Atunci când este nevoit să rămână acasă fără părinți, pentru că aceștia lucrează în altă țară, un copil se simte abandonat, oricât de matur încearcă să înțeleagă situația. Mai mult, sentimentul de vină, că mama a plecat pentru a-i trimite lui bani, este copleșitor. Acestea sunt vulnerabilități emoționale majore.
Raport al Organizației Salvați Copiii
Neglijarea emoțională și consecințele sale
Părinţii (familia) nu au doar rolul de a asigura înplinirea nevoilor materiale (adăpost, hrană etc) ale copiilor, ci şi a nevoilor lor emoţionale. Din păcate, România ultimelor două decenii se confruntă cu un val de plecări ale părinților (și, ca atare, de un val de neglijare!).
Copilul percepe altfel timpul (comparativ cu adultul) astfel încât, pentru el, o absenţă mai lungă a părintelui echivalează cu un abandon.Fiinţă vulnerabilă şi dependentă, acestui copil îi vor lipsi securitatea şi echlibrul necesare unei dezvoltări emoţionale armonioase.Cel mai probabil, el va declanşa tulburări emoţionale, care se vor repercuta inevitabil şi asupra performanţelor şcolare.
Ce tipuri de probleme pot apărea?
Depresia
Anxietatea
Tulburarea reactivă de ataşament (dacă neglijarea copilului s-a petrecut de când era încă mic)
Depresia la copil
Particularitățile neurodezvoltării la copil și adolescent influențează și modifică aspectul clinic al acestor manifestări
- exprimarea depresiei la copil ia forma iritabilității și nemulțumirii, a tristeții, cu scăderea performanțelor școlare, a autoînvinovățirii și dorinței de moarte, cu frecvente gesturi suicidare (la adolescent)
- din nefericire, suicidul a devenit a patra cauză de deces la copiii între 10 – 15 ani și a treia cauză la adolescent, în ultimii ani!
Principala particularitate a depresiei la copil este mascarea simptomatologiei, cu manifestări comportamentale sau somatoforme, de aceea se consideră că depresia mascată (termen avansat de Killcholtz în anii 70), poate fi considerată o realitate la această vârstă.
Tabloul depresiei la copil va cuprinde următoarele semne și simptome clinice:
- iritabilitatea
- scăderea în greutate sau modificarea aspectului
- insomnie sau hipersomnie
- agitație psihomotorie sau lentoare
- pierderea energiei
- sentimente de vinovăție
Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale, ediția a-v-a, pune condiția ca cinci sau mai multe dintre următoarele simptome să fi fost prezente în cursul aceleiași perioade de 2 săptămâni și să reprezintă o modificare de la nivelul anterior de funcționare
- dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie prin relatarea personală, fie prin observația altora (la copil, dispoziția poate fi iritabilă!)
- diminuarea marcată a interesului și a plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi
- pierdere masivă în greutate (deși nu ține dietă) sau câștig ponderal - o modificare de aprox 5% din greutatea corporală/ scăderea sau creșterea apetitului (la copii, se ia în calcul incapacitatea de a atinge plusurile ponderale expectate)
- insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi
- agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi (observabilă de către alții).
- fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi
- sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă ori inadecvată în fiecare zi ( nu doar reproș în legătură cu faptul de a fi suferind)
Inițial apar simptome psihosomatice – cefalee, dureri abdominale sau tulburări vegetative însoțite de anxietate
- scade puterea de concentrare, copilul pare fără chef
-scad performanțele școlare și poate apărea refuzul școlar
- copilul este iritabil, fără chef de joacă, îi repede pe ceilalți
- manifestă incapacitatea de a se descurca în situații frustrante – se retrage într-un colț, plânge neputincios sau dimpotrivă, devine violent, țipă, lovește sau vorbește urât.
- copiii nu folosesc termenul trist sau deprimat, ei afirmă că nu au chef sau se plictisesc
- aspectul e modificat – par amărâți, nefericiți, lipsiți de vioiciune
S-a observat că există și niște trăsături de personalitate care corelează cu apariția depresiei la copii. Astfel, copiii liniștiți, tăcuți, introvertiți, cu dificultăți de adaptare la situații noi, par a fi mai predispuși emoțional la stări depresive atunci când apar schimbări majore în viața lor.
Au fost observate la aceștia distorsiuni cognitive (Beck) a căror cauză este cel mai probabil împrumutul din mediul familial copilul care a învățat să observe numai informațiile negative va ajunge să aibe o viziune negativă despre el însuși, viitor și viață în general.
De asemenea, ei prezintă mecanisme negative de atribuire, copiii tinzând să atribuie vinovăția unor cauze interne.
Neajutorarea învățată este frecventă și definește acel tip de aşteptare cognitivă conform căreia orice ar fi făcut nimic nu împiedica sau nu elimina neplăcerile ce urmează a veni. A fost propusă de Martin Seligman și descrie experiențele cognitive ale unei persoane care percepe evenimentele neașteptate și necontrolate ca pe o cauză generatoare de nefericire și insucces.
