În anul 2000 la Lisabona Consiliul Europei a cerut adaptarea şi modernizarea sistemelor de educaţie şi formare în perspectiva învăţării pe toată durata vieţii 

            Principiile europene comune pentru competenţele şi calificările profesorului au ca scop sprijinirea dezvoltării de noi politici la nivel naţional sau regional, după caz.

            În acest context, Consiliul Europei şi Comisia Europeană au stabilit programul de activitate Educaţie şi Formare 2010, program ce a inclus formarea unor Grupuri Expert, printre care unul centrat pe profesori si formatori. Acestui grup i s-a cerut să analizeze practici ale politicilor care aveau ca scop îmbunătăţirea educaţiei si a performanţei profesorilor şi formatorilor în contextul procesului de schimbare a rolului lor în societate, al creşterii complexităţii şi responsabilităţilor cadrelor didactice, dar şi în contextul unor medii din ce în ce mai dificile în care îşi desfăşoară activitatea.

 

•      Profesorii ar trebui să fie capabili să răspundă la provocările mereu în evoluţie ale societăţii, dar să şi participe activ în această societate şi să pregătească elevi care să înveţe autonom pe parcursul întregii vieţi. Ei ar trebui, deci, să poată arăta în procesul de predare-învăţare, o angajare continuă a materiei de studiu cu conţinutul, pedagogia, inovaţia, cercetarea şi cu dimensiunile sociale şi culturale ale educaţiei. Formarea profesorului trebuie să se situeze la un nivel înalt şi să fie sprijinită de instituţiile unde profesorul este sau va fi angajat.

•      Profesorul are, de asemenea, un rol-cheie în pregătirea elevilor în a deveni cetăţeni ai Uniunii Europene. Astfel, ei trebuie să cunoască şi să respecte diferitele culturi şi în acelaşi timp să identifice valorile comune. Se acordă prioritate dezvoltării respectului reciproc şi recunoaşterii competenţelor şi calificărilor profesorilor între statele membre.

•      Profesorii nu pot acţiona singuri. Propria lor educaţie superioară trebuie susţinută de politici naţionale sau regionale, politici ce se referă la educaţia iniţială profesională şi la dezvoltarea profesională continuă, dar trebuie, de asemenea, încadrată într-un context mai larg al politicii educaţionale în general. Educaţia profesorilor are un impact deosebit asupra calităţii învăţării şi în consecinţă trebuie să fie parte a sistemelor naţionale sau regionale care se concentrează asupra îmbunătăţirii şi evaluării calităţii educaţiei.

Principii europene privind formarea  cadrelor didactice:

•      pregătire universitară - profesorii trebuie să fie absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior sau echivalentul lor. Orice profesor trebuie să aibă posibilitatea de a-şi continua studiile până la cel mai înalt nivel pentru a-şi dezvolta competenţele profesionale şi a progresa în profesiunea sa. Educaţia profesorilor este multidisciplinară. În consecinţă, profesorii trebuie să deţină:

a. cunoştinţe specifice disciplinei/disciplinelor predate;
b. cunoştinţe pedagogice;
c. abilităţi şi competenţe necesare pentru a îndruma şi ajuta elevii
d. înţelegere a dimensiunii sociale şi culturale a educaţiei.

•      profesie amplasată în contextul învăţării de-a lungul întregii vieţi- dezvoltarea profesională trebuie să continue pe toată durata carierei şi trebuie sprijinită şi încurajată de sisteme coerente la nivel naţional, regional, şi/sau local. Profesorii trebuie să contribuie la procesul prin care elevii lor vor deveni ei înşişi oameni care să înveţe singuri toată viaţa.

•      profesie mobilă- mobilitatea trebuie să fie o componentă centrală a programelor de educaţie iniţială şi continuă a profesorilor. Profesorii ar trebui să studieze sau să lucreze în alte ţări europene în scopul dezvoltării profesionale. Ţara gazdă le va recunoaşte statutul, iar ţara lor va recunoaşte şi aprecia participarea. Mobilitatea se referă atât la diferitele niveluri de educaţie, cât şi la alte profesii din cadrul sectorului educaţiei.

•      profesie bazată pe parteneriat - instituţiile care asigură formarea profesorilor ar trebui să lucreze în parteneriat cu şcoli, societăţi economice, întreprinderi industriale, furnizori de pregătire profesională.

