1. Respectarea principiilor etice şi a standardelor profesionale
2. Stabilirea acordului de coaching
3. Construirea unui climat de încredere şi respect
4. Prezenţa in coaching
5. Ascultarea atentă
6. Punerea de întrebări pertinente
7. Comunicarea directă
8. Stimularea conştientizării
9. Proiectarea acţiunilor
10. Planificarea şi stabilirea obiectivelor
11. Urmărirea progreselor şi responsabilizarea

(Sursa: ICF, http www.leadercoach.ro://)

Coaching-ul duce la un alt nivel dezvoltarea personală, cu efecte in toate domeniile vietii. Activitatea de coaching aduce in prim plan relaţia celui instruit cu obiectivele sale şi împlinirea lor.

“Coaching-ul se referă la schimbare, la a aduce lucruri noi in vieţile oamenilor. Coach-ul este un magician al schimbării, care examineaza cărtile de joc de care dispuneţi, pentru a va ajuta sa jucaţi mai bine acea mână” – Joseph O’Connor & Andreas Lages, Coaching cu NLP, Ed. Curtea Veche, 2007. 

 

Coaching-ul nu oferă răspunsurile de-a gata, ci ne învaţă să le descoperim singuri. 

 

A fi coch presupune dorinţa de a-l vedea pe celălalt reuşind. În viaţă întâlnim multe persoane cărora le suntem îndatoraţi pentru că au crezut în noi, ne-au încurajat, ne-au motivat, ne-au susţinut, ne-au ajutat să învăţăm, să depăşim obstacole.

În timp coachingul s-a dovedit a fi cea mai populară şi mai eficientă tehnică în domeniul dezvoltării personale.Coaching-ul  a devenit o parte importantă a rolului managerilor în a obţine cele mai bune rezultate din partea personalului.

 

Coaching-ul şcolar exprimă nevoia de sprijin individualizat al elevului în vederea unei schimbări comportamentale şi a optimizării potenţialului de gestionare a şcolarităţii, a proiectelor, a orientărilor pe care le face.(Gaetan Gabriel, 2011).

Şcolaritatea este o perioadă de învăţare a autoevaluării, de identificare a resurselor personale, de efectuare a alegerilor şi de asumare a consecinţelor.

Coaching-ul şcolar este aşadar o formă specifică de coaching care are ca drept scop sprijinirea elevului pentru descoperirea şi dezvoltarea resurselor proprii,conştientizarea potenţialului pe care îl are, dezvoltarea responsabilităţii şi a încrederii în sine pentru a produce schimbările dorite.

Profesorul -  coch poate interveni în diverse situaţii:

-          Lipsa motivaţiei;

-          Dificultăţi în gestionarea timpului;

-          Stimă de sine scăzută;

-          Dificultăţi în adaptarea la ritmurile şcolare;

-          Probleme în orientare şcolară şi profesională;

-          Ajutor în pregătirea unui examen;

-          Menţinerea în top a unui elev cu performanţe deosebite;

-          Automotivarea unui elev capabil de performanţă;

-          Gestionarea succesului.

(sursa:Georgeta Pânişoară, Dorina Sălăvăstru, Laurenţiu Mitrofan- Copilăria şi adolescenţa- provocări actuale în psihologia educaţiei şi dezvoltării, Editura Polirom,Iaşi,2016 )

Şcoala românescă se confruntă cu absenteism, lipsă de implicare,abandon şcolar,repetenţie,promovabilitate redusă.  Elevii care nu pot obţine performanţe de nivel înalt işi pierd interesul şi dezvoltă comportamente dezadaptative sau se autoexclud din mediul şcolar.           Elevul trăieşte intr-o societate caracterizată de multiple probleme, de schimbare si dezvoltare accelerată, iar adaptarea si integrarea cu succes în aceasta societate reprezinta provocari din ce in ce mai mari. Posibilele soluţii propuse includ concentrarea scolii pe starea de bine a elevului, pe dezvoltarea afectelor pozitive si a strategiilor de coping, utilizarea umorului in educatie, sprijinirea elevului atât in descoperirea si dezvoltarea resurselor proprii, cât si in consolidarea responsabilităţii şi a încrederii în sine. 

Competenţele esenţiale pe care trebuie să le exercite toţi profesorii-coach în relaţiile de tip coaching  în predare, facilitează învăţarea şi încurajează exprimarea liberă pentru conturarea naturală a pasiunilor şi talentelor elevilor.  

Dintre competenţele pentru coaching, menţionăm:

                                                                                               

1. Respectarea principiilor etice si a standardelor profesionale –Înţelegerea principiilor etice si a standardelor de coaching şi capacitatea de a le aplica adecvat in toate situaţiile de coaching.