În general, s-a descoperit că este vorba despre un stil cognitiv negativ la copii/adol cu tulb afective, caracterizat prin următoarele:
Flexibilitate mai scăzută în găsirea soluțiilor
Anticiparea doar a consecințelor negative
Centrați pe propria problemă, incapabili de a vedea lucrurile din alt unghi
Sentimentul de neputință, senzația că nu sunt buni de nimic
Imagine de sine proastă
Obiectivele unei intervenţii psihologice (psihopedagogice) la un copil depresiv sunt
- atragerea atenției asupra distorsiunilor cognitive
- reglarea mecanismelor de atribuire a vinovăției
- ameliorarea imaginii de sine
- diminuarea autoînvinovățirii
- creșterea abilităților de rezolvare a problemelor ( care se poate realiza prin joc de rol)
- creșterea competenței școlare și sociale
- dobândirea unui sens în activitățile sociale și școlare
Un rol important pentru depășirea tulburărilor emoționale revine creșterii rezilienței!
Reziliența este abilitatea de a face față unei situații dificile și de a reveni la starea emoțională inițială, simțindu-te la fel de bine ca înainte ca evenimentul negativ să aibă loc.
Este, de asemenea, capacitatea de a te adapta la contexte dificile pe care nu le poți schimba, menținând o stare emoțională pozitivă. Când ești rezilient, percepi situațiile dificile ca un context de învățare din care ieși mai puternic.
Reziliența este mai mult decât capacitatea de a face față unei experiențe dificile. Când ești rezilient ești mai bine pregătit să cauți noi oportunități, să își asumi riscuri rezonabile pentru a-ți atinge scopurile. Asumarea de riscuri poate duce uneori la eșecuri, dar, în același timp, creează oportunități pentru obține succes și, în acest fel, pentru a îmbunătăți imaginea de sine.
Copilul cu părinții plecați la muncă în străinătate are nevoie de o astfel de abilitate care îl ajută să se replieze în față provocărilor generate de plecarea părintelui/părinților la muncă în străinătate.
Capacitatea de a fi rezilient devine motorul stimei de sine pentru această categorie de copii deoarece îi ajută să aibă încredere în forțele proprii.
Reziliența se formează pe fondul unei relații pozitive dintre adulți și copii. În același timp, pentru un copil este important orice adult de referință cu care el se identifică (persoane adulte în grija cărora rămân, bunici, unchi, profesori) și care îi poate servi drept mentor.
De asemenea, prietenii și colegii reprezintă pentru el resurse importante atunci când se confruntă cu situații dificile
Componentele rezilienței
ü Respectul față de sine este o componentă importantă a rezilienței. Acesta se formează în momentul în care adulții ce îl educă stabilesc o serie de standarde pentru comportamentul copilului, standarde pe care copilul le atinge.
Dacă un copil se respectă pe sine, va considera că este o persoană importantă care trebuie tratată cu respect și de către ceilalți. O astfel de convingere îl va proteja de situații și comportamente de risc. El va fi mai puțin vulnerabil în fața situațiilor dificile.
ü Empatia și respectul față de alții, generozitatea, onestitatea și cooperarea sunt de asemenea legate de reziliență. Astfel de valori presupun manifestarea de grijă față de cei care au nevoie de sprijin, o atitudine deschisă și prietenoasă față de ceilalți.
Dacă un copil reușește să exprime astfel de atitudini și comportamente este foarte posibil să primească reacții pozitive de la cei din jur, ceea ce îl face să aibă o părere bună despre sine. Astfel de valori se construiesc doar pe baza unei relații puternice și afectuoase cu copilul.
Sfat – pe cât posibil, încercaţi ca alături de cunoştinţele predate să modelaţi şi caracterele din clasa dvs. prin impunerea unui set de atitudini-valori.
ü Abilitățile sociale reprezintă o altă componentă importantă pentru dezvoltarea rezilienței. Concret, este vorba de abilitatea copilului de a-și face prieteni și de a menține relațiile de prietenie, de a rezolva un conflict, de a coopera și de a lucra în echipă.
Astfel de abilități îl ajută să aibă relații bune la școală, să se implice în activități sportive sau în diferite grupuri, să aibe preocupări variate care să contribuie la starea lui de bine.
Reziliența presupune o gândire realistă, rațională și optimistă în sensul că este centrată spre găsirea unor soluții care să permită depășirea unor dificultăți, chiar dacă lucrurile merg mai puțin bine.
Când copilul este supărat, îl poți ajuta punând lucrurile într-o perspectivă realistă, de exemplu întrebându-l: ”contează chiar atât de mult ce s-a întâmplat, chiar merită să te superi pentru asta? Pe o scală de la 1 la 10, cât de rău este în realitate?”.
Simțul umorului, de asemenea te poate ajuta să ai o perspectivă realistă și să rămâi calm. Dacă copilul este dur cu sine însuși (”mi-e frică să vorbesc în public”), îi poți face o sugestie mai puțin categorică (”vorbitul în public nu este activitatea ta preferată, dar o să te descurci”).
