu ţările lumii pentru securitate, pace şi prosperitate.

 

            Agenţii educativi-părinţii, învăţători, profesori, mentori –trebuie să aibă deschiderea şi pregătirea necesară pentru a favoriza copiilor şi tinerilor asimilarea  valorilor culturii şi civilizaţiei naţionale şi europene, cunoaşterea şi respectarea valorilor culturilor şi civilizaţiilor neeuropene.

 

           Copiii şă tinerii trebuie să înţeleagă şi să accepte faptul că dobândirea cetăţeniei europene înseamnă aderarea la valorile promovate şi respectarea lor,că a fi europeni înseamnă şi a merge în Europa  şi a aduce Europa acasă prin performanţele proprii, a se comporta ca reprezentanţi ai naţionalităţilor sau etniilor cărora le aparţin,dar în spirit european , a gândi european , păstrându-şi identitatea naţională. Ei trebuie pregătiţi pentru a-şi cunoaşte drepturile dar şi obligaţiile ,pentru a face faţă concurenţei profesionale, pentru a se afirma în condiţii de competitivitate.

 

            Integritatea europeană este o provocare atât pentru ţările membre cât şi pentru cele ce aspiră la un asemenea statut. Acestei provocări i se poate răspunde prin educaţia în spiritual valorilor europene şi al integrării europene ce poate fi considerată o componentă a “noilor educaţii”, dar şi un principiu al educaţiei integrale.

 

            Paradigma educaţiei în spiritual valorilor europene şi al integrării europene, cu dezideratele ei, oferă  perspectivele conceperii şi punerii în practică a politicii educaţionale direcţionate de scopuri şi obiective.

 

            Scopul general este conştientizarea identităţii europene în consonanţă cu identitatea naţională şi dobândirea cetăţeniei europene în temeiul cetăţeniei naţionale.

 

Scopuri generale sunt:

 

• Orientarea învăţământului românesc, prin  structură, conţinut, forme de organizare a instruirii şi evaluării, metodologia instruirii şi educaţiei, metodologia evaluării, spre compatibilizarea cu învăţământul ţărilor UE(educaţia formală);
• Crearea oportunităţilor extraşcolare şi extrauniversitare pentru cunoaşterea  şi folosirea modurilor de conectare la exigenţele spaţiului economic, politic şi cultural al UE(educaţia nonformală);
• Orientarea politicii culturale spre consolidarea unui model cultural care să accepte diferenţele,un model multicultural ce nu exclude însă interacţiunea cu alte modele , neeuropene(educaţia informală).

 

Enunţăm principalele obiective strategice:

 

• Reformularea structurii sistemului de învăţământ –a tipurilor, profilurilor, specializărilor la standarde europene.
• Adaptarea curriculumului(planuri, programe, manuale) din perspectiva valorilor europene, ale Uniunii Europene.
• Pregătirea şi perfecţionarea personalului didactic pentru realizarea activităţii instructive-educative la niveluri calitative europene.
• Crearea climatului favorabil dezbaterii formale,nonformale şi informale a problemelor legate de integrarea eficientă în familia ţărilor Uniunii Europene.
• Crearea şi mediatizarea oportunităţilor de studiu în ţările Uniunii Europene
• Asigurarea pregătirii şcolare şi universitare a elevilor şi studenţilor în raport cu exigenţele europene.
• Asigurarea pregătirii profesionale iniţiale şi continue în raport cu exigenţele europene.

 

Enunţăm principalele obiective operaţionale:

 

• Recunoaşterea şi asimilarea valorilor culturii şi civilizaţiei europene.
• Recunoaşterea şi respectarea interferenţelor cu valorile culturilor şi civilizaţiilor neeuropene.
• Recunoaşterea şi asimilarea valorilor culturii naţionale în context european şi mondial.
• Oferirea, în mod accesibil, a informaţiilor legate  de trecutul, prezentul şi viitorul UE, de acquis-ul european (drepturile şi obligaţiile statelor europene, actele normative respective. Cf.DOOM 2)
• Recunoaşterea şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor ca şi cetăţeni europeni.
• Asumarea responsabilităţilor şi obligaţiilor ca şi cetăţeni europeni.
• Cunoaşterea oportunităţilor de studiu în ţările europene şi a modurilor de a avea acces la ele.
• Cunoaşterea oportunităţilor de formare profesională continuă şi a modurilor de a avea acces la ele.
• Cunoaşterea oportunităţilor de valorificare a aptitudinilor de cercetare ştiinţifică în spaţiul european.
• Cunoaşterea exigenţelor vieţii economice din spaţiul UE pentru a face faţă, ca întreprinzători, concurenţei pe piaţă europeană liberă.
• Cunoaşterea sistemului decizional al UE:Consiliul Uniunii Europene, Consililul European, Comisia Europeană, Parlamentul European.
• Cunoaşterea temeiurilor juridice ce stau la baza UE.
• Cunoaşterea sistemului jurisdicţional comunitar , a instituţiilor acestuia: Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă, Curtea de Conturi.
• Cunoaşterea sistemului financiar-bancar: Institutul Monetar European,Sistemul European al Băncilor Centrale, a relaţiilor dintre băncile naţionale şi cele europene.
• Cunoaşterea instituţiilor abilitate să acţioneze pentru coordonarea anchetelor privind infracţiunile transfrontaliere:Eurojust şi Europol.
• Cunoaşterea şi folosirea tehnicilor de difuzare şi receptare a informaţiilor legate de U.E.
• Cunoaşterea oportunităţilor de a călători şi a modurilor de a avea acces la ele.
• Cunoaşterea avantajelor adoptării cetăţeniei europene.
• Construirea identităţii europene şi dobândirea cetăţeniei europene pe baza apartenenţei naţionale şi entice.

