MANAGEMENTUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE

Importanța implicării părinților în activităţi coordonate de şcoală

Există o serie de motive pentru care implicarea părinților în activităţi coordonate de şcoală este mai mult decât recomandată:

• Implicarea părinților îmbunătățește performanțele şcolare ale copiilor. Cu cât părintele este implicat mai mult, cu atât şansa de succes şcolar a copilului este mai mare.

• Implicarea părinților duce la un comportament al copiilor în clasă mai bun.

• Un părinte poate influenţa decisiv atitudinea copilului față de școală, comportamentul la clasă, stima de sine și motivația.

• Părinții ar trebui să rămână la fel de implicaţi în educația copiilor lor, de la nivel preşcolar până la liceu inclusiv.

• Formarea adecvată și disponibilitatea resurselor necesare pot ajuta părinții să se implice.

• Exerciţiile de lectură ale copilului împreună cu părinţii îmbunătăţesc considerabil abilitățile copilului si de aceea școlile caută în mod activ modalități pentru a-i implica pe părinți.

• Implicarea părinților ridică moralul profesorilor.

• Implicarea părinților aduce beneficii atât pentru copii, cât și pentru părinți. Părinții vor avea o mai bună înțelegere a curriculum-ului și a activităților școlare și vor comunica mai bine cu copiii lor.

Conjuncţia şcoală – familie este fundamentată pe finalităţi primordiale şi pe obiective comune.

Pentru realizarea acestui parteneriat un rol foarte important, de liant, îl are profesorul diriginte.

Un diriginte conştient de rolul său esenţial în educaţia părinţilor acţionează astfel:

a. Cunoaşte şi organizează colectivul de părinţi pe clasă;

b. Stabileşte programul activităţilor cu familia (întâlniri colective, consultaţii individuale etc.) şi îi consultă pe părinţi, reţinând propuneri şi sugestii venite din partea acestora;

c. Definitivează tematica generală a adunărilor colective cu părinţii – cele obligatorii – centrate pe situaţii instructiv –educative specifice clasei pe care o conduce;

d. Mediază eventualele stări conflictuale apărute în relaţia profesor – elev – părinte;

e. Pregăteşte şi conduce adunările colective, armonizează posibilele puncte de vedere discordante;

f. Ţine permanent legătura cu părinţii (prin vizite, corespondenţă etc.) şi îi contactează prompt în situaţii speciale (abateri disciplinare, tensiuni în stare incipientă etc.);

g. În urma cunoaşterii elevilor săi, realizează caracterizările individuale şi de grup:

h. Îi invită pe părinţi la şcoală şi îi antrenează ca parteneri (îi consultă, le acordă drept de opinie şi de decizie, le dă sfaturi) în soluţionarea unor probleme ale clasei/şcolii;

i. Iniţiază şi conduce programul de educaţie a părinţilor clasei sale, în raport cu nevoile lor de educaţie;

Forme de colaborare a dirigintelui cu familia:

a. Întâlniri programate de diriginţi (cu toţi părinţii clasei, cu un grup de părinţi, numai cu părinţii unui copil);

b. Întâlniri întâmplătoare (în pauze, la terminarea orelor, pe stradă etc.);

c. Convorbiri telefonice;

d. Corespondenţă;

e. Vizite la domiciliu;

f. Activităţi nonformale (excursii, acţiuni sportive, cercuri, concursuri, serbări, aniversări, momente festive etc.);

g. Consultaţii la cererea părinţilor;

Părinţii vor veni cu interes, chiar cu plăcere la şcoală şi vor participa la discuţii numai atunci când:

• Nu vor fi săpuniţi şi îngropaţi în reproşuri;

• Nu vor fi trataţi ca nişte inculţi, incapabili de a-şi creşte copilul fără ajutorul şcolii;

• Dirigintele va recunoaşte cu obiectivitate şi greşelile şcolii;

• Dirigintele va renunţa la aerele de superioritate, la aroganţa cu care îşi etalează opiniile sau la atitudinea populist – demagogică;

• Copilul nu va fi stigmatizat în faţa celorlalţi părinţi;

• Dirigintele va renunţa la lecturi pedagogice interminabile şi triade, încurajând expunerea opiniilor celor prezenţi şi dezbaterea;

• Dirigintele îşi respectă promisiunile şi oferă soluţii realiste, a căror rezolvare va fi urmărită până la capăt;

• Imaginea dirigintelui este completată de cea a unui profesor competent;

Constrângerile de timp sunt cel mai mare obstacol în privinţa nivelului de implicare a părinților. Buna comunicare cu profesorul pentru a găsi modalități potrivite şi convenabile de a colabora este soluţia în acest caz.