Profesorii trebuie să poată să lucreze efectiv în trei arii care se suprapun:

•      să lucreze cu informaţia, tehnologia şi cunoaşterea - să poată să lucreze cu o varietate de tipuri de cunoaştere. Profesorii, prin educaţia lor, trebuie să aibă acces la cunoaştere, să analizeze, să reflecteze, să valideze şi să transmită cunoştinţele şi atunci când este necesar să facă uz de tehnologie. Măiestria lor pedagogică trebuie să le permită să menţină şi să susţină libertatea intelectuală, inovaţia şi creativitatea, folosirea TIC şi integrarea acestora în predare şi învăţare, prin îndrumarea şi sprijinirea elevilor în a găsi şi construi reţele de informare. Profesorii trebuie să cunoască foarte bine disciplina pe care o predau, abilităţile lor teoretice şi practice trebuie să le permită să înveţe din propria lor experienţă, dar să şi folosească o gamă largă de strategii de predare-învăţare concordante cu nevoile elevilor.

•      să lucreze cu elevi, colegi şi alţi parteneri în educaţie- Munca profesorilor se bazează pe valorile sociale şi pe instruirea fiecărui elev în parte. Ei trebuie să cunoască natura umană şi să aibă încredere în munca de echipă. Elevii trebuie trataţi ca indivizi separaţi şi ajutaţi să devină membri activi ai societăţii.

•      să lucreze cu şi în societate- la nivel local, regional, naţional, european şi, mai larg, global - Profesorii contribuie la pregătirea elevilor pentru rolul lor de cetăţeni ai Uniunii Europene şi îi ajută pe elevi să înţeleagă importanţa învăţării pe parcursul întregii vieţi. Ei trebuie să promoveze mobilitatea şi cooperarea în Europa şi să încurajeze respectul şi înţelegerea interculturală, să cunoască contribuţia pe care educaţia o are în dezvoltarea coeziunii societăţilor şi să înţeleagă echilibrul dintre a respecta şi a fi conştient de diversitatea culturilor elevilor şi a identifica valori comune, să înţeleagă factorii care creează coeziunea şi excluderea în societate şi să cunoască dimensiunile etice ale societăţii. Profesorii trebuie să lucreze eficient cu comunitatea locală, cu parteneri, acţionari, părinţi, instituţii, grupuri reprezentative.

Ministerul Educaţiei este instituţia care stabileşte obiectivele şi coordonează formarea continuă a personalului didactic la nivel de sistem de învăţământ preuniversitar, în conformitate cu strategiile şi politicile naţionale.

Formarea continuă reprezintă atât un DREPT, cât și o OBLIGAȚIE, potrivit legislației în vigoare. 

Principalele modalități de realizare a formării continue:

•      programe și activități de perfecționare a pregătirii științifice și psihopedagogice și didactice;

•      programe de formare în domeniile conducerii, îndrumării și evaluării învățământului;

•      cursuri de pregătire și susținerea examenelor de obținere a gradelor didactice II și I;

•      programe de conversie profesională;

•      studii corespunzătoare unei specializări în domeniul licenței.

Furnizorul de programe de formare continuă este o instituţie/ unitate de învăţământ, o organizaţie nonguvernamentală sau o persoană juridică, publică sau privată, care, potrivit statutului, are ca obiect principal de activitate formarea continuă şi dezvoltarea profesională a personalului didactic şi didactic auxiliar, precum şi a personalului de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar, conf. art. 2, alin. (1) din OMECTS nr. 5564/2011.

•      Furnizorii de formare continuă acreditați, atât din sectorul public de educație cât și privat, sunt organizați în Registrul național al furnizorilor de formare continuă acreditați.

•      Conceptul de formare continuă defineşte liniile pedagogice esenţiale pentru activitatea de perfecţionare a cadrelor didactice, prin consolidarea reformelor deja întreprinse şi reevaluarea priorităţilor într o societate bazată pe tehnologii avansate.

•      Formarea continuă răspunde la aceste evoluţii şi la problemele lor integrabile în contextul mai larg al educaţiei permanente.

•      Formarea continuă are  două funcţii generale:
a) perfecţionarea şi înnoirea practicilor profesionale prin “actualizarea cunoştinţelor însuşite în timpul formării iniţiale”;
b) completarea formării iniţiale, inclusiv prin “schimbarea eventuală a orientării profesionale, cu noi competenţe sancţionate prin diplome”.