 

          Politicile şi strategiile de asigurare a calităţii în sistemul naţional de învăţământ din România vor fi permanent corelate cu orientările şi acţiunile promovate la nivel european şi mondial.

 

          Ministerul Educaţiei, prin politicile promovate şi prin strategii specifice de aplicare a acestora, asigură cadrul de realizare a calităţiilor serviciilor educaţionale,toate eforturile fiind concentrate pe linia creşterii calităţii şi a compatibilizării sistemului de învăţământ românesc cu sistemul european, însă pentru ca strategia de reformă a învăţământului românesc să aibă cu adevărat success este nevoie ca ea să aibă în vedere toate nivelurile învăţământului, de la cel preşcolar la post-universitar.

 

 

1.Rolurile educaţiei şi idealul educaţional

 

                                Rolul formativ al procesului educațional a fost sintetizat de filosoful și pedagogul ceh Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, în care afirmă că, deși oamenii sunt înzestrați la naștere cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, acestea devin un bun al fiecăruia numai prin educație.

 

                                Ȋn concepția lui Comenius, nimeni „nu poate deveni om decȃt dacă este educat”, ceea ce înseamnă că activitatea de formare și stimulare a resurselor individuale conduce, de o manieră implicită, la desăvȃrṣirea omului. Rolul de influențare pe care îl are educația, este acela prin care se urmăreṣte dezvoltarea continuă a unor calităţi umane specifice ṣi explorarea de noi orizonturi de cunoaștere pentru individ. Prin acest rol, este exploatată întocmai atitudinea activă a omului față de propria împlinire, dar și simțul responsabilității pentru generațiile viitoare, exprimat prin intenția și preocuparea permanentă de a transmite urmașilor idealul educației, acela de „a fi” și „a deveni”. În sens restrâns, acest ideal educaţional reprezintă „tipul de personalitate pe care o anumită societate, într-o anumită etapă istorică, îl proiectează, şi la care aspiră sau pe care îl impune, ca pe modelul cel mai general de referinţă pentru valorile împărtăşite de societatea respectivă, în orizontul de timp care îi este accesibil”.

 

                                În sens larg, idealul educaţional este „expresia idealului sau modelului cultural de personalitate, care sintetizează valorile supreme ale unei societăţi, ale unei culturi şi ale unei civilizaţii circumscrise unui anumit spaţiu geografic, socio - cultural, economic, politic, precum şi unei anumite perioade de timp care, prin caracteristicile şi sensurile esenţiale ale evoluţiei sale interne, se detaşează ca o epocă istorică”. Aşadar, idealul educaţional oferă un model de proiectare a personalităţii, în care se întrepătrund resursele interne ale acesteia cu dezideratele dinamicii sociale, în care personalitatea este implicată ca fiind subiect creator.

 

                                Din această perspectivă, în condițiile globalizării accentuate și a modernizării societății, rolul educaţiei poate fi privit, în mod deosebit, ca având, „o influenţă complexă, de natură să determine atȃt pregătirea tinerei generaţii, din toate punctele de vedere, pentru ca aceasta să se poată integra repede ṣi cȃt mai bine în societate, cȃt ṣi menţinerea omului, pe parcursul vieţii sale, la nivelul cerinţelor societăţii în continuă schimbare și restructurare” Rolul de mediator al educației, se remarcă prin aceea că facilitează interacţiunea dintre premisele ereditare ṣi condiţiile de mediu, orientȃnd procesul formării ṣi dezvoltării personalităţii individului, către asimilarea ṣi interiorizarea progresivă a elementelor socio-culturale din mediul ambiant. Prin intermediul rolului de mediator al educaţiei, orice individ transferă în propriul comportament modele, norme, valori, atitudini, cunoṣtinţe, ce asigură trecerea de la realitatea pur biologică la cea socială, umană.

 

                                Pe această bază - avȃnd ca premisă predispoziţiile ereditare - se edifică personalitatea individului. Firește că, odată cu dezvoltarea oamenilor ca entități singulare, distincte, dar care activează în spațiul aceleiași colectivități, educația este aceea care contribuie la evoluția întregii societăți umane. Avantajele procesului educațional revin, astfel, nu doar celui care beneficiază în mod direct de instruire, ci ele îṣi dovedesc, în timp, contribuția majoră la soluționarea anumitor situații problematice, de natură socială și economică. În acest sens, este cunoscut faptul că, prin caracterul ei dinamic și flexibil, educația generează mai mult efecte pozitive la nivel de societate, cum sunt: consolidarea democrației într-un stat, creșterea economică, inovația tehnologică, diminuarea comportamentelor anti-sociale, delincvente și criminale, însă eficiența acestora rămȃne controversată, în special în cazul în care programele educaționale vizează generalități, nefiind adaptate contextului în care se aplică și particularităților acestuia. Problema necesității eficientizării educației în România, care de mulți ani este la ordinea zilei, considerăm că apare și se menține din cauza abordărilor simpliste, care aduc în discuție limitarea procesului de instruire numai la mediul formal, în instituțiile de învățămȃnt. Ȋnsă, în mod cert, educația ține mai ales de cadrul informal, unde se realizează prin imitare, prin referire directă atȃt la comportamentul din familie, cȃt și la cel din colectivitate, care formează o anumită opinie în legătură cu noțiunile de „Bine” și „Rău”, ajută la conturarea unui tip de personalitate și a unui mod specific de acțiune, rațional, mai degrabă decȃt instinctual.

