Adolescenţa – moment aparte în construirea personalităţii

            Pe drumul sinuos al devenirii personalităţii, adolescenţa marchează un moment aparte. A spune doar că este vorba de un stadiu al tranziţiei şi transformărilor nu este suficient pentru a-i surprinde specificitatea, căci personalitatea umană reprezintă o entitate dinamică, aflată într-o perpetuă schimbare. De aceea, va trebui să examinăm mai îndeaproape caracterul, ritmul şi impactul acestor transformări asupra personalităţii individului – doar în acest fel putând spera să avem acces la semnificaţiile profunde ale acestui stadiu.

 

            Ca în cazul oricărui obiect supus cercetării psihologice, complexitatea fenomenului studiat a atras după sine numeroase puncte de vedere, conceptualizări, teorii. Astfel, s-au emis teorii focalizate pe factorul sociologic, teorii psihodinamice, teorii centrate pe dezvoltarea cognitivă, teorii ale învăţării sociale, teorii culturologice şi teorii axate pe evoluţia istorică în cadrul aceleiaşi societăţi. Meritul fiecărei teorii în explicarea fenomenului studiat este remarcabil cu condiţia de a nu  ne situa pe poziţii exclusiviste, deci reducţioniste. Dacă admitem că personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, termenul de sistem trebuie să ne ducă cu gândul la existenţa unei structuri în cadrul căreia elementele sunt organizate şi se influenţează reciproc în mod permanent. De aceea, o abordare eclectică a fenomenului adolescenţei poate fi utilă. Trebuie luate în calcul aspecte analizate de fiecare teorie în parte şi văzute în interacţiunea lor, în această interacţiune rezidând specificitatea şi unicitatea stadiului adolescenţei pentru viaţa psihică umană.

Maturizarea biologică și implicaţiile ei

Teoriile biologice asupra adolescenţei au accentuat transformările spectaculoase ce se petrec începând cu pubertatea. Dar simplul fapt al creşterii în înălţime, al schimbării raportului dintre diferitele segmente ale corpului, al maturizării organelor reproducătoare  şi al trezirii impulsului sexual nu ne dă tabloul complet al fenomenului numit adolescenţă, ci doar o descriere a unui aspect al acestuia – aspect, desigur, important. Semnificativ este că „schimbările biologice atrag după sine espectaţii pentru schimbări în comportament, ca, de exemplu, a acţiona mai matur” (Dusek).

De aici însă apare o problemă delicată privind statutul adolescentului, statut ambiguu: schimbările fizice arată că adolescentul nu mai este copil, în acelaşi timp însă, din diferite considerente – unele obiective – el nu este nici adult (adult fiind individul independent din punct de vedere emoţional şi material). Punctul de vedere istorist ne arată că, mai ales în epoca modernă, prin prelungirea perioadei de şcolarizare necesară specializării, tânărul – ajuns mai devreme decât generaţiile anterioare la maturitate fizică şi sexuală – va trebui să aştepte uneori mai bine de o decadă pentru a ajunge să fie considerat matur şi în celelalte planuri ale existenţei sale. Iată ce scrie Van der Zanden: „Ca adolescenţi, de la băieţi şi fete se aşteaptă să înceteze să fie copii, însă nu sunt încă consideraţi bărbaţi sau femei – deci adulţi. Definirea lor ca grup este extrem de inconsistentă. Li se spune că nu mai sunt copii, dar sunt trataţi ca economic dependenţi, fiind întreţinuţi de părinţi şi permanent văzuţi de societate ca indivizi iresponsabili în care nu poţi avea încredere.” Şi iată cum intervine punctul de vedere culturologic, pentru a sublinia faptul că singură maturizarea biologică nu poate explica criza, tensiunea, furtuna afectivă pe care cei mai mulţi adolescenţi din cultura europeană şi americană o resimt în această perioadă. „Multe culturi non-occidentale fac perioada adolescenţei considerabil mai uşor de traversat. Promovând rituri de trecere – ceremonii iniţiatice, uşurează accesul la noul statut, pentru că aceste ceremonii simbolizează tranziţia de la copilărie la adolescenţă. Adolescenţii sunt subiecţi ai unei varietăţi de experienţe dureroase şi chiar umilitoare uneori, dar ei sunt după aceea declaraţi adulţi.” (apud. J. K. Bronan 1962, Herdt 81, 82)

Ambiguitatea statutului adolescentului în cultura europeană ne permite aderarea la punctul de vedere al lui Erik Erikson, conform căruia în centrul acestui stadiu se află reînnoita căutare a identităţii.