2. Stabilirea acordului de coaching – Capacitatea de a inţelege ce se cere intr-o anumita interactiune de coaching si de a încheia un acord cu noul beneficiar al educaţiei privind procesul şi relaţia de coaching.

3. Construirea unui climat de încredere si respect – Capacitatea de a crea un mediu sigur, de susţinere, care să creeze încredere si respect reciproc între elev-profesor, profesor-părinte, director-personalul şcolii. Relatia - acel sentiment de conectare, de intelegere, de ‘a fi’ în rezonanță, pe aceeasi lungime de unda , verbal si nonverbal– care poate fi ceva ce se intampla natural – insa care se cultiva prin experienta sesiunilor de practica de coaching.

4. Prezenţa in coaching – Capacitatea de a fi pe deplin conştient şi de a crea relaţii spontane cu beneficiarul educaţiei, folosind un stil deschis, flexibil si increzator.Rolul primordial al profesorului - coach este să susţină elevul/părintele/alt coleg dintr-o instanta neutră, liberă de orice experienţa personală, autoritate sau pregătire.Prezenţa este cea mai naturală stare şi in acelaşi timp starea cel mai greu de atins având pe de-o parte in vedere dorinţa coachului de a susţine eficient clientul in atingerea obiectivului şi pe de alta multitudinea de idei şi experiente personale, chiar ale coachului însuși. Insă respectul pentru elev şi potentialul său, alaturi de încrederea în proces şi a faptului că nicio soluţie din partea profesorului- coach  nu va fi la fel de potrivită ca cea găsită de copil/părinte vor fi instrumente in dezvoltarea stării de prezenta lucidă, sensibilă.

Postura relaţională subtilă a unui coach profesionist constă în a asculta, concentrându-se nu atât asupra conţinutului dialogului clientului, cât asupra indicatorilor care permit definirea potenţialului şi a limiteror cadrului său de referinţă.Atunci când îşi consiliază elevul, profesorul-coach  urmăreşte, dincolo de problema sau de obiectivul aparent al acestuia, sistemul lui de credinţe, percepţiile, valorile, structura emoţională, potenţialul şi limitele, schemele de gândire etc.Drept urmare, este important ca, atunci când se foloseşte de competenţele descrise mai jos,  profesorului- coach să se concentreze nu atât asupra problemei sau ambiţiei elevului  său, cât asupra identităţii lui  şi a felului în care acesta îşi abordează problema sau face faţă ambiţiei sale. Postura obişnuită şi „corectă” a  profesorului- coach este şezând sau în picioare, dar cu spinarea dreaptă. În orice caz, postura corporală este adesea adaptată la poziţia elevului şi la mişcările acestuia, descriind un fel de „dans” de-a lungul întregii întâlniri.
În general, orice mişcare de retragere sau de aplecare spre spate este percepută de către elev/părinte  ca semnalând o distanţare sau o scădere a interesului. Uneori, o anumită distanţă este de dorit, pentru a-i lăsa elevului  mai multă libertate. Totodată, distanţarea îi permite  profesorului – coach să reflecte comportamentul elevului sau să se sincronizeze cu el.

Când profesorul  se apleacă înainte sau se apropie de elev, mesajul pe care-l transmite este acela că „preia” conţinutul dialogului clientului sau că începe să se implice mai mult. Această poziţie din partea profesorului poate de asemenea semnala un plus de sprijin, de căldură sau de angajament.
În consecinţă, profesorul- coach trebuie să rămână conştient de postura sa fizică şi de acompanierile „complementare” sau „contradictorii” în raport cu postura elevului său. Dacă acesta din urmă stă aplecat în faţă (implicat), iar coach-ul stă aplecat spre spate (detaşat), diferenţa va fi percepută de către elev  şi va putea constitui o piedică în calea bunei desfăşurări a dialogului său personal.

Acest lucru dovedeşte că postura fizică şi, dincolo de ea, limbajul corpului joacă un rol central în practicarea coaching-ului.

În mod natural, limbajul corporal al coach-ului oferă mulţi indicatori fizici, aproape instinctivi, asupra atitudinii lui de receptare activă sau, dimpotrivă, asupra distanţării sau a lipsei lui de interes. Ca urmare, coach-ul poate fi sigur că marea majoritate a clienţilor săi ştiu imediat dacă el ascultă sau nu cu toată atenţia, dacă este sau nu prezent, dacă încearcă să înţeleagă sau dacă face evaluări ş.a.m.d.

De cele mai multe ori, un profesor- coach care îşi ascultă cu atenţie elevul păstrează un contact vizual aproape neîntrerupt cu acesta. „Privitul în ochi” dovedeşte interesul coach-ului faţă de client şi facilitează dezvoltarea relaţiei. Clientul percepe imediat orice întrerupere a acestui contact vizual şi o interpretează ca pe o întrerupere a atenţiei pe care i-o acordă coach-ul.