 

2. Educaţia ȋn familie.

 

                                Valorile familiei. Expresia intens uzitată „cei șapte ani de acasă” nu se referă doar la modificările corporale cantitative care se dobȃndesc în mod natural după naștere, ci are în vedere că, între creșterea corporală și dezvoltarea psihică este necesar să existe o armonie deplină, modelarea făcȃndu-se, prin educație, asupra fondului omenesc, mai mult decȃt asupra formei.

 

                                În ceea ce privește educația de acasă, un studiu realizat de Royal Economic Society (Societatea Economică Regală) din Marea Britanie, a constatat că nivelul de reușită al unui elev și abilitățile acestuia sunt influențate de cinci ori mai mult de către părinți și familie, decât de profesorii de la școală . În mod cert, în ceea ce ne privește apreciem că, procesul de formare și instruire a copilului revine, în mod direct, familiei în care acesta se naște, părinții constituind repere fundamentale de viață, și trebuie să continue ulterior în școală, unde cadrele didactice și psihologii școlari, prin abordări corespunzătoare fiecărei etape de creștere și fiecărui nivel de școlarizare, contribuie la desăvȃrșirea individului și îl orientează, în perspectiva unei integrări firești ṣi a unei adaptări ușoare la viața și normele sociale. Însă, așa cum arată și Michael Wilshaw director al OFSTED (Oficiul pentru Standarde în Educație și Servicii pentru Copii din Anglia), profesorii sunt nevoiți să suplinească lipsa de educație din familie. Ei nu reușesc să-și facă întotdeauna în mod corespunzător datoria, deoarece de multe ori trebuie să devină înlocuitori ai familiei pentru elevi, fiind nevoiți să acopere deficitele din educația pe care ar trebui să o facă părinții acasă cu proprii copii . Pe aceste considerente, în România lucrurile fiind și mai grave, apreciem că pe timpul anilor de studii se impune însă o unitate de acțiune ṣi o permanentă legătură între factorii educativi, părinți și profesori, deoarece altfel există riscul ca efortul individual de formare și modelare a copilului, depus de oricare dintre aceștia, să fie limitat și să scadă eficiența întregului proces educativ.

 

                                Totuşi, activitatea parteneriatului educaţional familie - şcoală ar fi nesemnificativă, dacă aceasta nu ar fi susţinută şi completată prin autoeducaţie. Autoeducaţia presupune capacitatea de reflecţie, folosirea cu maximă eficienţă a timpului educaţiei, dar şi dezvoltarea a patru categorii de metode: metode de autocontrol (autoobservaţia, autoanaliza, introspecţia), metode de autostimulare (autoconvingerea, autocomanda, autocritica, autosugestia, autoexersarea), metode de autoconstrângere (autodezaprobarea, autocunoaşterea, autorespingere), metode de stimulare a creativităţii (autoevaluarea, autoaprobarea) .

 

O reală provocare în asigurarea unui demers educativ de calitate și adaptat nevoilor contemporane ale societății o constituie problematica valorilor, de la cele universale la cele individuale, care sunt transmise cu scopul de a ghida individul în relaţie cu ceilalţi şi de a declanşa reacţiile acestuia la factorii de mediu. Ca măsură a unui comportament autonom şi responsabil, valoarea are câteva caracteristici importante, dintre care pot fi amintite: dezvoltarea timpurie în viaţa copilului, din experienţele directe cu oamenii şi în special cu membrii familiei, rezistența la schimbare, formarea în medii socioculturale diferite, prin comportamente şi atitudini observate şi experimentate.

 

                                Valorile reprezintă, de fapt, acele comportamente, procese de gândire, trăsături de caracter, pe care societatea le consideră corecte, bune, cu rezultate dezirabile, care merită să fie preluate de alţii, în funcție de morala fiecăruia şi de liberul arbitru. Dimensiunea valorică este intrinsecă educaţiei, deoarece - prin instruire - valorile sunt asimilate şi transmise generațiilor viitoare, iar finalitatea constă în formarea capacităţii persoanei de a crea şi promova el însuşi valori positive. Dezvoltarea caracterului moral al copiilor și al tinerilor constituie prioritatea absolută a oricărui demers educațional, moralitatea fiind o condiţie esenţială pentru evoluția civilizaţiei. Comportamentul moral necesită însă empatia şi creativitatea celorlalţi, astfel că nu putem deveni ființe morale decât asimilându-ne societăţii, prin adaptare la valorile promovate de aceasta . O educație pentru toate ființele umane, este una care „cere enorm de la noi toţi: profesori şi elevi, societăţi şi indivizi” și „nu poate avea succes, dacă nu avem căi de a proba ce s-a înţeles şi ce s-a interpretat greşit”. Prin educație, cetăţenii lumii devin „culţi, disciplinaţi, capabili să gândească în mod critic şi creator, să aibă cunoştinţe despre o varietate de culturi, să fie capabili să participe activ la discuţii despre noi descoperiri şi noi variante, să fie dornici să-şi asume riscul propriilor convingeri” . Cercetătorul R. H. Dave consideră că educaţia trebuie să accentueze posibilitatea subiecţilor de a fi instruiți pe tot parcursul vieţii, să excludă sau să minimalizeze anxietăţile, şi să sporească optimismul în legătură cu scopul final - menţinerea şi ameliorarea calităţii vieţii. De aceea, în elaborarea strategiilor de motivare a părinţilor, pentru a învăţa continuu cum să se raporteze la copii, trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte: posibilitatea participării la viaţa socială şi asumarea de responsabilităţi, formarea atitudinii corecte faţă de bunurile materiale şi valorile spirituale, conectarea și adaptarea valorilor culturale dobândite prin educaţie la nevoile individuale. Este cunoscut faptul că familia îşi are propriul sistem de valori, indiferent de categoria din care face parte, pe care le promovează în sistemul inter-relaţiilor din cadrul său. Acest sistem unic de valori se formează în funcţie de tradiţia neamului / etniei, ethosul pedagogic familial, vârsta părinţilor, studiile şi nivelul lor de inteligenţă, componenţa familiei, coeziunea şi adaptabilitatea ei, condiţiile de trai, tradiţiile familiale, particularităţile individual-psihologice, concepţia despre lume şi cea pedagogică a membrilor familiei.