Adolescentul în căutarea identităţii

Numită când identitate, când imagine de sine, conceptualizarea acestui produs psihic a dat multe bătăi de cap cercetătorilor. În final există atâtea accepţiuni ale identităţii câţi cercetători care au încercat să o studieze. Pentru Van der Zanden, „Identitatea reprezintă un sens personal al rolului individului în lume, înţelesul pe care cineva şi-l dă sieşi în contextul larg al vieţii; în viaţa de zi cu zi, oamenii interacţionează unul cu altul nu atât în baza a ceea ce fiecare dintre ei este, c, mai mult în baza concepţiei pe care o au despre ei înşişi şi despre alţii.”

Alţi autori se raportează la imaginea de sine în termeni de structură a personalităţii. Pentru aceştia, imaginea de sine reprezintă „nucleul personalităţii, o constelaţie individuală de trăsături şi valori”. Strang (1957) a sugerat existenţa a mai multe identităţi: prima – o percepţie individuală globală a abilităţilor, rolurilor şi meritelor fiecăruia; a doua – o imagine tranzitorie, subiect al fluctuaţiilor de moment asociate cu succesul şi eşecul; a treia – percepţia individului a modului în care îl percep şi evaluează şi a patra – imaginea ideală, sau ceea ce ar dori fiecare să fie la modul ideal.

În cei mai simplişti termeni, identitatea e compusă din răspunsurile pe care un anumit individ le dă întrebărilor cine sunt eu? şi cine sunt pe cale să devin?. Iată ce scrie Allport (1931): „Erikson remarcă faptul că trăsătura principală în adolescenţă este căutarea  reînnoită a identităţii de sine. Ne amintim că copilul de doi ani a şi trecut prin stadiul preliminar. Dar, mai târziu, el s-a pierdut pe sine, ca să spun aşa, în loialitatea  faţă de familia şi grupul său. În adolescenţă, problema centrală redevine cine sunt eu?. Întrebarea centrală este: sunt un copil sau un adult? Părinţii nu îl pot ajuta: uneori ei îl tratează pe tânăr ca pe un copil, alteori aşteaptă să îşi asume responsabilităţi mature. Inconstanţa părinţilor poate fi cauza propriei ezitări.”

Răspunsurile pe care le caută şi pe care şi le dă fiecare adolescent în această perioadă au repercusiuni importante asupra personalităţii sale. De ce? Deoarece identitatea de sine cuprinde o importantă componentă afectivă reprezentând valenţele pozitive sau negative ataşate imaginii de sine. Fiecare persoană acţionează, îşi planifică scopuri, se relaţionează în baza acestei estimări a sinelui. Nu suntem atât ceea ce suntem cât cine credem că suntem. Astfel, există pericolul ca odată cu achiziţionarea unei imagini de sine negativă, tânărul să cadă în capcana autoprofeţiei împlinite, devenind o personalitate delincventă ori patologică sau adoptând un stil de viaţă aflat în contradicţie cu valorile şi normele societăţii. Răspunsurile la întrebările de mai sus nu sunt însă uşor de găsit. Adolescentul va trece acum printr-o serioasă criză a identităţii – nimic nu mai este la fel ca înainte dar nimic stabil nu s-a aşezat încă în loc.

Erikson găseşte o frumoasă metaforă pentru a defini această stare: „Adolescentul, ca un artist la trapez, trebuie să se smulgă din siguranţa copilăriei şi să caute să se menţină în echilibru în aer până ce va apuca ferm pragul maturităţii.”