Importanța implicării profesorilor în procesul comunicării

Profesorii ar trebui să fie foarte buni în profesia lor, să exceleze în comunicare, să primească informații, să înțeleagă, să sintetizeze și să exprime ideile la un nivel ridicat/adecvat. Ei trebuie să fie în măsură să transmită cunoștințe, atitudini și valori în același timp, precum şi să demonstreze grija pentru elevii încredințati lor. Tot ei sunt cei ce trebuie să-i ajute pe elevi în privinţa motivaţiei de a învăța. Profesorii trebuie să se exprime adecvat atât verbal, cât și în scris, în scopul de a-i informa pe părinţi cu privire la progresul copiilor lor. Ei trebuie să poată explica punctele forte și punctele slabe ale elevilor lor, astfel încât părinții să înțeleagă mesajul și să fie receptivi mai degrabă decât să aibă o atitudine defensivă. Acest lucru este important mai ales atunci când profesorul transmite un mesaj referitor la abateri disciplinare sau probleme de învățare ale elevului. Mesajul trebuie să fie livrat în mod clar și cu tact. Profesorii ar trebui să se simtă confortabil în comunicarea cu părinții în mod regulat, utilizând apeluri telefonice și note informale, în plus față de notele/rapoartele formale.

Importanța implicării elevilor în comunicare

Un elev care nu poate comunica eficient nu se va putea integra cu succes în societatea modernă. Acesta este motivul pentru care formarea unor abilitățile de comunicare dezvoltate trebuie să servească drept deziderat major pentru orice program de pregătire a tinerilor pentru lumea secolului XXI.

Abilitățile de comunicare sunt esențiale pentru a avea o carieră de success în orice domeniu de activitate. În lumea competitivă de astăzi, abilitățile de comunicare în afaceri, împreună cu un nivel de educaţie adecvat sunt calităţi absolut necesare. Citirea, scrierea și abilitatea de a asculta cu atenție sunt cele trei abilităţi comunicative care trebuie permanent dezvoltate la elevi. Elevii trebuie să știe - trebuie să fie învățați - printre multe alte lucruri, cum să se prezinte în mod corespunzător, cum să stabilească contact vizual semnificativ, cum să înceapă și să susțină conversații, cum să interacționeze cu tot felul de oameni, cum să susţină un interviu de succes, cum să gestioneze relațiile și, în cele din urmă, cum să se adreseze unui public, cu autoritate și încredere. Elevii trebuie să învețe să stabilească raporturi interumane, bazate pe încredere și respect. Acestea sunt componentele de bază ale unei interacțiuni umane de calitate, specifică secolului actual.

Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate.

Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului.

Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala a copiilor și adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunităţile.

Când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi pregătireapărinţilor pentru toate problemele ce le comportă această acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc.

O bună colaborare între familie și scoală se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze.

Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu și climatul şcolar; îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor; pot conecta familiile cu membrii şcolii și ai comunităţii; stimula serviciul comunității în folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor şi crea un mediu mai sigur în şcoli.

Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață.

Aşadar, prin această cercetare se va demonstra contribuţia pe care o aduce implicarea familiei în dezvoltarea si educarea copilului şi importanţa parteneriatului şcoală-familie.

Școala este o organizație care învață și produce învățare (learning organization). Specificul ei decurge, în esență, din faptul că ea este investită cu funcția de a produce învățare și își structurează toate celelalte aspecte organizaționale și funcționale în această direcție. Școala este o instituție delegată de comunitate să transmită un anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă reproducere a valorilor morale, științifice, artistice în corpusul de expectanțe și de norme pedagogice sau în conținuturile transmise: el operează o selecție, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere relevanțele pedagogice ale unor seturi de valori. Analiza școlii ca organizație socială presupune valorificarea modelului de raționalitate managerială care corespunde istoric unei societăți postindustriale de tip informațional.