În general, printr-un contact „ochi în ochi”, două corpuri ajung la un înalt grad de sincronizare. S-a dovedit că, dacă între două persoane angajate activ într-o conversaţie, într-o artă marţială, în box, în dans etc. există şi un bun contact vizual, acestea vor ajunge să-şi sincronizeze ritmurile cardiac şi respirator, tensiunea arterială şi chiar electroencefalogramele.

Tot astfel, un contact vizual perfect cu un adversar (în box, în judo…) permite anticiparea unui atac sau a unei lovituri. Astfel de fenomene măsurabile arată că două corpuri aflate într-o comunicare intensă îşi adaptează unul la celălalt funcţiile vitale, devenind aproape un întreg (cf. Desmond Morris).

Persoana care ascultă cu atenţie vorbele altcuiva menţinând un contact vizual continuu manifestă adesea o formă elementară şi instinctivă de „punctuaţie”, aproape imperceptibilă pentru cei din jur. Dacă observăm două persoane aflate în conversaţie, constatăm de multe ori că partenerul care ascultă cu atenţie clipeşte în ritmul vorbirii interlocutorului. Este ca şi cum i-ar spune „da, da, da” din pleoape, adăugând astfel virgule între frazele şi paragrafele ce alcătuiesc dialogul celuilalt.

Această manifestare a acompanierii celuilalt are în general loc atunci când un coach ascultă cu atenţie dialogul clientului său. Conştient în mod instinctiv de clipitul coach-ului, clientul simte că acesta se sincronizează, că urmăreşte ceea ce îi spune şi că participă prin ascultare. Evident, acest lucru îl motivează pe client sau îl stimulează să-şi continue şi să-şi adâncească discursul.

Aproape toată lumea este conştientă că, atunci când clătinăm din cap în ritmul vorbirii celuilalt, arătăm că îl ascultăm cu atenţie şi cu bunăvoinţă. Acelaşi clătinat din cap din partea unui coach este o formă de punctuaţie prin care coach-ul dovedeşte că-şi acompaniază clientul. Această mişcare înseamnă „vă urmăresc, puteţi continua”. Clătinatul din cap este adesea însoţit de sunete sau de forme de punctuaţie verbală mai precise.

Totuşi, atenţie: un clătinat din cap excesiv sau ritual poate fi perceput şi ca o caricatură a posturii de ascultare. Când mişcările sunt exagerate, când ritmul lor este decalat sau când continuă mult timp după ce clientul s-a exprimat, există riscul ca acesta din urmă să se arate agasat.

Ascultarea atentă, clipitul şi clătinatul din cap sunt adeseori însoţite de diferite forme de punctuaţie verbală, emise în ritmul vorbirii, cum ar fi: „aha”, „da, da, da…”, „serios?”, „şi…?” etc.  Este vorba, de cele mai multe ori, de interjecţii sau de cuvinte scurte, care ar putea fi interpretate ca virgule, semne de exclamare, semne de întrebare, sau ca alte semne de punctuaţie.

Coach-ul care ascultă cu luare-aminte şi chiar cu încordare presară dialogul clientului cu astfel de semne de punctuaţie, pentru a-şi face simţită prezenţa atentă sau aportul. Totuşi, trebuie să avem grijă ca dozarea acestei punctuaţii să fie în concordanţă cu diferitele situaţii şi cu profilul fiecărui client. 

O punctuaţie excesivă ar putea avea un efect negativ în cazul în care clientul se va simţi „presat” de către coach sau dacă nu va dispune de suficient „spaţiu vital” în cadrul relaţiei. O punctuaţie insuficientă poate da o impresie de distanţare, de abandon şi de dezinteres din partea coach-ului. Unii clienţi au nevoie de spaţiu, în vreme ce alţii preferă să se simtă acompaniaţi mai îndeaproape.

De aceea coach-ul trebuie să simtă când anume are clientul nevoie de un plus de prezenţă sau, dimpotrivă, de mai mult spaţiu vital, pentru a putea răspunde mai bine acestor preferinţe. Putem spune că, în general, introvertiţii preferă mai puţină punctuaţie sau întreruperi ale dialogului lor, în vreme ce extravertiţii se simt mai în largul lor dacă manifestările de acompaniere din partea coach-ului lor sunt mai numeroase.

Pe lângă „punctuaţia” cu care marcăm discursul persoanei ascultate, dispunem şi de alte tehnici, relativ „uşoare”, ce ne permit să ne manifestăm prezenţa atentă şi să ne acompaniem clientul într-o dezvoltare mai aprofundată.