Căutarea identităţii devine acută, deoarece, concomitent cu rapidele transformări fizice, individul se confruntă cu noi sarcini şi decizii. Adesea, adolescentul trebuie să facă o alegere profesională, sau, cel puţin, să decidă dacă doreşte sau nu să continue educaţia formală. „Aceste aspecte ale mediului formează de asemenea teren pentru construirea identităţii: relaţiile cu egali, emanciparea de sub autoritatea adulţilor, asumarea rolurilor sexuale, implicări morale şi ideologice. Adolescenţii trebuie să sintetizeze o varietate de noi roluri pentru a ajunge la o împăcare între ei înşişi şi mediul lor.” (Van der Zanden)

Erikson sugerează că anumite societăţi, ca a noastră, permit o perioadă de amânare în timpul căreia adolescentul poate încerca sau experimenta variate roluri, ideologii sau implicări. Este un stadiu în care individul poate explora variate dimensiuni ale vieţii fără a fi însă obligat să aleagă una. Adolescenţii pot să înceapă dar să şi stopeze, să transforme, să amâne, acţiunile în curs de desfăşurare. Ca un rezultat al încercării diferitelor roluri şi trebuind să facă faţă dificultăţilor atingerii unui stabil sens al sinelui, mulţi adolescenţi ajung să aibă o imagine de sine distorsionată. Erikson numeşte această dificultate „confuzie de rol”, o stare caracterizată de un soi de bulversare în legătură cu cine este, de ce / cine aparţine şi care este cale de urmat pentru el. Erikson crede că o anumită cantitate de confuzie de rol este nu doar inevitabilă ci chiar o dezirabilă experienţă a adolescentului. El argumentează că a te găsi pe tine însuţi prea devreme înseamnă totodată să-ţi asumi riscul unei explorări inadecvate a alternativelor de rol sau să pierzi din vedere o multitudine de potenţialităţi pe care ţi le-ar putea oferi viaţa. Pe aceeaşi linie merge şi Anna Freud, afirmând chiar că „menţinerea unui echilibru constant în timpul adolescenţei este în sine un act anormal”.

Trebuie să le dăm dreptate acestor autori, gândindu-ne că adolescentul se confruntă cu atât de multe şi rapide schimbări încât restructurarea identităţii şi a imaginii de sine este cerută dacă dorim ca aceste schimbări să fie adecvat integrate personalităţii individului. Orice schimbare cere însă spargerea unor patternuri anterioare de comportament, atitudine, relaţionare – această spargere a structurilor anterioare, deşi absolut dezirabilă, ne arată de ce tranziţia nu poate fi lină.

Chiar dacă unii autori nu mai sunt de acord cu portretul făcut de S. Hall adolescenţei cu aproape un secol în urmă – un portret al furtunii şi tenebrelor – trebuie totuşi să recunoaştem că naştere fără durere nu există şi să admitem existenţa fundalului frământat pe care evoluează personalitatea în căutarea noii sale forme.

Dezvoltarea cognitivă şi implicaţiile ei

Aceste căutări ale identităţii se petrec totodată în strânsă corelaţie cu dezvoltarea cognitivă, care, în această perioadă atinge vârful din punctul de vedere al posibilităţii de operare.

Conform lui J. Piaget, odată cu vârsta de 12 ani se produce intrarea în stadiul operaţiilor formale – gândirea va deveni mai suplă şi mai liberă, putând lucra cu termeni abstracţi, putând surprinde relaţii de cauzalitate, putând să se apropie de modul de gândire ştiinţific. Acest fapt are implicaţii majore pentru constituirea personalităţii individului:

-                           posibilităţile crescute de operare îi permit să se întoarcă asupra sieşi, să se compare cu ceilalţi pentru a extrage ceea ce are unic sau ceea ce e similar, deci să se analizeze aşa cum ar analiza orice alt obiect al lumii reale, integrând toate aceste experienţe şi descoperiri imaginii de sine;

-                           apoi, dezvoltarea cognitivă ajunsă la vârf permite extinderea ariei de interese. Este ca şi cum un văl i s-ar fi ridicat de pe ochi, lăsându-i în faţă lucruri pe care le vede parcă pentru prima dată. O extremă curiozitate este declanşată acum, repetând vârsta obsedantului „de ce?”, însă de pe alte poziţii. Adolescentul nu mai aşteaptă ca explicaţiile să ţi fie oferite de alţii, ci le caută singur, trăind în această explorare multe satisfacţii, ca şi cum lucrurile descoperite ar fi fost inventate de el.