•            Obiectivele activităţii de perfecţionare a cadrelor didactice pot fi definite la nivel general şi specific, fiind exprimate în termeni de formare continuă, domeniu în care există un anumit consens în cadrul sistemelor de învăţămînt din ţările dezvoltate.

Obiective generale ale perfectionarii:

1) dezvoltarea personală şi socioprofesională a cadrului didactic obiective specifice:

a) actualizarea competenţelor de bază pedagogice, de specialitate;

b) însuşirea de noi competenţe;

c) aplicarea competenţelor de bază la nivelul didacticii specialităţii/specialităţilor;

 d) iniţierea în utilizarea unor noi strategii, metode, mijloace de predare-învăţare-evaluare);

2) ameliorarea sistemului de formare continuă/instituţii, ofertă de cursuri, practici pedagogice (obiective specifice):

 a) favorizarea interdisciplinarităţii pe fondul valorificării conceptelor de bază;

 b) stimularea cercetării pedagogice/inovaţiei la nivel individual şi în grup/echipă;

c) aplicarea paradigmelor educaţionale la nivelul şcolii şi al clasei/vezi teoria curriculumului; managementul educaţiei;

d) dezvoltarea comportamentelor psihosociale necesare managementului resurselor umane);

            3) cunoaşterea mediului pedagogic şi social ((obiective specifice:

a) favorizarea relaţiilor şcolii cu diferiţi agenţi sociali: economici, comunitari, culturali, politici etc.;

b) raportarea sistemului de învăţămînt la problematica socio-economică;

c) adaptarea la schimbările socio-culturale specifice societăţii postindustriale/informatizate;

d) studierea factorilor psihosociali care influenţează comportamentele elevilor)

      Conţinutul activităţilor de perfecţionare a cadrelor didactice, corespunzător obiectivelor prezentate, include programe (post)universitare de: pedagogie generală (fundamentele pedagogiei, teoria educaţiei, didactică generală), didactica specialităţii/metodica predării, teoria curriculumului, management şcolar, formare avansată (la disciplinele de specialitate).

      Evoluţia activităţii de perfecţionare a cadrelor didactice are loc pe circuitul metodologic: formare iniţială – formare continuă – autoformare.

     Sistemele (post)moderne de învăţămînt accentuează continuitatea celor trei secvenţe de instruire permanentă congruente la nivel de politică a educaţiei.

      Formarea iniţială, organizată la nivel universitar pentru toate categoriile de cadre didactice, are un caracter mai deschis, “asociind la competenţa disciplinei o pregătire pentru întîlnirea cu copii şi adolescenţii, inclusiv cu cei aflaţi în mare dificultate şcolară”.

   Formarea continuă urmăreşte perfecţionarea practicii pedagogice valorificînd mai multe modele alternative “care permit aprofundarea reflexiei şi consolidarea cunoştinţelor noi” în situaţii diversificate, proprii procesului de învăţămînt.

      Autoformarea apare astfel ca o consecinţă a sistemului de formare (iniţială-continuă), expresie a transformărilor inovatoare promovate în cadrul procesului de învăţămînt, a cercetărilor pedagogice finalizate la nivelul practicii didactice, a normelor sociale care instituie în şcoală “o adevărată cultură a autonomiei pedagogice”.

     Aceste proiecte au rolul de a initia, derularea şi facilita proiecte de mobilitate pentru cadrele didactice în sensul în care ele reprezintă o parte componentă a programelor de dezvoltare profesională continuă şi iniţială.Aceste programe sunt realizabile, în universităţi şi instituţii specializate în formare continuă, prin: cursuri, conferinţe pedagogice, seminarii, stagii intensive şi extensive, acţiuni practice, învăţămînt la distanţă, universităţi de vară, excursii tematice (de documentare, studiu etc.).

Profesionalizarea  carierei didactice  se înscrie  în  exigenţele impuse  de  politicile educaţionale europene  în domeniul formării personalului didactice.

Conform Legii Educaţiei Naţionale nr. 1 din 2011 şi a Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar nr. 5561 din 2011, formarea iniţială şi continuă a personalului didactic se întemeiază pe modelul abordării prin competenţe şi pe conceptul de dezvoltare cumulativă a nivelului de competenţă a personalului didactic.