Una dintre tehnicile cele mai simple constă în repetarea ultimului cuvânt sau a ultimelor cuvinte ale frazei clientului, adăugând o intonaţie interogativă. De exemplu:

Clientul/ părintele elevului: „Îmi tot pun întrebări legate de ultimele decizii pe care le-am luat şi caut noi opţiuni” 
Profesorul/Coach-ul: „Noi opţiuni?”

Asemănătoare cu tehnica precedentă, reluarea, pe un ton interogativ, a anumitor cuvinte-cheie ce stau în centrul dialogului clientului poate duce la rezultate similare. Astfel, dialogul clientului va fi stimulat în direcţia unei adânciri sau a unei mai mari precizii în jurul cuvântului ales de către coach. De exemplu, dacă un client/ părinte spune:„Am îndoieli în privinţa sensului acţiunilor pe care urmează să le întreprind”, coach-ul poate pur şi simplu să repete un cuvânt-cheie, cu o intonaţie interogativă: „Îndoieli?”,iar clientul va explica mai pe larg, de cele mai multe ori, ceea ce înţelege prin „îndoieli”, scormonind mai adânc în propriul său cadru de referinţă. De reţinut că, în acelaşi exemplu, coach-ul poate repeta ultimele cuvinte: „Să le întreprinzi?”

Clientul îşi va adânci atunci reflecţiile în altă direcţie, centrându-se mai mult asupra viitorului, a opţiunilor şi a planurilor sale de acţiune.

Vedem astfel cum cuvântul pe care coach-ul alege să-l repete va influenţa direcţia urmată de dialogul clientului şi activitatea sa. Reflecţia ulterioară va fi dirijată de cuvântul pe care-l alege coach-ul. Ca urmare, alegerea trebuie făcută cu deosebită atenţie, avându-se în vedere ceea ce ar fi benefic pentru client (şi nu ceea ce îl interesează pe coach). Această alegere poate fi utilă şi strategică, sau inutilă sau secundară pentru client. De aceea, ea presupune un moment de reflecţie din partea coach-ului.

Un alt mod de a obţine din partea clientului acelaşi rezultat constă în a-i pune o întrebare mai completă în legătură cu anumite cuvinte importante, culese din discursul său. În exemplul de mai sus, coach-ul ar putea întreba:„Mi-ai putea spune mai multe despre îndoielile tale?” sau
„Ai putea da amănunte în privinţa a ceea ce ar urma să întreprinzi?”, sau, în alte situaţii:„Mi-ai putea da un exemplu de…?” sau„Care ar fi diferitele categorii de…?” ş.a.m.d.

Rolul acestui efort de clarificare lingvistică este nu atât acela de a-i lămuri profesorului- coach situaţia, cât de a-l ajuta pe părinte/elev  să-şi facă propriul inventar, ca să poată avansa în propria sa reflecţie. Astfel de strategii lingvistice pornesc de la ideea că este mai util ca unui client să i se „servească” din nou propriile lui cuvinte, decât să i se ofere termeni proveniţi din cadrul de referinţă al coach-ului.

În foarte multe culturi, întărirea pozitivă este considerată o reacţie de sprijin, care îl motivează pe receptor şi favorizează dezvoltarea autonomiei lui. Ca urmare, ori de câte ori este posibil (dar, atenţie, fără excese caricaturale!), un profesor- coach îi va oferi  beneficiarului educaţiei o remarcă pozitivă, de validare sau de sprijin. Să luăm câteva exemple:

„Bravo, ai procedat cum trebuia”;
„Felicitări, aţi lucrat bine şi aţi obţinut rezultate pe măsură”;
„Într-o asemenea situaţie, onestitatea ta e de admirat”;
„Ai dovedit mult curaj prin această abordare”;
„Aveţi o intuiţie formidabilă!”;
„Aşa trebuie căutate soluţiile, în mod creativ”;
„Faci progrese uimitoare”;
„Aveţi dreptate, e un lucru important”.
         Bineînţeles, astfel de comentarii de întărire pozitivă sunt cu atât mai eficiente cu cât elevul/părintele/colegul  nu le percepe ca pe nişte evaluări ale conţinutului discursului lor. Ele trebuie deci centrate asupra persoanei şi vor fi bine primite dacă vor fi emise în mod spontan şi sincer, la momentul oportun şi cu temei.
Totuşi, atenţie: efectul întăririi pozitive variază de la o persoană la alta şi de la o cultură la alta. Un exces de întărire poate însemna uneori o încercare de manipulare. Anumitor oameni le vine greu să precizeze ce anume vor din cauză că s-au format într-o cultură prea centrată pe obţinerea validării din partea anturajului. În acest caz, tehnica de validare riscă să-l determine pe client să încerce să-i facă pe plac coach-ului în loc să-şi urmeze propria explorare personală.