-                           totodată, acum se produce şi o importantă schimbare în sfera judecăţii morale. Având în vedere faptul că adolescentul poate opera cu termeni abstracţi ca dreptate, adevăr, valoare, el începe să perceapă relativitatea lucrurilor. Judecăţile se nuanţează – nu mai există doar extreme, ci şi un continuum de stadii între extreme. Dacă până acum normele erau urmate pentru că i se păreau fixe, date, imuabile, acum începe să le pună sub semnul 

-                           întrebării. Puterea lui devine şi slăbiciunea lui. Descoperă nedreptatea, limitele, slăbiciunile adulţilor şi ale valorilor promovate de ei. Punctele sale de reper îi sunt luate şi va trebui să îşi construiască altele. Şi acesta este unul dintre aspectele care contribuie la declanşarea crizei de originalitate sau a crizei morale (cf. Ronsselet)

 Criza de originalitate și rolul ei în dezvoltarea personalităţii

           

Sintetizând, criza de originalitate exprimă prin manifestările ei variate problemele expuse până acum: maturizarea biologică ce aduce cu sine ambiguitatea statutului, căutarea febrilă a unei noi identităţi, tendinţa spre autonomie şi emancipare prin ieşirea de sub tutela părinţilor odată cu relativizarea valorilor şi normelor lumii adulţilor şi încercarea de a găsi puncte de reper prin eforturi personale. Este acel cutremur necesar dărâmării unor structuri ce nu mai corespund noilor cerinţe, marcând totodată începutul remodelării personalităţii. Ursula Şchiopu scria: „Cuvântul criză se foloseşte atunci când se atrage atenţia asupra faptului că un sistem, un organism, o situaţie socială sau publică, o instituţie sau o persoană se află într-o stare nesatisfăcătoare faţă de ceea ce ar trebui să fie, să posede sau să reprezinte. […] Opoziţia vie şi continuă care există între toleranţele şi restricţiile sociale faţă de caracterul mai puţin reglementat al tendinţelor spontane umane … are cele mai importante şi profunde funcţii în dezvoltarea şi formarea personalităţii. Contradicţiile implicate în orice criză de dezvoltare au rol constructiv-formstiv. Înăuntru crizei, contradicţiile … permit să se realizeze o modificare a întregii situaţii prin mobilizarea tuturor resurselor disponibile şi selectarea acelora care creează un nou mod existenţial.” Şi mai departe: „Este unanim acceptată ideea că există în mod firesc o răscruce în pragul maturităţii, răscruce în care vârsta aduce cu sine ieşirea din … copilărie şi intrarea într-o stare de proiect de adult, imperfect, nedefinit, colţuros, dar cu foarte dilatate aspiraţii, dorinţe şi cerinţe de definire ca personalitate respectabilă şi independentă. Criza de originalitate se referă la ansamblul conduitelor adolescentului prin care el caută să armonizeze aspiraţiile, atitudinile, imaginea de sine cu condiţiile concrete ale vieţii în care trăieşte.”

            Începând mai devreme sau mai târziu, fiind mai zgomotoasă sau mai calmă, îmbrăcând o varietate de forme şi manifestându-se diferit de la un individ la altul, criza de originalitate se manifestă şi este bine să se manifeste şa toţi adolescenţii. Deşi atât de variată în manifestări, unii autori au căutat să-i surprindă câteva etape caracteristice. J. Ronsselet descrie 3 etape ale ei: perioada revoltei, perioada închiderii în sine, perioada exaltării şi afirmării.