 

                                Esenţa educaţiei familiale constă în formarea tinerei generaţii prin intermediul valorilor socioculturale, ceea ce ţine de perspectiva promovării unor principii autentice, validate de o anumită practică pedagogică. Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi exigenţe generale, ce se impun comportamentului uman, în virtutea idealului care se dorește a fi atins. Ele se referă la un câmp larg de situaţii şi manifestări comportamentale, cum sunt: patriotismul, atitudinea faţă de democraţie, libertatea, cinstea, onestitatea, responsabilitatea, eroismul, cooperarea, modestia, etc. Spre deosebire de acestea, normele şi regulile morale aduc ȋn discuţie o situaţie concretă şi generează implicit cerinţe de comportare conforme cu idealul şi valorile morale. „Normele, preceptele şi regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri de comportare morală, elaborate de societate sau de o comunitate mai restrânsă şi aplicabile unei situaţii date. Exprimând exigenţele uneia sau mai multor valori, prin intermediul lor, individul îşi exteriorizează atitudinea sa morală în fapte şi acţiuni concrete”.

 

                                Prin urmare, esenţa educaţiei morale constă în asigurarea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalităţii copilului, elaborarea şi stabilizarea pe această bază a profilului moral al acestuia, în concordanţă cu imperativele societăţii. Scopul fundamental al educaţiei morale vizează formarea individului ca subiect care gândeşte, simte, acţionează în spiritul cerinţelor şi existenţelor moralei sociale al idealului, valorilor, normelor şi regulilor pe care ea le incumbă. Trăsături ca perseverenţa, tenacitatea, spiritul de disciplină, respectul pentru adevăr, simţul răspunderii, conştiinciozitatea, pot mobiliza resursele interne ale personalităţii copilului în direcţia eficientizării educaţiei intelectuale, a receptivităţii şi asimilării valorilor ştiinţifice . Un astfel de profil moral întreţine în permanenţă curiozitatea, pentru descoperirea continuă de soluţii, pentru impunerea noului în viaţa cotidiană. Influenţe morale pot fi exercitate şi asupra activităţilor profesionale, prin stimularea efortului şi a curiozităţii de punere în practică a cunoştinţelor asimilate, de formare a unor noi capacităţi, priceperi şi deprinderi indispensabile exercitării unei meserii sau profesii. Formarea profilului moral al copilului, în dezacord cu imoralitatea și delincvența, impune un consens între valorile ştiinţifice şi cele tehnologice, din perspectiva aplicării lor în folosul comunităţii. De asemenea, impune o permanentă interacţiune între idealul moral şi cel estetic, deoarece morala este cea care stimulează împlinirea de sine a omului prin intermediul valorilor estetice. Acestea, la rândul lor, sensibilizează şi stimulează cunoaşterea şi înţelegerea valorilor morale, judecata şi aprecierea estetică întemeindu-se şi pe considerente de ordin moral. Deoarece toate laturile şi aspectele devenirii personalităţii sunt supuse modelării şi controlului moral, putem afirma că şi dezvoltarea fizică se află sub influenţa componentei morale, influenţă care se exercită prin mobilizarea voinţei în direcţia fortificării fizice a organismului, avȃnd drept finalitate formarea unor calităţi şi deprinderi morale.

 

                                3. Educaţia ȋn familia romȃnească tradiţională şi ȋn familia modernă

 

Familia românească tradițională.

 