Acest model concepe organizația școlară dintr-o perspectivă inovatoare care asigură:

a) orientarea instituției spre obiective aflate în concordanță cu cerințele funcționale ale sistemului de educație/învățământ;

b) valorificarea deplină a resurselor pedagogice în concordanță cu cerințele funcționale ale proiectării curriculare;

c) îndrumarea metodologică a personalului didactic la niveluri de performanță aflate în concordanță cu cerințele perfecționării pedagogice;

d) administrarea eficientă a instituției în concordanță cu cerințele învățământului, de adaptare la condiții de schimbare socială rapidă. Influența dascălilor asupra dezvoltării concepției copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Școlarul mic (6-11 ani) dobândește noi deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, face adunări etc. Atunci când este încurajat să facă asemenea lucruri și este lăudat pentru realizarea lor, treptat va manifesta tendința de a munci susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea plăcerilor de moment. Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulțumirea profesorilor și a părinților, dacă va fi pus să arate ce poate și va fi „derogat“ de la muncă și de la responsabilități, atunci copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacități și de incapacitate în raport cu alții.

Parteneriatul școală-familie în zilele noastre primește noi valențe.

În lucrarea Management educațional pentru directorii unităților de învățământ, Mariana Dragomir precizează faptul că, în relația cu școala, părintele parcurge șapte pași:

a) părintele „învață“ – se informează asupra modului de conducere și organizare a procesului instructiv-educativ;

b) părintele ajută – sprijină școala în realizarea unor proiecte și activități;

c) părintele devine un suport al imaginii pozitive despre școală – înțelege importanța școlii în formarea copilului său și are o atitudine pozitivă față de școală;

d) părintele devine o sursă de informație complementară – furnizează dirigintelui sau învățătorului informații despre comportamentul copilului în familie, despre problemele afective și de sănătate ale acestuia;

e) părintele devine o sursă educațională – contribuie la educația propriului copil, îl ajută și îl sprijină în activitatea zilnică de acumulare de cunoștințe;

f) părintele ca profesor – oferă cadre de referință pentru raportarea valorică a copiilor săi;

g) părintele – inițiator al schimbărilor din școală – are dreptul și chiar obligația să solicite adaptarea școlii la cerințele societății actuale – părintele poate să propună unele schimbări care să contribuie la dezvoltarea individuală sau colectivă a copilului.

Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate:

a) relație părinte-copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea sarcinilor, suport moral și material;

b) relația familie-școală: contactul direct cu învățătorul sau profesorii clasei sub forma unor reuniuni de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de curriculum (Planul cadru pentru învățământul obligatoriu, Programele școlare, Ghidurile de evaluare), consultarea părinților la stabilirea disciplinei opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului extrașcolar al elevilor; activarea asociativă a părinților prin Comitetul de părinți etc. Pentru ca această colaborare „ideală“ să se realizeze trebuie să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în adevăratul sens al cuvântului.

În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

Dr. Thomas Gordon expune şi explică cele 12 bariere care pot exista în comunicarea cu propriul copil, fără măcar să-ţi dai seama. Primele 5 categorii, într-o formă sau alta, propun explicit rezolvarea problemei, în situaţia în care problema este a copilului (elevului):

1. Îi dai ordine, îl comanzi, îl direcţionezi: Taci !, Fă-ţi lecţiile !, Nu te mai plânge !, Gata cu joaca, hai la masă !, Nu-mi pasă că eşti aşteptat de copii, tu trebuie să-ţi faci ordine mai întâi în cameră !

2. Îl avertizezi, îl ameninţi: Dacă faci/ nu faci asta, mă supăr pe tine !, Încă un protest şi nu ştiu ce-ţi fac...!

3. Îl îndemni, îi ţii predici: Ar trebui să…, Ar fi mai bine să…, Ştii bine că datoria ta este să înveţi.