            Perioada revoltei se datorează în mare parte câştigurilor în sfera cognitivă – aşa cu am arătat mai sus, reguli care până atunci i se păruseră imuabile încep să fie chestionate. „Adolescentul începe să nu mai aibă încredere în atotputernicia educatorilor şi a părinţilor săi. El descoperă că şi ei au slăbiciuni şi pentru că multă vreme a crezut că sunt atotştiutori, el încearcă să-i facă să plătească înşelătoria morală a cărei victimă i se pare că a fost în timpul copilăriei. […] Totul i se pare suspect şi fiindcă se ştie încă destul de slab pentru a discuta cu cei mai mari decât el, preferă să nege totul decât să încerce să deosebească adevărul de minciună. Refuzul de a se supune e o modalitate firească de apărare, iar reducerea credibilităţii i se pare că justifică revolta lui împotriva şcolii, familiei şi moralei; el respinge în bloc tot ceea e a învăţat şi tot ceea ce i-a fost impus.”

J. Ronsselet încearcă însă nu doar să justifice aceste revolte şi să le înţeleagă, ci şi să găsească aspectele ei pozitive, formative: „Dacă deseori resping precepte esenţiale ale moralei şi caută să se comporte tocmai pe dos, ei nu fac aceasta pentru că neagă valoarea lor, ci pentru că refuză să li se supună din simplă obişnuinţă şi acceptare a modului de viaţă adult.”

Perioada aceasta indispensabilă are deci ca scop să-l scoată pe tânăr de sub influenţele străine ce şi-au pus pecetea asupra copilăriei lui. După respingerea acestor constrângeri ale trecutului, va veni rândul afirmării propriei sale personalităţi.

Perioada închiderii în sine este dedicată examenului de conştiinţă. „Înzestrat cu o personalitate cu totul nouă, îmbogăţită de cunoştinţele şcolare şi de recentele sale activităţi extrafamiliale, el înţelege că trebuie să-i cunoască toate mecanismele ascunse dacă vrea să merite independenţa pe care şi-a cătat-o. Curiozitatea îl împinge şi ea la anumite investigaţii şi el porneşte la descoperirea eului său cu aceeaşi ardoare cu care explora în visele lui din copilărie misterioasele ţinuturi ale cărţilor ce aventuri.”

            În fine, după terminarea acestui îndelungat examen de conştiinţă, urmează perioada exaltării şi afirmării de sine. Acum tânărul arde de dorinţa de a-şi valorifica resursele şi calităţile al căror inventar l-a terminat de curând. „Plin de încredere în el, este gata să ia cu asalt tot ceea ce este mai plăcut sau mai dificil de obţinut în lume”. Elanul acesta este rodul unei îndelungate maturizări a personalităţii şi constituie o reacţie statutului lui de odinioară. El se contopeşte cu elanul filosofic al întregii sale fiinţe.

Rolul grupului în dezvoltarea personalităţii

            Tânărul i-a respins pe adulţi, cu valorile, normele, cu lumea lor şi caută acum să se afirme. Dar pentru afirmarea lui ca personalitate el are nevoie de un suport moral, el trebuie să fie confirmat de părerile celor de-o seamă cu el, ale colegilor săi de generaţie care traversează aceleaşi probleme. Tânărul adolescent care tocmai şi-a negat familia şi şcoala, sau cel puţin influenţa lor morală, nu este încă capabil să trăiască izolat într-o lume prea inospitalieră pentru el. incapabil de a se deprinde singur cu libertatea, el caută să o facă împreună cu alţi camarazi de vârsta lui. Îşi petrece tot timpul cu prieteni la care speră să găsească înţelegerea pe care i-o refuză adulţii. El găseşte forţa necesară spre a răspunde cerinţelor societăţii unindu-se cu alţii la fel de dezarmaţi ca şi el. rezultă că un prim rol pe care-l îndeplineşte grupul de egali este securizarea afectivă.

            Apoi, viaţa împreună cu tineri de vârsta lui îl învaţă să trăiască în societate şi-l face să dobândească un caracter mai suplu. Ea îi arată că nu totul este perfect în generaţia lui şi că toate vârstele prezintă slăbiciunile pe care el le impută mai ales părinţilor lui.

            Transpunerea supunerii faţă de părinţi asupra normelor patronate de grupul de colegi constituie mai mult decât schimbarea unui fel de servitute cu altul, înseamnă emancipare. În acelaşi timp, grupul îi satisface nevoia se a simţi că statutul şi apartenenţa sa sunt clare şi totodată că se află înăuntrul unui cadru care oferă repere pentru judecata şi conduita sa morală. Dacă proprii săi colegi de generaţie au autoritatea de a stabili norme de comportament, aceasta înseamnă afirmarea propriului drept de autodeterminare.