În practicarea coachingului, respectarea spaţiului de dialog al clientului este esenţială. La fel cum un musafir bate la uşa unei încăperi înainte de a intra, coach-ul poate cere permisiunea de a se amesteca în discursul sau în cadrul de referinţă al clientului înainte de a o face. 

„Iertaţi-mă că vă întrerup”,
„V-aş putea întreba ceva?”,
„Îmi dai voie să-ţi propun o percepţie?”
„Îmi permiteţi o părere?”
„Aş vrea, dacă-mi daţi voie, să vă spun ce cred”.

Deşi paradoxale (a cere voie să întrerupi înseamnă deja o întrerupere), aceste semne de respect vor întări percepţia clientului că spaţiul de reflecţie îi aparţine şi că progresul cade în sarcina lui. El va fi deci mai responsabil faţă de sine însuşi.

Cererea permisiunii de a interveni are şi un efect de „bumerang” asupra coach-ului. Ori de câte ori încearcă să obţină o „invitaţie” în spaţiul de dialog al clientului, acest lucru îi va aduce aminte că nu este „la el acasă”, ci pe terenul clientului, şi că intruziunile lui trebuie să fie rare, scurte şi strategice.

În plus, o cerere de permisiune înaintea unui intervenţii îi aminteşte clientului că trebuie să acorde acestei întreruperi întreaga atenţie cuvenită.
O altă tehnică politicoasă constă în a-l invita pe client să preia răspundere activităţii în curs, printr-o întrebare menită să atragă încuviinţarea lui.

„Sunteţi gata, putem începe  şedinţa de azi?” poate fi o manieră blândă de începere a unei activităţi cu consimţământul clientului, în cazul în care coach-ul simte că, într-adevăr, clientul este pregătit să înceapă.
„Vreţi să facem o mică pauză?” îl poate ajuta pe client să conştientizeze nevoia de a se detaşa un pic după o activitate intensă.
„Sunteţi pregătit să treceţi la elaborarea unui plan de acţiune?” este un mod de a-i sugera clientului că poate schimba ritmul şi trece la planificarea continuării.
„Putem începe să tragem concluziile?” este o semnalare discretă a faptului că, întrucât şedinţa de coaching se apropie de sfârşit, clientul poate începe să se concentreze asupra concluziilor la care a ajuns.

Uneori, invitaţia de a merge într-un anume sens poate avea asupra clientului un efect paradoxal sau contrar. Aşa se poate întâmpla, de exemplu, atunci când clientul ezită să abordeze o temă dificilă. În cazul în care coach-ul îl va invita să n-o abordeze, acest lucru îl poate determina pe client să se mobilizeze şi să atace chestiunea delicată.

Invitaţiile ne permit să observăm că, atunci când un client se simte răspunzător faţă de propriul lui demers şi progres, el găseşte adesea energia necesată pentru a avansa într-un ritm susţinut.

Această tehnică se bazează pe empatia coach-ului. Ea constă în a împărtăşi cu clientul un sentiment personal legat de activitatea în curs sau de percepţia asupra clientului. De exemplu:

·      „M-a emoţionat ceea ce ai spus adineauri”, sau

·      „Te admir sincer pentru meticulozitatea cu care îţi pregăteşti planurile de acţiune”.

Acest gen de împărtăşire a sentimentelor arată că un comentariu personal şi autentic din partea coach-ului poate contribui la consolidarea relaţiei şi îi poate oferi clientului ambianţa pozitivă ce-i va permite să facă progrese.

Coach-ii sunt şi ei oameni, iar exprimarea unui sentiment sau a unei senzaţii personale poate adeseori duce la o mai bună şi mai profundă acompaniere a relaţiei cu clientul. Dând glas unui sentiment ce-l năpădeşte, coach-ul îl aşază la o oarecare distanţă, ceea ce îi permite să se concentreze apoi mai bine asupra activităţii clientului.

Coach-ul îşi poate de asemenea exprima percepţia asupra clientului sau a stării clientului, permiţându-i astfel acestuia să devină conştient de ceva ce va fi scăpat atenţiei lui. Este bine ca o atare împărtăşire a percepţiei să fie imediat urmată de o întrebare care-i va permite clientului să reia cuvântul şi să-şi continue activitatea.

·      „Am impresia că, până la acest incident, eraţi mulţumit de evoluţia carierei dumneavoastră. Aşa e?”

·      „Mi se pare că această ultimă opţiune vă motivează cel mai mult. Ce credeţi?”

·      „Din momentul în care ai spus că ai vrea să-ţi schimbi meserie, chipul ţi s-a luminat. Aşa simţi cu adevărat?”