4. Îi dai sfaturi, îi dai soluţii sau sugestii(necerute): Cel mai bine ar fi dacă ţi-ai face un orar, Încearcă să…, Îţi sugerez să…, De ce nu… ?

5. Îl mustrezi, îi ţii lecţii, îi dai argumente logice: Nu uita că mai sunt doar trei săptămâni până la examen şi vei intra în criză de timp, Dacă renunţi aşa uşor, nu vei reuşi să faci nimic, niciodată ! Următoarele categorii de bariere de comunicare conţin o neacceptare prin luare de atitudini a părintelui (profesorului). Practic, ascund în ele propuneri neexplicite de rezolvare a problemei copilului (elevului):

6. Îl judeci, îl critici, îl învinuieşti: Eşti un leneş şi nu vrei să înveţi !, Scrii foarte urât !, Nu gândeşti deloc cum trebuie !

7. Îl lauzi, îl aprobi: Cred ca ai dreptate!, Cred că deja schiezi bine !, Eşti un bun matematician, sigur ştii să rezolvi tot.

8. Îl etichetezi, îl ridiculizezi: Eşti un răsfăţat şi un rău !, Zici că eşti o maimuţă !, Te comporţi ca un copil de cinci ani !

9. Îi analizezi comportamentul, îl diagnostichezi: Faci asta numai ca să mă enervezi !, Nu crezi asta cu adevărat !, Tu vrei doar să eviţi rezolvarea problemei !

10. Îl linişteşti, îl consolezi, îl simpatizezi: Şi eu m-am simţit la fel de descurajat în situaţii similare, Nu-ţi face griji, totul va fi bine, Toţi copiii trec prin asta…

11. Îl tatonezi, îl chestionezi: Cine ţi-a spus asta ?, Ce vei face, dacă …?, Cât te-ai pregătit pentru această oră ? Ultima categorie de bariere reprezintă distragerea atenţiei de la problema propriu-zisă:

12. Îi distragi atenţia, încerci să-l înveseleşti: Să schimbăm tema, Se pare că ai pornit cu piciorul stâng, Hai să vorbim despre altceva !

Te regăseşti măcar în unul din modurile de comunicare de mai sus ? De ce sunt acestea blocaje de comunicare ? Pentru că adulţii trebuie să ştie că răspunsurile lor pot avea mai multe înţelesuri pentru copil.

Cu alte cuvinte, comunicând cu copilul într-una din aceste 12 modalităţi, riscăm să-l facem pe copil să se oprească din vorbit, să se simtă vinovat, inadecvat sau neacceptat, să-i scadă stima de sine.

Legislațiile și proiectele de reformă educațională ale anilor ’90 au definit în majoritatea țărilor noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaționale. Autonomia școlilor și participarea părinților la gestiunea lor se afla în centrul dezbaterilor și legislațiilor actuale.

S-au identificat trei etape în evoluția relației familie-școală:

1. Etapa școlii autosuficiente, în care școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de el.

Caracteristicile etapei sunt:

· contactele cu părinții sunt rare, formale;

părinții acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în școală;
administrația alege școala pentru copii;
părinții nu participă la consiliile de administrație școlară, asociațiile de părinți nu sunt încurajate;
formarea profesorilor neglijează relația dintre familie și școală.

2. Etapa de incertitudine profesională în care profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare, dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă.

Caracteristicile etapei sunt:

· tendința de a crește acuzarea familiei pentru proastele rezultate școlare; administrația școlară are tendința de a conserva atitudinea din etapa anterioară;

contactele formale, de rutină cu părinții continuă;
apar experiențe localizate privind comunicarea cu părinții;
apar organizațiile voluntare de părinți;
se constituie consilii de gestiune școlară, în care participarea părinților are un rol minor, nedecizional;
formarea profesorilor abordează relația familie-școală ca pe o problemă de importanță secundară.

3. Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții.