                                Principiul fundamental al educaţiei ȋn familia romȃnească tradiţională, îl constituie moralitatea, caracterizată, printre altele, de trăsaturi care ȋi asigură statutul de „punct gravitaţional de existenţă comunitară”, precum: loialitatea faţă de instituţia familiei, care este situată mai presus de interesul propriu, subordonarea femeii ca soţie şi ca mamă, atribuirea de roluri precise, prestabilite pentru copiii de ambele sexe, ȋncurajarea supunerii şi a conformismului ȋn relaţiile inter-familiale. Elementul focal al stilului de viaţă impus de familia tradiţională este autoritatea care, ȋn general, implică existenţa şi multiplicarea unor raporturi de inegalitate ȋntre membrii familiei, şi care se manifestă şi ȋn ceea ce priveşte creşterea şi instruirea copiilor. Din acest punct de vedere, rolurile sunt distribuite pe criterii de ierarhie, conformism şi putere, ce consacră superioritatea părinţilor asupra copiilor, a vȃrstnicilor asupra tinerilor, a bărbaţilor asupra femeilor, a fraţilor mai mari asupra celor mai mici. Autoritatea bărbatului şi a vȃrstnicului este rar pusă sub semnul ȋntrebării, deoarece astfel a fost perpetuat modelul, preluat prin imitaţie, şi orice atitudine de negare a acestuia poate conduce la etichetare, marginalizare şi stigmatizare. Totuşi, această idee de autoritate nu exclude formarea şi generarea unui sistem de principii puternice de viaţă, pentru copiii care sunt consideraţi o reală valoare familială, un centru al identităţii. Valorile familiei tradiţionale romȃneşti sunt centrate, de fapt, pe o formă indisolubilă de iubire şi ataşament emoţional, care se suprapune rigurozităţii şi stricteţii patriarhale, şi care contribuie la evidenţierea unicităţii fiecăruia dintre membri. Totodată, se remarcă la aceştia respectul faţă de familie şi comunitate, dragostea de ţară şi de pămȃntul strămoşesc, solidaritatea şi dedicarea pentru cauze comune ȋn vederea asigurării unui climat familial şi social de stabilitate şi siguranţă, precum şi cultivarea de atitudini din care rezultă satisfacerea nevoilor emoţionale şi spirituale, cum sunt: religiozitatea, altruismul, bunătatea, compasiunea şi toleranţa, adevărul, sinceritatea. Educaţia şi atenţia deosebită acordată procesului de instruire, instructorilor şi rezultatelor şcolare, constituie valori fundamentale ȋn familia tradiţională romȃnească, deoarece - prin intermediul lor - copiii au dreptul legitim la ascensiune socială. În acelaşi timp, se realizează un transfer de autoritate morală către urmaşi, părinţii dobȃndind, la rȃndul lor, prin moştenitori, un statut social mai ȋnalt ȋn comunitate.

 

Idealizarea şcolii este prezentă atȃt ȋn ceea ce priveşte părinţii din mediul rural, cȃt şi la cei din mediul urban, care văd ȋn educaţie cheia unei vieţi mai uşoare şi mai ȋmplinite decȃt a lor, ocuparea unui loc de muncă mai bine apreciat social şi mai bine remunerat, reducerea sau soluţionarea mai rapidă a conflictelor dintre generaţii.

 

                                Familia românească modernă.

 

Opusă, dar nu totalmente, familiei tradiţionale, este familia modernă, care se bazează pe individualism ca principiu esenţial, fapt care explică disocierea nucleului familial, prin creşterea spectaculoasă, de la an la an, a numărului de divorţuri şi toleranţa din ce ȋn ce mai mare faţă de acest fenomen social. Pe lȃngă avantajele aduse de individualism, ca element de modernitate ȋn societatea romȃnească, apar noi provocări şi conflicte generate de schimbarea permanentă a sistemelor de referinţă valorică, obedienţa şi conformismul devenind complet nefuncţionale odată ce femeia a căpătat independenţă economică, iar copiii, un mai mare control asupra propriului destin. Valorile familiei moderne contribuie la construirea unui stil de viaţă distinct de cel al familiei tradiţionale: autorităţii i se substituie, ca valoare focală, cooperarea. Aceasta este susţinută de valori precum egalitatea, schimbarea şi comunicarea. Astfel, familia modernă poate fi caracterizată printr-o accentuată flexibilitate a structurii de autoritate şi putere. Nu mai există un model unic, dominant, ȋn care bărbatul decide, atȃt ȋn privinţa hotărȃrilor care vizează viaţa conjugală, cȃt şi a celor care privesc relaţia parentală, aşa cum se ȋntȃmpla ȋn familia tradiţională.

 

                                Relaţiile familiale moderne surprind reciprocitatea puterii şi a autorităţii, pe diferite nivele şi la diferite intensităţi, ȋn contextul mai general al unui egalitarism afirmat şi, tot mai des, pus ȋn practică. Plecȃnd de la aceste considerente şi analizȃnd actualele tendinţe, ca o alternativă la aceste stiluri de viaţă, se poate aprecia că, ȋn viitor, unica valoare familială focală va fi individualitatea, susţinută de competiţie, nonconformism şi singurătate. Din punct de vedere sociologic, „familia contemporană cunoaşte un proces de eroziune structurală, de demisie de la funcţiile sale, o degradare continuă a autorităţii, implicit a calităţii mediului educativ specific (în primul rând, prin slăbirea controlului asupra copiilor şi prin îngustarea registrului de influenţare a acestora)”. Mai mult de atât, din punct de vedere tehnologic, considerăm că în familia contemporană, copiii generației smartphone și internet, a căror inteligență se adaptează extrem de rapid la mediul în care trăiesc, fac și mai grea misiunea educațională a părinților, metodele clasice de parenting nemaifiind întotdeauna valabile.

 

                                În plus, violența familială, dezinteresul și sărăcia, determinate de situaţia economico-socială precară a tot mai multor familii din România (cu venituri extrem de mici, cu părinţi în şomaj, cu spaţiu locativ restrâns sau inadecvat, familii neadaptate / dezrădăcinate ca urmare a trecerii din mediul urban în cel rural sau invers, a strămutării în altă localitate, sau familii temporar incomplete, în care unul dintre părinţi sau ambii părinţi se află la muncă în alte ţări, şi ai căror copii se află ȋn grija bunicilor sau a altor rude), predispune copiii la insecuritate şi instabilitate morală şi, pe cale de consecinţă, la comportamente deviante și delincvente.