Percepţiile trebuie exprimate atunci când comportamentul clientului scoate la iveală atitudini sau sentimente de care clientul nu pare să fie conştient. Acest lucru se poate produce în momentul în care clientul manifestă o schimbare de ritm, de ton, de poziţie corporală sau de gesturi, în raport cu o schimbare din conţinutul dialogului său.

A reformula înseamnă pentru coach a exprima din nou, cu propriile-i cuvinte, conţinutul unei părţi considerate importantă din discursul clientului său, apoi a-i cere acestuia să valideze sau să rectifice „reluarea”. Atenţie: tehnica reformulării pretinde precizie şi o capacitate de a utiliza alte cuvinte decât pe acelea folosite de client, pentru ca reluarea să se facă fidel, dar nu papagaliceşte. Acest instrument este relativ „greoi”, pentru că folosirea lui cere mai mult timp. Este deci de dorit să nu se abuzeze de el.

Aşa cum am spus şi în cazul altor instrumente prezentate mai sus, este bine ca o secvenţă de reformulare să fie precedată de o cerere de permisiune din partea coach-ului şi să fie urmată de o întrebare care-i va propune clientului să valideze sau să rectifice reluarea conţinutului. În cazul în care clientul adaugă ceva la reformulare sau o modifică, este bine să ne amintim că elare dreptate şi că tot el are întotdeauna ultimul cuvânt de spus în legătură cu conţintul sau cu sensul dialogului său.

Această tehnică este foarte utilă şi, uneori, extrem de puternică, atunci când tonul sau conţinutul reformulării reflectă o înţelegere profundă a cadrului de referinţă şi a stării emoţionale a clientului. Reformularea constă în a-i oferi clientului o oglindă auditivă şi emoţională personalizată şi în a-i propune să se perceapă aşa cum ar face-o un ascultător binevoitor. Aşa se explică faptul că, dacă reformularea este rituală, incompletă sau vine într-un moment nepotrivit, clientul îşi poate pierde răbdarea, iar relaţia de coaching poate suferi.

O tehnică similară constă în a întrerupe dialogul clientului cu o imagine – o analogie, o metaforă, o zicală, o onomatopee adaptată la sensul sau la tonul discursului său. Relativ scurtă prin natura ei, o astfel de întrerupere corespunde unei forme de punctuaţie plastică. Dacă imaginile sunt bine adaptate la conţinutul dialogului clientului, ele îi dau acestuia satisfacţia de a fi fost bine înţeles şi îi oferă o viziune originală şi sintetică asupra propriilor lui cuvinte.

Totuşi, atenţie: în cazul în care coach-ului îi va lua prea mult timp să povestească ceva sau să prezinte o ilustrare din propria-i experienţă, din cultura lui literară etc., clientul îşi va putea pierde şirul gândurilor, ceea ce va duce la o încetinire a procesului de coaching.

Coach-ul nu trebuie aşadar să cedeze ispitei de a-şi împărtăşi propriile idei, cunoştinţe, experienţe sau asociaţii, pentru a nu întrerupe ritmul şi conţinutul activităţii clientului său. Altminteri, clientul riscă să-şi schimbe modul relaţional, să devină mai pasiv sau mai receptiv faţă de un coach preocupat să-şi demonstreze cunoştinţele sau să-şi împărtăşească experienţa îndelungată.
Când coach-ul utilizează una din tehnicile de comunicare prezentate mai sus, cum ar fi reformularea sau exprimarea propriilor sale sentimente sau percepţii, el trebuie să nu uite că se aventurează pe teritoriul personal al clientului său.  Astfel de intruziuni necesită o abordare politicoasă şi o atitudine prevenitoare. Anumite precauţii retorice pot veni în sprijinul acestei poziţii sau o pot reflecta:
„S-ar putea să mă înşel, dar…”
„Poate că mă înşală intuiţia, dar…”
„Nu ştiu dacă am înţeles bine, aşa că…”
„Poate că mi-a scăpat ceva…”
„S-ar putea să fie o simplă proiecţie personală, dar…” etc.

Aceste moduri de a introduce o reformulare sau împărtăşirea unui sentiment îi permit clientului să nu se simtă obligat să accepte percepţia sau cadrul de referinţă al coach-ului, dacă acestea diferă de ale lui sau le contrazic.
Este bine să nu uităm că percepţia, punctul de vedere, interpretarea sau cadrul de referinţă al coach-ului nu sunt importante decât în măsura în care exprimarea lor îl ajută pe client să progreseze în interiorul propriului său cadru de referinţă, în ritmul său şi conform termenilor fixaţi de el.

Când oferă o percepţie personală, coach-ul poate utiliza precauţii retorice de felul celor ilustrate mai sus şi trebuie să fie oricând gata să-şi retragă oferta sau să-şi retracteze spusele dacă sesisează că intruziunea lui nu-i este de folos clientului.