Pentru aceste trebui totuşi plătit un anumit preţ. Grupul, în nevoia sa de a arăta o segregare clară faţă de lumea adulţilor şi în refuzul oricărei imixtiuni, are nevoie de o organizare riguroasă şi de coeziune. Coeziunea presupune o conformare aproape oarbă la normele, valorile, modelele comportamentale ale grupului. Pentru un adolescent nu există nici un argument mai puternic pentru un lucru pe care l-a făcut sau îl face decât că toţi ceilalţi fac la fel. Nimic nu poate trezi o mai mare suferinţă sau nelinişte decât sentimentul că este, într-un fel sau altul, diferit de ceilalţi. Pot exista şi pericole în această conformare exagerată: unul ar fi acela că adolescenţii pot dobândi un exacerbat spirit de clan, devenind intoleranţi şi  cruzi în a-i exclude pe cei care sunt diferiţi. Conform lui Erikson, aceasta ar explica preferinţa multor adolescenţi pentru mişcări extremiste sau totalitare. Un al pericol ar fi acela ca grupul să se transforme dintr-un suport al individualizării şi afirmării într-un fel de tiran căruia adolescentul trebuie să i se supună obedient.

 Stadiul adolescenţei – moment crucial în constituirea laturii relaţional-valorice şi de autoreglaj

Ca o sinteză a acestor transformări, dezechilibrări, spargeri de structuri şi remodelări, asistăm la naşterea unei noi personalităţi. Dintre subsistemele sale, cel care suferă cel mai mult impactul acestor transformări este subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj. Conform modelului balanţei caracteriale, atitudinile şi trăsăturile caracteriale sunt sistematizate în perechi polare. Există un punct „0” de la care caracterul poate evolua către un pol sau altul. Echilibrul sau dezechilibrul balanţei depinde de natura şi semnificaţia situaţiilor cu care se întâlneşte individul, de reacţiile individuale la exterior, de felul cum sunt asimilate prin învăţare situaţiile care acţionează asupra sa. Pentru procesul de formare a caracterului, starea de dezechilibru a balanţei  este dezirabilă pentru că se creează în plan psihic o stare de disonanţă cognitivă, un disconfort. Încercând să elimine starea de disconfort, individul va evolua spre unul dintre cele două poluri.

Niciodată, până la adolescenţă, numărul şi varietatea situaţiilor pe care le are de înfruntat individul nu este mai mare. Cercul relaţiilor sale s-a lărgit prin investiţii extrafamiliale; aceste noi relaţii i-au oferit alte şi alte modele de comportament, alte şi alte grile de evaluare. Rolurile în care intră sunt tot mai numeroase şi trebuie armonizate cerinţele acestora. Totodată, câştigul în plan cognitiv îi permite adolescentului să se autoformeze, să judece singur şi să respingă sau să accepte unul sau altul din modelele posibile de comportament.

În încercarea de a se defini pe sine, individul a trebuit să adopte un sistem de valori, să-l ierarhizeze şi să-l ia drept punct de reper în orientarea acţiunilor şi atitudinilor sale. Desigur, alte vârste, alte experienţe alte roluri vor continua să şlefuiască personalitatea. Dar niciodată ca în această perioadă nu vor exista transformări atât de adânci şi de radicale încât să putem afirma că la adolescenţă omul se naşte din nou.

BIBLIOGRAFIE

J. W. Van der Zanden – Developmental Psychology

 Ursula Şchiopu – Criza de originalitate la adolescenţi

Ursula Şchiopu şi E. Verza – Psihologia vârstelor

Emil Verza – Adolescenţă, personalitate şi limbaj

Gordon W. Allport – Structura şi dezvoltarea personalitatii

 J.Dusek – Developmental psychology

 Jean Piaget –  La psychologie de l’intelligence

J. Piaget şi B. Inhelder – De la physique de l’enfant la logique de l’adolescent

G. S. Hall – Adolescence: its psychoology and its relations to phisiology, anthropology, sociology, sex, crime, religion and education