 

                                Copiii proveniţi din familii dezinteresate, dezorganizate sau confruntate cu probleme economice dificile sunt tentaţi să evadeze din căminul familial, lezat grav ca urmare a tensiunilor şi conflictelor dintre părinţi, să abandoneze școala şi să ȋşi caute suportul afectiv în grupul stradal, între prieteni de ocazie, în medii microsociale dubioase, unde se angajează cu uşurinţă în activităţi ce degenerează în acte antisociale, precum consum de droguri și substanțe etnobotanice (NSP), distrugeri de bunuri, furturi, agresiuni, tâlhării, precum și alte acte de criminalitate mai mult sau mai puțin grave.

 

                                Datorită deficitului educațional, odată ajunși în zona devianței și a delincvenței, eforturile de reintegrare și resocializare a copiilor și tinerilor expuși acestor situații, sunt imense și incomensurabile, și, de cele mai multe ori, fără șanse de succes. La acestea se adaugă şi alte riscuri educative, respectiv familiile cu disoluţii totale (cu ambii părinţi bolnavi cronici, alcoolici, moral decăzuţi sau agresivi), în care deteriorarea relaţiilor intra-familiale şi destabilizarea funcţiilor familiei reprezintă procese ireversibile. „Familiile din aceste categorii nu-şi pot întemeia educaţia copiilor pe forţa şi pe complementaritatea aportului educativ al fiecăruia dintre părinţi”

 

O altă categorie de factori de risc familial ţine de greşelile educative ale părinţilor, care afectează o serie de familii formal organizate (închegate): lipsa de responsabilitate faţă de propriul copil, lipsa de consideraţie, tradusă prin jigniri, insulte, psihologizare sau victimizare, nemulţumirea şi dezaprobarea constantă faţă de acţiunile ȋntreprinse şi rezultatele lor, recompensarea facilă şi hiperprotecţia. Toate acestea erodează stima de sine a copilului şi ȋl determină fie să caute aprobare, acceptare şi sprijin ȋn exteriorul familiei, fie să se interiorizeze şi să devină un adult emotiv, anxios şi deprimat, care dispune de rezerve latente de agresiune, şi care nu ȋşi poate găsi locul şi rolul ȋn societate. Părinţii rigizi, tiranici, inabordabili şi non-permisivi în ceea ce priveşte principiile lor educative, care persistă în atitudini critice faţă de copil, sunt tributari unei imagini devalorizante asupra propriilor urmaşi, văzând în ei fiinţe nedezvoltate, simple marionete uşor de manevrat.

 

                                Modul corect de tratare a copilului „porneşte de la nevoile sale specifice, de la problemele sale emoţionale şi situaţiile obiective în care el se află” . Erorile ȋn educaţie ale părinţilor de astăzi conturează, din ce ȋn ce mai clar, fenomenul de dezangajare a acestora de la funcţia de „părinte”, prin cedarea atribuţiilor educative şcolii, sau altor colective - sportive, culturale, civice - din care copilul face parte

 

                                4. Educaţie şi valori morale ȋn Europa occidentală

 

Sub imperativul globalizării şi al schimbărilor permanente care caracterizează secolul ȋn care trăim, se poate vorbi despre o „dilemă identitară europeană”, care aduce ȋn prim plan problema adaptării valorilor umane fundamentale la necesităţile sociale şi individuale din prezent. Această „dilemă identitară” se regăseşte şi ȋn societatea romȃnească modernă, aflată ȋn căutarea valorilor proprii, autentice, care să ȋi definească spiritul democratic, european, după perioada ȋndelungată de regim comunist care a impus „propriile principii de viaţă false, materialiste” . Sociologul american Talcott Parsons argumentează asupra „capacităţii de adaptare generalizată” a societăţilor la mediul în care evoluează, implicaţiile mergând până la urmarea aceloraşi pattern-uri de evoluţie (în speţă de la tradiţionalism către modernitate), în toate comunităţile umane. Totuşi, discrepanţele majore dintre valorile de bază ale societăţii romȃneşti şi cele promovate de societăţile europene occidentale, relevă un potenţial major de acomodare a acestora din urmă la exigenţele contemporane, datorat - ȋn primul rȃnd - economiilor mai dezvoltate.

 

                                Ţările Europei Occidentale, cum sunt Germania, Franţa, Spania, Olanda, Marea Britanie şi Statele Scandinave, au ca repere sociale esenţiale de funcţionare valorile democratice umaniste, care promovează principii etice constituite din „Binele universal” şi tot ceea ce acesta generează, tinde spre, sau înmulţeşte Binele, cu scopul de a pune ȋn valoare Omul şi atributele lui unice .

 

Valorile umaniste promovate de familie în Europa Occidentală cuprind, în primul rând, valori morale precum: 1. demnitatea; 2. onoarea; 3. onestitatea; 4. responsabilitatea faţă de sine, de comunitate şi de societate; 5. dreptatea și corectitudinea; cărora li se asociază: 6. patriotismul şi, 7. respectul sincer pentru valorile naţionale, în general.

 

                                În al doilea rând, în cadrul acestor state nu sunt agreate sub nicio formă violența, discriminarea sau orice fel de dictatură, existând credința fermă că nu vor exista abateri și nu se va susține niciodată, la nivel de autoritate şi de individ, încălcarea egalității și a libertăților umane personale și de grup.