5. Ascultarea atenta – Capacitatea profesorului- coach  de: a se concentra întru totul pe ceea ce spune şi nu se spune beneficiarul;a inţelege sensul a ceea ce se spune in contextul celor dorite de beneficiar si a susţine exprimarea de sine a beneficiarului.

Sistemul nostru educaţional ne învaţă să citim, să scriem şi să vorbim, insă rareori să ascultăm omul nu ”problema”. Să ascultăm exclusiv ceea ce cealalta persoană spune, înţelegând punctul acesteia de vedere, din perspectiva sa, fără a-l judeca. Printr-o astfel de abilitate exersată, un elev sau părinte ori coleg  va pleca din sesiune cu o senzatie de eliberare si mai putin frustrat doar pentru ca a simtit un interes autentic din partea coachului. Acest suport e mai eficace decât pare la prima vedere.

Arta de asculta cu adevărat constă în a primi în mod călduros şi activ, în a înţelege şi a accepta gândurile şi schemele de gândire, emoţiile, reacţiile, afirmaţiile, îndoielile etc. ale clientului, aşa cum sunt ele. Ascultarea nu înseamnă nici încuviinţare, nici refuz, ci o simplă receptare, lipsită de evaluări şi de comparaţii.

În cadrul unei ascultări active, coach-ul caută, în tăcere să pătrundă în ambianţa mentală, emoţională, simbolică şi senzitivă a exprimării clientului său, pentru a-i înţelege cadrul de referinţă, schemele de gândire, sistemul de valori etc. În mod ideal, coach-ul nu intervine decât rareori – şi numai din considerente strategice. Sarcina de a se auzi pe sine şi de a-şi continua reflecţiile până la atingerea mulţumitoare a obiectivului său îi revine în primul rând clientului.

Un coach trebuie să ştie să tacă sau să ştie să nu intervină în „dialogul” clientului său, să nu-şi exprime sentimentele, să nu pună întrebări. Deşi tehnica tăcerii este relativ elementară, anumitor coach-i le vine foarte greu s-o pună în aplicare. Debutanţii cedează prea adesea dorinţei de a se arăta utili, de a-şi demonstra capacitatea de a rezolva probleme, de a-şi dovedi inteligenţa creatoare etc. Ei manifestă o dorinţă nestăvilită de a-şi expune propriul punct de vedere, de a-şi împărtăşi gândurile sau experienţele, sunt nerăbdători să-şi îndrume clientul într-un mod cât mai eficient etc.
Tăcerea este prin excelenţă tehnica de bază din coaching. Tăcerea coach-ului creează spaţiul în care clientul îşi poate desfăşura sau dezvălui cadrul de referinţă şi îşi poate explora teritoriul personal. Aidoma unei pompe, tăcerea creează un soi de „vid” care va „aspira” exprimarea profundă a clientului, permiţând ieşirea la suprafaţă a reflecţiei şi a dialogului său personal.
Pentru a face însă ca „spaţiul” sau „creuzetul” creat de coach să fie pozitiv, primitor, călduros şi pentru a-i arăta clientului că întregul proces este realmente acompaniat de prezenţa activă a coach-ului, se pot folosi multe alte tehnici mai subtile.

 

Tăcerea

Un coach trebuie să ştie să tacă sau să ştie să nu intervină în „dialogul” clientului său, să nu-şi exprime sentimentele, să nu pună întrebări. Deşi tehnica tăcerii este relativ elementară, anumitor coach-i le vine foarte greu s-o pună în aplicare. Debutanţii cedează prea adesea dorinţei de a se arăta utili, de a-şi demonstra capacitatea de a rezolva probleme, de a-şi dovedi inteligenţa creatoare etc. Ei manifestă o dorinţă nestăvilită de a-şi expune propriul punct de vedere, de a-şi împărtăşi gândurile sau experienţele, sunt nerăbdători să-şi îndrume clientul într-un mod cât mai eficient etc.

Tăcerea este prin excelenţă tehnica de bază din coaching. Tăcerea coach-ului creează spaţiul în care clientul îşi poate desfăşura sau dezvălui cadrul de referinţă şi îşi poate explora teritoriul personal. Aidoma unei pompe, tăcerea creează un soi de „vid” care va „aspira” exprimarea profundă a clientului, permiţând ieşirea la suprafaţă a reflecţiei şi a dialogului său personal.