Caracteristicile etapei sunt:

· relația cu familiile este din ce în ce mai încurajată de școală;

consiliul școlar include reprezentanți ai asociațiilor părinților, cu rol decizional în toate problemele educaționale;
organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară;
profesori specializați, consilieri, tratează problemele excepționale ale colaborării cu familiile;
formarea profesorilor abordează problema relației cu familia, ca una din problemele importante;
se organizează cursuri pentru profesori și părinți. (Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, 1997, p. 21)

Există două teorii importante privind relația școală-familie:

1. Teoria profesionalismului care consideră ca un element esențial serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică profesională;

Teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal; se consideră privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă. (Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, 1997, p. 20, apud Macbeth, Al., 1984)

Astăzi sunt foarte clare avantajele aplicării teoriei profesionalismului în școli. O școală modernă și eficientă nu poate decât să se bazeze pe competența managerului, a profesorilor și a întregului personal și este foarte atentă la satisfacerea clienților săi.

Complexitatea sporită a societății actuale a dus la diferențierea factorilor educativi, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare are drept rezultat, automat, dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de calitatea intersectării acțiunilor și măsurilor luate. Lucrurile sunt, totuși, diferite. Considerarea individuală a acestora nu are relevanță. Efectele generale asupra copilului sunt rezultatul cumulat al educației din familie, de la școală, al influenței mediului și comunității.

Fiecare copil este unic. Indiferent care sunt premisele sale ereditare, mediul, educația își vor pune amprenta asupra structurii sale. Ceea ce contează este efectul cumulat al acțiunii acestor factori.

Astăzi, educația este un fenomen social de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și de tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate.

Tot astăzi, școala este instituția socială în care se realizează educația organizată a tinerei generații. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societății, să ia parte activă la viață, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învățământ este cel care conferă școlii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerințele vieții sociale. Procesul de educație din cadrul școlii este îndrumat și condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru. Menirea școlii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoștințe cât mai mare, ci și de a stimula calitatea de om. Școala a rămas punctul de pornire al orientării școlare și profesionale prin acțiuni de informare asupra posibilităților de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale și a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii își decid viitorul și ponderii de implicare a părinților în alegerea școlii și a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil etc.

Cooperarea cu familia poate fi un test profesional și poate fi considerată ca facând parte din datoria profesională a profesorului deoarece:

· părinții sunt clienți ai școlii;

eficacitatea învățământului poate fi ameliorată prin cooperarea între școală și familie;
părinții sunt responsabilii legali de educația copiilor lor și pot avea exigențe de a evalua rezultatele activității școlare.

„În acest context se pune și problema următoare: de relația cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializați sau toți profesorii?

În mai multe țări (între care Anglia, Danemarca, Franța) există profesori specializați (consilieri) care răspund de această problemă. Soluția ideală pare a fi ca toți profesorii să aibă relații obișnuite de colaborare cu familiile, profesorii specializați să rezolve cazuri particulare, dificile, să efectueze vizite în familii, când este necesar și să organizeze reuniunile cu părinții. La rândul ei, familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic ș.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte, în primii ani de viață, spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. În contextul unei societăți care tinde să fie europeană părinții sunt priviți ca primii învățători ai copilului, parte din procesul de învățământ. În comunicarea cu educatorul în clasă, se nuanțează specificul în dezvoltare al fiecărui copil, se găsesc modalități de cultivare a unor abilități în familie pentru a completa sau suplimenta procesul educativ. Această comunicare duce la reducerea presiunilor conflictuale asupra copilului, dându-i o mai mare libertate în dezvoltare. Comunicarea elevului cu adulții devine mai ușoară, el se exprimă mai liber devenind astfel mai transparent pentru părinți.

Un Raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene (Macbeth, Al., 1984, apud http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html), bazat pe cercetări comparative, documentare și empirice, prin ancheta de opinie cu chestionare aplicate pe un lot de 1744 conducători de instituții școlare enumeră patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:

· părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor, legislația reflectă astfel libertatea părinților de a-și crește copiii așa cum doresc; există diferențe între țări privind măsura în care părinții pot alege între diferitele școli și cursuri pe care să le urmeze copiii lor; măsura în care părinții trebuie consultați de responsabilii școlari etc.;

· învățamântul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în afara școlii;

cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala;
grupurile sociale implicate în instituția școlară, în special părinții și profesorii, au dreptul să influențeze gestiunea școlară.

Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului individual nu se poate substitui participării părinților la gestiunea școlii, din mai multe motive: părinții sunt responsabili legali ai educației copiilor lor, deci trebuie să aibă posibilitatea de a influența natura acestei educații, modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative și la orientarea adaptării școlii la schimbările din societate, este necesară o influențare pe plan local asupra rezolvării problemelor locale și luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putință.

În numeroase țări, reprezentanții părinților în consiliile de administrație școlară sunt delegați de asociațiile de părinți, ceea ce le dă un statut legal suplimentar de autoritate. Un minimum esențial al participării democratice la gestiunea școlii constă în instituirea prin lege a consiliului de administrație școlară, în care părinții sunt reprezentați corespunzător și au nu numai rol informațional și consultativ, dar și rol decizional și de control.

Pentru o cooperare eficace se consideră necesară adoptarea unor comportamente corespunzatoare de către membrii consiliului: comunicarea liberă de informații, toleranța când limbajul profesional nu este înțeles de nespecialiști dintre părinți; încurajarea dezbaterilor pe probleme educaționale majore și nu doar discuții pe probleme administrativ-gospodărești, considerarea reciprocă a părinților și profesorilor ca parteneri.

Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-școală și participarea la gestiunea școlii, cât și pentru educația părinților îl au asociațiile de părinți, a căror finalitate este, în principiu, protecția copilului prin educație. Se pot deosebi asociațiile de părinți și după scopurile lor, astfel: ca grup de susținere a școlii, în probleme needucaționale; ca grup de cooperare care consideră educația ca un proces comun în care părinții și profesorii sunt parteneri, care decid împreună viitoarele programe; ca grup de apărare a intereselor care consideră că părinții au interese ce trebuie promovate în raport cu interesele altor grupuri.

Cele mai frecvente obiective ale asociațiilor naționale de părinți sunt:

1. sensibilizarea părinților privind drepturile și îndatoririle lor, influența comportamentului lor asupra copilului;

informarea părinților prin publicații, radio și televiziune privind problemele specifice;
formarea părinților prin cursuri destinate acestora, consultații la sediu, telefonic, prin publicații, pe probleme de interes, medicale, juridice, psihologice etc.;
reprezentarea părinților, aceștia find obligați să apere interesele celor pe care îi reprezintă, să raporteze periodic acestora problemele dezbătute în consiliul de participare școlară.

Conturarea importanței acestui parteneriat s-a realizat abia la jumătatea secolului XX: “dacă între familie și școală, ca instituții, au existat întotdeauna raporturi sociale, interacțiunile individuale între părinți și cadrele didactice au dobândit importanță abia începând din anii ’60.” (Henroit-van Zanten, 1988, p. 185, apud Bonchiș, 2011, p. 124)

Astăzi, “acest parteneriat este focalizat pe asigurarea calității învațării și formării copilului, sub influența metodelor de instruire și educare, promovate de cele două instituții, în vederea unui progres real”. (Bonchiș, Elena, 2011, p.125). Principiul conform căruia oamenii pot fi puternic influențați și transformați de și prin educație, adaptarea curriculei la societatea cunoașterii, la schimbare, la postmodernitate, impune modele noi de abordare, care să formeze viitorul om flexibil, deschis, pragmatic, capabil să aplice, dezvoltat din punct de vedere social și emoțional. În acord cu aceste direcții se orientează și parteneriatul cu familia.

Cercetările evidențiază existența următoarelor categorii de relații școală-familie: relații de tipul “navigația fără efort”, “construirea podului” sau “terenuri accidentate”. (Darter-Lagos, 2003, apud Bonchiș, Elena, 2011, p.125)

Sintetizând, putem spune că rolul familiei actuale, privită separat, dar și în contextul parteneriatului cu școala constă în:
•   asigurarea unui climat sigur, propice dezvoltării fizice și emoționale a copilului;
•   oferirea unei baze disciplinare (“cei 7 ani de-acasa”);
•   asigurarea unei baze de valori solide, pe baza cărora să poată opera și școala;
•   extrapolarea în mediul familial a cunoștințelor dobândite la școală;
•   crearea unei continuități între cunoștințele acumulate la școală și prin acțiunile întreprinse cu copiii la nivelul comunității;
•   modelarea copiilor în spiritul toleranței, a acceptării diferențelor.