 

                                Însuşirea acestui sistem de valori, în țările Europei Occidentale, se realizează ȋn mod natural, ȋncă din primii ani de viaţă petrecuţi ȋn familie, se valorifică ȋn cadrul şcolii, şi se exersează pe parcursul ȋntregii vieţi, ȋn virtutea unor deprinderi fireşti şi a exemplelor pozitive oferite de ceilalţi membri ai comunităţii. Aceasta dovedeşte eficienţa demersului educaţional practicat de statele Europei Occidentale, care se bazează pe un parteneriat activ ȋntre părinţi, sistemul de ȋnvăţămȃnt public şi cel privat, şi diferite grupări religioase şi confesionale, care deţin fiecare un rol strategic ȋn formarea, modelarea şi menţinerea individului ȋn linia valorilor morale care definesc aspiraţiile societăţii.

 

Europa vestică, ȋn general, şi Ţările din Peninsula Scandinavă, ȋn special, unde copiii sunt consideraţi un „bun al statului”, cu drepturi egale cu ale părinţilor, au ȋnţeles că este necesar ca educaţia modernă să transmită eficient şi, pe scară largă, acel volum de cunoştinţe şi informaţii adaptate noii civilizaţii a globalizării, care să nu copleşească prin cantitate, dar să contribuie la dezvoltarea oamenilor la nivel individual şi comunitar. „Educaţia trebuie să traseze transformările noii lumi aflate în permanentă mişcare şi, în acelaşi timp, să pună la dispoziţia oamenilor instrumentele de orientare cu ajutorul cărora aceştia să găsească drumul afirmării şi dezvoltării continue”.

 

În acest sens, pilonii fundamentali ai educaţiei de tip occidental sunt: „a învăţa să ştii”, „a învăţa să faci”, „a învăţa regulile convieţuirii” şi „a învăţa să fii”. Fiecare dintre acești piloni, primesc mereu noi conţinuturi formative şi impun, ȋn permanenţă, noi strategii de predare - învăţare - evaluare. Spre deosebire de sistemul romȃnesc, centrat pe cantitate şi teoretizare, şi mai puţin pe aplicarea informaţiei dobȃndite, educaţia europeană ȋşi propune să ȋnzestreze copiii şi tinerii cu exact ceea ce au nevoie aceştia pentru a trăi frumos în lumea de mâine, împreună cu ceilalţi, spre binele tuturor. „A învăţa să ştii”, se concretizează, în primul rând, prin crearea condiţiilor de educaţie specifice societăţii cunoaşterii, pentru fiecare locuitor al planetei, prin înţelegerea propriului destin şi a esenţei fiinţei umane, în vederea adoptării unui comportament demn, sociabil şi responsabil. În acest scop, copiilor li se cultivă sentimentul de necesitate rapidă la cele mai semnificative cuceriri ale umanităţii, în calitate de permanenţi prieteni ai ştiinţei. „A învăţa să faci”, exprimă dimensiunea comportamentală, practică, a conduitei copiilor, orientată spre întemeierea unor raporturi de comunicare și de activitate practică. Mai mult decât atât, educaţia le formează tinerilor competenţele necesare în gestionarea conflictelor, şi pentru stabilirea unor relaţii stabile de cooperare şi înţelegere, noi atitudini sociale cu impact în armonizarea relaţională, internaţională. În acest sens, educaţia asigură formarea şi perfecţionarea unor noi aptitudini sociale, care ocupă un rol prioritar faţă de cele ocupaţionale. În vederea realizării noilor tipuri de relaţii sociale internaţionale, educaţia trebuie să-şi amplifice posibilităţile pentru a-i învăţa pe copii „regulile convieţuirii”. Formarea atitudinilor, aptitudinilor şi cunoştinţelor necesare descoperirii, pas cu pas, a celuilalt, a înţelegerii diversităţii rasei umane şi a necesităţii conştientizării similitudinilor dintre oameni şi a interdependenţelor acestora, devin obiective specifice integrării la cerinţele societăţii globale. Desigur, foarte importante rămân efortul şi capacitatea de a te cunoaşte pe tine însuţi, ca o condiţie pentru a-l putea cunoaşte pe celălalt şi a putea privi lumea din perspectiva celuilalt. Înţelegerea semnificaţiilor reacţiilor celuilalt, ca rezultat al cultivării empatiei şi altruismului, devine o cale eficientă pentru a evita sau soluţiona conflictele pe parcursul înţelegerii vieţii. Prin conţinutul celui de-al patrulea pilon, care statuează ca scop general „a învăţa să fii”, educaţia asigură dezvoltarea multilaterală a fiecărui individ, calităţile de cetăţean în slujba naţiunii şi a lumii. Formarea unor personalităţi, a căror principală îndatorire o constituie slujirea societăţii şi a semenilor lor, sunt condiţii pe care se întăreşte comportamentul pentru societatea globală. Noua personalitate trebuie să devină capabilă de a acţiona cu autonomie crescută, pe baza armonizării propriei concepţii, cu asumarea răspunderii pentru sine şi pentru ceilalţi.

 

                                Educaţia, într-o societate globală, este subordonată necesităţii punerii în valoare a potenţialului uman, în totalitatea sa, urmărind dezvoltarea calităţilor intelectuale şi psihofizice, simţul şi comportamentul estetic şi moral, capacitatea de a comunica în limba maternă şi în alte limbi de circulaţie internaţională. Astfel, dacă privim importanţa acordată educaţiei, ȋn general, ȋn statele europene occidentale, constatăm că valoarea absolută, raţiunea oricărui demers educaţional, o constituie „omul” şi libertatea acestuia de acţiune.