Pentru a face însă ca „spaţiul” sau „creuzetul” creat de coach să fie pozitiv, primitor, călduros şi pentru a-i arăta clientului că întregul proces este realmente acompaniat de prezenţa activă a coach-ului, se pot folosi multe alte tehnici mai subtile.
Coach-ul nu trebuie însă doar să tacă; a doua tehnică fundamentală din coaching este ascultarea. Arta de asculta cu adevăratconstă în a primi în mod călduros şi activ, în a înţelege şi a accepta gândurile şi schemele de gândire, emoţiile, reacţiile, afirmaţiile, îndoielile etc. ale clientului, aşa cum sunt ele. Ascultarea nu înseamnă nici încuviinţare, nici refuz, ci o simplă receptare, lipsită de evaluări şi de comparaţii.
În cadrul unei ascultări active, coach-ul caută, în tăcere să pătrundă în ambianţa mentală, emoţională, simbolică şi senzitivă a exprimării clientului său, pentru a-i înţelege cadrul de referinţă, schemele de gândire, sistemul de valori etc. În mod ideal, coach-ul nu intervine decât rareori – şi numai din considerente strategice. Sarcina de a se auzi pe sine şi de a-şi continua reflecţiile până la atingerea mulţumitoare a obiectivului său îi revine în primul rând clientului.

6. Punerea de întrebări pertinente – Capacitatea de a pune intrebari ce scot la lumina informatii care aduc maximum de avantaje relatiei de coaching si beneficiarului.

Coachingul – prin adresarea de intrebari (cat mai putine si mai laconice)– tinteste constientizarea diverselor perspective personale, chestionarea cadrelor de referință. Aceasta chestionare a clientului de catre coach are loc intr-un parteneriat liber consimțit si de interes in comun asumat, nu ca o simplă curiozitate tehnică în ”problema” clientului, in scopul clarificarii sale cu sine si nu doar pentru ‘a sti’ ce e de făcut, ci pentru ”a face” efectiv ceva; pentru a lasa apoi spatiu - atat cat este necsar - clientului pentru a-si gasi singur raspunsuri ca proprietar si administrator autonom al propriei vieți.

7. Comunicarea directa – Capacitatea de a comunica eficient in timpul sesiunilor de coaching, folosind un limbaj care sa aiba cel mai mare efect pozitiv asupra beneficiarului.

8. Stimularea constientizarii – Capacitatea de a integra si aprecia corect informatii din diverse surse, interpretandu-le intr-un mod care sa ajute beneficiarul la o mai buna intelegere si, prin aceasta, la obtinerea rezultatelor convenite. Coachingul presupune parteneriat, rezonanță, relație, empatie si in acelasi timp nu se ascunde de asperitățile realității. Creaza constientizare de sine si astfel imputerniceste clientul, care isi asuma responsabilitatea procesului si a rezultatelor sale. E esențial sa-ti pese de client! Si e esențial să-l vezi adult autonom și funcțional.

Coachul isi respecta clientul impreuna cu parerile acestuia si este convins de faptul ca acesta are potential si resurse pentru a-si gasi singur solutiile în ”lecția de viață” pe care o numește ”problemă”. Coachul si clientul sunt parteneri egali; coachul nu este Salvatorul clientului. Coachul îl însoțește, îi acompaniază dialogul interior premergător acțiunii pe care o dorește, pentru rezultatele pe care le vrea în viața sa.Intuiţia este o calitate naturala care se acceseaza odata ce ii permitem sa se manifeste si o contemplam dincolo de ‘miscarile’ mintii justificative.Clientul are nevoie sa simta incredere in coach pentru a se deschide in cadrul procesului. Confidentialitate.

9. Proiectarea actiunilor – Capacitatea de a crea impreuna cu beneficiarul, in timpul coachingului si in situatii de activitate si viata, prilejuri de invatare continua si de noi actiuni care sa conduca in modul cel mai eficient la rezultatele de coaching convenite.

10. Planificarea si stabilirea obiectivelor – Capacitatea de a dezvolta si respecta impreuna cu beneficiarul un plan eficient de coaching. Un coach cu adevarat profesionist va deprinde arta abordarii structurate, focusate si centrate pe client și ”problema” sa, îndreptate spre atingerea obiectivului clientului prin acțiuni concrete. Va avea in vedere agenda clientului, lasandu-i in acelasi timp spatiu sa ‘danseze’ intre optiuni, pentru a face in final conexiuni cu alte intamplari/aspiratii etc.

11. Urmarirea progreselor si responsabilizarea – Capacitatea de a se concentra pe ceea ce este important pentru beneficiar, lasandu-i acestuia responsabilitatea actiunii.

(Sursa: ICF)

Bibliografie:

1.      Georgeta Pânişoară, Dorina Sălăvăstru, Laurenţiu Mitrofan- Copilăria şi adolescenţa- provocări actuale în psihologia educaţiei şi dezvoltării, Editura Polirom,Iaşi,2016 )

2.      Perry Zeus, Suzanne Skiffington – “Coaching în organizaţii: ghid complet”, Editura CODECS, Bucureşti, 2008

3.      http www.leadercoach.ro://