Prin sistemul de competenţe se propune atingerea unui set de standarde de calitate, care vizează:

- profesionalizarea carierei didactice;

- plasarea sistemului de formare în contextul european al dezvoltării profesionale continue/învăţării şi formării pe tot parcursul vieţii;

 - orientarea sistemului de formare către mobilitate şi evoluţie în carieră şi dezvoltare profesională.

Şi standarde de calitate şi competenţe specifice profesiei didactice prezintă varii diferenţe. În România principalele domenii în care se definesc competenţele corespunzătoare profesiei didactice sunt: domeniul specializării şi al didacticii specializării corespunzător disciplinelor de învăţământ şi funcţiei deţinute de cadrul didactic; domeniul pedagogiei şi psihologiei educaţiei; domeniul managementului educaţional şi al legislaţiei şcolare; domeniul tehnicilor de informare şi de comunicare aplicate în procesele de predare şi învăţare, în managementul instituţional şi gestionarea datelor.

 În societatea românească actuală, statutul de profesor pare să fie statutul clasei mijlocii. Profesiunea didactică nu se află printre profesiunile cele mai solicitate, însă nu este nici evitată, în general de către femei. Astfel, se pune problema unor politici de motivare pentru cariera didactică, precum şi formularea unor propuneri şi recomandări:

 Atragerea unor buni candidaţi pentru formarea iniţială În ceea ce priveşte nivelul salarizării, avem de-a face cu o chestiune controversată.

Unii specialişti din domeniul educaţional afirmă că, chiar rezolvând problema salariilor, dificultăţile legate de recrutare rămân fără soluţie. Alţii cred că în ciuda salariilor mici, profesia didactică va atrage prin mediul de lucru pe care-l oferă şi prin satisfacţiile personale obţinute. Ar trebui selecţionaţi acei candidaţi care au nu numai cel mai bun nivel de pregătire, ci şi trăsăturile de caracter şi calităţile personale dorite.

În România, candidaţii la admitere susţin un interviu sau un test de aptitudini cu o serie de profesori ai instituţiei respective care pretind că, printre altele, se interesează şi de trăsăturile de personalitate ale lor. Aceste proceduri ar trebui precedate de studii şi experimente care să pună serios în evidenţă anumite concluzii, lucru care deocamdată nu se întâmplă.

 Înarmarea cadrelor didactice cu cea mai bună formare iniţială Formarea iniţială a cadrelor didactice a suportat întotdeauna numeroase critici: este acuzată de situarea la un nivel prea scăzut.

 Formarea iniţială ar trebui:

 - să asigure un echilibru just între teorie şi practică;

- să facă apel la cei care predau zi de zi în clasă;

În unele ţări (Franţa, Belgia, Anglia, Scoţia) există obiceiul de a încredinţa unor „profesori formatori”, „tutori”, „mentori”, o parte din formarea iniţială a viitoarelor cadre didactice. Aceştia constituie puntea de legătură între şcoli şi universităţi.

- să fie fondată pe competenţele practice;

- să fie efectuată de profesori cu o înaltă calificare;

Motivarea cadrelor didactice Multe ţări, inclusiv România, ar trebui să se gândească serios la transformarea profesiei didactice într-o carieră atrăgătoare şi interesantă prin elaborarea unor planuri de evoluţie în carieră strâns legate de formarea profesională continuă a personalului didactic. Aceasta ar da posibilitatea ca cei bine pregătiţi şi competenţi să aibă calea deschisă spre o evoluţie atractivă în carieră.

În majoritatea ţărilor, nivelul salariului creşte odată cu vechimea, fără a se ţine cont de calitatea activităţii desfăşurate la catedră.

Bibliografie:

•      Iosifescu,Ș.(coord.)-Management educațional pentru instituțile de învăţământ, Tipogrup Press, București, 2001

•      Molan,V.-Management școlar, CREDIS, București, 2004.

•      Zaharia, D., Ghiorghi Iorga, L.Sibișeanu- Ghidul practic al directorului unității de învăţământ preuniversitar, Ed.Paralela 45, Pitești, 2005.

•      Călin Marin, 1995, “Procesul instructiv-educativ” Instruirea şcolară (analiza multireferenţială), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.  

•      Maciuc Irina, “Formarea formatorilor. Modele alternative şi programe liniare” Editura Didactică şi Pedagogică, RA, Bucureşti, 1998.