 

                                Concluzii

 

Valoarea educaţiei este exact aceea a vieţii ȋnsăşi, deoarece instruirea presupune - ȋn primul rȃnd - „a ȋnvăţa să trăieşti”. Raportat la contextul social romȃnesc, se poate afirma că romȃnii nu valorizează suficient de mult educaţia, pentru că nu ȋşi respectă atât cât se cuvine viaţa, ȋntr-un stat democratic . Menirea principală a educaţiei, o reprezintă evoluţia individului spre un sine independent. Aceasta constituie, de asemenea, şi principala provocare umană, din moment ce succesul nu este garantat în orice moment, deoarece procesul poate fi întrerupt, blocat sau deranjat, astfel încît fiinţa umană se poate fragmenta, frînge, aliena sau înţepeni, la un nivel sau altul de maturitate emoţională.

 

                                Așa cum ne descrie și Trainerul american Jack Canfield, nu este greu de observat că majoritatea oamenilor naufragiază pe parcursul acestui proces de dezvoltare [21]. Suntem de acord cu acesta atunci când susţine că, ȋn prezent, „educaţia eficientă constă în a-i da copilului rădăcini (să se dezvolte) şi apoi aripi (să zboare)”. Siguranţa, soliditatea fundamentului uman (obţinut prin educația din familie şi din cadrul şcolii) şi consolidarea permanentă a încrederii și stimei de sine, sunt premisele principale ale reuşitei personale, inclusiv în lupta cu devianța și delincvența.

 

                                În Romȃnia, se constată că multe dintre dramele evoluţiei spre individualizare şi autonomie, se datorează tocmai comportamentului indiferent și pasiv al familiei, al şcolii şi al societăţii, ȋn general, faţă de nevoile reale ale copiilor şi ale tinerilor care, dezvoltȃndu-se ȋntr-un climat social instabil, nesigur şi indiferent, ȋşi fracturează sinele ȋnainte de a fi pe deplin format, astfel încât până la devianță și delincvență nu mai este decât un simplu pas, și acela, de cele mai multe ori se îndeplinește, consecințele fiind pe măsura indiferenței manifestate.

 

                                Pentru realizarea menirii educației, apreciem că la nivel micro-social se impune revitalizarea funcţiilor de bază ale instituţiilor sociale cu rol educativ şi de control social al familiei, şcolii şi comunităţii sociale. În această perioadă de disoluție a reperelor morale, educația poate și trebuie să aducă un suflu comportamental nou, la nivel individual și social, şi, ȋn acest sens, școala și familia, principali factori educativi, trebuie să coopereze în continuare, atât în mediul urban cât și în cel rural, mai mult ca oricând, pentru a găsi cele mai potrivite modalități de conlucrare în educarea copiilor, în spiritul asimilării și respectării celor mai importante valori ale societății.

 

                                Unicitatea fiecărui individ, atȃt de intens cultivată ȋn ţările europene occidentale, poate fi promovată și în România, prin găsirea unui echilibru corect ȋntre protecţie şi libertate. Protecţia reprezintă asigurarea unui cadru optim de evoluţie ȋn familie, şcoală şi societate. Libertatea este dată de posibilitatea acordată fiecărui individ de a alege tipul şi nivelul devenirii ȋn timp. Cel mai important rol, în realizarea acestui deziderat național, îl au însă autoritățile și instituțiile publice din România, responsabile cu realizarea cadrului optim, începând de la cel legal. De asemenea, considerăm că, din punct de vedere al sistemului educaţional, este necesar ca Romȃnia să adopte modelul european de educaţie, axat pe instruirea pentru viaţă. Acest model nu doar că ar putea contribui la eliminarea problemelor esenţiale de percepţie ale sistemului educaţional romȃnesc (supus - ȋn ultimele decenii - unor ȋncercări de reformare lipsite de consistenţă şi de continuitate, care au condus la ineficienţa, irelevanţa, inechitatea şi slaba calitate a demersului şcolar) , ci ar crea și adevărate premise de a deveni un factor catalizator ȋn dezvoltarea societăţii romȃneşti, având la bază inclusiv reducerea unora dintre fenomenele grave ale criminalității cu care se confruntă România în ultimii 25 de ani. Mai mult de atât, prin caracterul său competitiv şi actual, dovedit ȋn societăţile ȋn care a fost implementat, considerăm că modelul european de educaţie ar putea genera și în România tineri cu abilităţi de lideri , adevăraţi performeri ȋn depăşirea decalajelor pe care ţara noastră le-a acumulat, comparativ cu alte state ale Uniunii Europene şi nu numai.

 

 

 

       

 

Bibliografie si sitografie:

 

•      Rodica Şovar-Educaţia timpurie între deziderat şi realitate-Revista Învăţământului Preşcolar nr. 3-4/2006

 

•      Ministerul Educaţiei , Cercetării şi Tineretului-Revista Învăţământului Preşcolar,nr.3/2007

 

•      Tratatele de la Roma, 1957.

 

•      Declarația Universala a Drepturilor Omului, 1948.

 

•      Birzea, Cezar, Politicile și Instituțiile Uniunii Europene, Editura Corint, București, 2001.

 

•      Duțu, Alexandru, Ideea de Europa și evoluția conștiinței, Editura All, București, 1999.

 

•      Tudorica, Roxana, Dimensiunea europeana a invațamantului romanesc, Institutul European, 2004.

 

•      http://www.ugb.ro/Juridica/