ü Încrederea în sine, sentimentul că ești capabil și pregătit să duci lucrurile la bun sfârșit face parte, de asemenea, din conceptul de reziliență. Pentru aceasta sunt importante deprinderile de a stabili scopuri, de a planifica, de a fi organizat și disciplinat.
Ca persoană ce oferă suport, poți ajuta copilul să-și dezvolte aceste abilități lucrând împreună pentru identificarea punctelor sale tari, dar și a limitărilor lui. Apoi îl poți încuraja să își stabilească scopuri pentru care să își folosească atu-urile, concentrându-se pe acele aspecte la care este bun.
De exemplu, dacă copilul este talentat la muzică, îl poți încuraja să se înscrie în corul școlii sau să își facă o formație. Dacă are relații bune cu copii mai mici, ar putea să devină babysitter sau să antreneze o echipă de copii.
Anxietatea
Anxietatea este ceva ce are toată lumea, dar numai unii dintre noi avem ghinionul de a ne îmbolnăvi de ea.
Adolescentă, 16 ani, cf. Iuliana Dobrescu (2011)
Anxietatea este o altă tulburare emoțională pe care o putem întâlni la elevii ai căror părinți sunt plecați pentru perioade lungi de timp de lângă ei.
Într-adevăr, anxietatea face parte dintre mecanismele de adaptare ale speciei noastre, punând organismul în situație de fugă sau luptă atunci când se confruntă cu un pericol iminent. Problema este când acest sentiment se permanentizează, iar frica fără obiect este disproporționată și mai mult paralizează decât să ajute.
Grupa tulburărilor anxioase are ca manifestari primare frica excesivă, evitarea fobică, vigilența generalizată, anxietatea anticipatorie și atacurile de panică.
Anxietatea este prezentă în emoționalitatea copiiilor în mod firesc, alături de frică și tristețe.Caracterul patologic al acestor manifestări constă în frecvența, severitatea și persistența lor anormală.
Dacă la copilul mic vom întâlni, firesc, teama de întuneric, animale, persoane străine etc, perioada școlarizării poate determina apariția unor noi fenomene de teamă
- teama de a nu greși,
- teama de a nu fi rejectat de grupul de vârstă (anxietatea socială).
Crescând abilitățile cognitive, odată cu trecerea în stadiul operațiilor formale devin vulnerabili la alte frici:
- teama față de viitor,
- teama de eșec etc
Majoritatea tulburărilor anxioase la copil/adolescent pot atinge paroxismul sub forma atacului de panică. Astfel, sugarul de 8 luni luat brusc din brațele mamei poate prezenta neliniște și o spaimă puternică, stare care poate atinge o intensitate vecină cu atacul de panică.
Școlarul mic, obligat să intre în clasă și să se reîntâlnească cu atmosfera stressantă pentru el poate să prezinte o amplificare treptată a anxietății și fobiei școlare până la forma unui atac de panică.
Desigur, anxietatea (ca orice altă tulburare)presupune întâlnirea dintre un teren ereditar mai fragil (anumite particularităţi de funcţionare ale SN, o anumită reactivitate la stimuli, un prag mai scăzut pentru excitabilitate, excitaţie care predomină asupra inhibiţiei etc) şi factorii de mediu.
Pentru copiii cu părinţii plecaţi la muncă, lumea este încărcată suplimentar de surse de anxietate.
Copilul tipic are conflicte şi eşecuri la şcoală, tristeţi şi frici, însă el se întoarce la adultul protector pe care, cel puţin pentru o perioadă în consideră atotputernic, şi căruia i se încredinţează spre liniştire.
În schimb, dacă nu ai cui comunica frământările tale, dacă ai senzaţia că nimeni nu e acolo pentru tine să îţi ofere sprijin atunci când te afli în dificultate, sentimentul de singurătate +tristeţea care conduc spre depresie, se vor amplifica şi cu trăirile anxioase.
Lumea poate fi un loc înspăimântător pentru un copil care nu are sentimentul că este protejat.
Anxietatea puternică blochează, este însoţită de o vastă exprimare vegetativă (tremur, transpiraţii, palpitaţii, respiraţie precipitată, tahicardie etc). Evident, intereferează şi cu procesele cognitive, perturbând atenţia, memoria şi gândirea, astfel încât şi performanţele şcolare vor avea de suferit.
Copilul cu anxietate trebuie securizat!
- Nu îl vom certa, ceea ce ar putea să-i amplifice anxietatea, ci vom încerca să-i explicăm ceea ce nu este bine şi felul în care îşi poate îmbunătăţi performanţa
- Se va pune accentul pe lucrurile bune pe care copilul le face
- Se propun obiective realiste, măsurabile, realizabile, pe care suntem siguri că le poate atinge şi care îl vor motiva să continue
- Adultul cu rol de mentor trebuie să susţină emoţional acest copil, cu calm, afecţiune şi încredere, pentru ca el să se poată deschide