Totodată, rolul școlii în societatea secolului XXI se concretizează în:
•   oferirea unui cadru stabil, nediscriminatoriu, nonabuziv de învățare;
•   asigurarea unei bune pregătiri prin personal format, specializat;
•   stabilirea continuității dintre cunoștințe și aplicarea lor (rolul școlii fiind acela de a pregăti elevii pentru a se adapta mai bine realității, nu numai unei realități abstracte);
•   surprinderea problemelor/dificultăților de învățare/adaptare ale elevilor și acordare de sprijin în soluționarea lor.

În aceste condiții, nu trebuie să uităm nicio clipă că “Dezvoltarea sistemului școlar multiplică modelele oferite copilului, constituindu- se în repere pentru familie, și nu în motive de demisie parentală din rolurile educative.” (Bonchiș, 2011, p. 130)

Înfăptuirea unui parteneriat valoros, consistent și de durată poate să se concretizeze doar luând în considerare aportul real al celor doi factori fundamentali implicați în educația copilului - școala și familia. Abordarea lor separată sau singulară va duce la interpretări incomplete sau eronate. Influenței acestor doi factori i se adaugă aportul altor factori declanșatori și de mediere - comunitatea, mediul natural, geografic etc.

O bună parte din această problemă se rezolvă în măsura în care părinții și profesorii dispun de mecanisme de evaluare a activității școlare. Discuțiile critice ale specialiștilor și politicienilor despre instituția școlară, protestele elevilor, studenților și cadrelor didactice, alte tensiuni de acest gen au tendința de a slăbi susținerea parentală a școlii. Relația familie-școală apare justificată în măsura în care restabilește încrederea colectivității în instituția educativă.

În aceste condiții, soluțiile care s-au relevant pentru înfăptuirea, consolidarea și menținerea pe termen cât mai lung a unui astfel de parteneriat ar putea fi cele enumerate mai jos:

1. O mai mare implicare a fiecareia dintre părti - prin asumarea reponsabilităților aferente. Probleme sunt și vor fi întotdeauna de fiecare parte, însa miza este mare, anume formarea copiilor, și nu ne putem permite să o plasăm în continuu de la unii la alții.

Sporirea transparenței - de obicei, schimburile de informații se fac la nivel restrâns. Doar dacă luăm în discuție din nou învățământul integrat, este important ca părinții să aibă cunoștință de noile strategii didactice.
Oferirea de modele de implementare a unor astfel de metodologii care au avut succes și asigurarea perfecționării unor specialiști care să ghideze procesul.
Realizarea de parteneriate între școli, pentru schimburi de experiență, precum și de parteneriate între diferite insituții și școală.
Organizarea de lectorate cu părinții, pe diferite teme, atât la nivelul comunitățiiț cât și la nivelul școlii.
Promovarea schimbărilor vizate prin afișe, realizarea de documentare, spoturi etc.
Gândirea schimbărilor în pași, cu acordarea unui timp de grație pentru adaptare la noile norme.
Asigurarea unei informări solide și transparente, accesul la informație trebuind să fie facil, deschis.

În condițiile respectării acestor deziderate, cu sigurață ca integrarea școlară a copiilor va fi mai facilă și de mai mare success, iar cei doi parteneri, școala și familia vor culege roadele acestei colaborari. Important este ca fiecare dintre ei să depuna toate eforturile, dragostea și profesionalismul și să se implice cu încredere și bune intenții în derularea lui.

BIBLIOGRAFIE

1. Agabrian, Mircea, Millea, Vlad (2005), Parteneriate școală-familie-comunitate. Studiu de caz, Institutul European, Iași;

2. Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București;

3. Bonchiș, Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, București, 2011

4. Bunescu, G, Alecu, G, Badea, D, Educația părinților, Strategii și programe, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

5. Cucoș, Constantin (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași;

Sitografie:

1. http://www.1educat.ro/resurse/ise/educatia_parintilor.html

BENEFICIAR

PARTENERI

MANAGEMENTUL COMUNICĂRII ÎN RELAŢIA ŞCOALĂ-FAMILIE