Conceptul de stres
Termenul de stres a fost folosit pentru prima dată în sec. al XVII-lea. El descria “întristarea, reprimarea, disconfortul și adversitatea” . În secolul al XIX-lea, termenul a fost reformat și a căpătat, printre altele, semnificația unei puternice influențe exercitate asupra unui obiect sau persoană. Azi putem spune că stresul este un fenomen global și este rezultatul unor experiențe de viață pozitive sau negative. Conceptul de stres este important, deoarece permite înțelegerea persoanei prin prisma schimbărilor vieții.
Stresul a fost definit fie ca reacție, fie ca stimul, fie ca tranzacție. Ca reacție, stresul reprezintă schimbările specifice pe care sistemul biologic le experimentează. Ca stimul, definiția stresului este legată de evenimentele din mediu care pot cauza aceste schimbări. Evenimentele stresante pot fi acute, cronice, remitente sau în formă continuă.
Definiție: orice circumstanțe care amenință sau sunt percepute ca amenințare asupra stării de bine și care activează abilitățile de coping ale persoanei.
Definiție generală: stresul este o condiție ce rezultă când o tranzacție persoană-mediu duce la perceperea individuală a discrepanței dintre cererile situației și resursele sistemului biologic, psihologic și social al persoanei.
ü Teorii asupra stressului
Modelele teoretice ce au fost formulate pentru interpretarea stresului ajută la identificarea stresorilor într-o situație particulară și anticiparea posibilității de adaptare a individului la situația stresantă. Abordările teoretice principale ale stresului sunt în număr de trei, fiecare interpretând stresul în mod diferit. O abordare privește stresul ca stimul și studiile se concentrează pe impactul evenimentelor stresoare. A doua abordare are în vedere stresul ca răspuns și examinează solicitările produse de stresori și consecințele fiziologice,. Cea de-a treia abordare consideră că stresul este o tranzacție, un proces ce implică o interacțiune continuă și adaptare între persoană și mediu.
ü Modele bazate pe stimul
Holmes și Rahes au avansat această teorie. Ei pleacă de la asumpția că viața se schimbă, că evenimentele de viață, fie ele negative sau pozitive, necesită capacitatea de adaptare a individului, cauzând încordare fiziologică și psihologică ce duce la probleme de sănătate.
Aceste modele interpretează stresul ca fiind un stimul, un eveniment de viață sau un grup de circumstanțe ce pot declanșa reacții ce pot crește vulnerabilitatea individului la boală. Conform lui Holmes, există 43 de evenimente de viață sau schimbări ale stilului de viață care pot cauza stres. Potrivit acestei teorii, atât evenimentele negative cât și pozitive sunt considerate stresante. Scala evenimentelor stresante de viață este folosită pentru a înregistra evenimentele de viața stresante rccente, experimentate de individ, cum ar fi divorțul, sarcina, pensionarea. Aceste scale e nevoie să fie folosite cu precauție, deoarece stresul indus de aceste evenimente depinde de modul în care acest eveniment este interpretat de individ. Mai mult chiar, unele scale e nevoie să fie validate pentru vârstă și statut socio-economic și adaptate factorilor culturali.
Holmes și Rahes au dezvoltat Social Readjustement Rating Scale (SRRS), ce cuprinde schimbările majore de viață. . Au presupus că persoanele cu scoruri înalte la SRRS sunt mai predispuse să experimenteze boală fizică sau mentală.
Această teorie este criticată pentru că ignoră aspectele cognitive ale efectelor stresului, adică nu ia în calcul evaluarea individuală a sensului diferitelor evenimente de viață.
ü Modele bazate pe răspuns
Această teori a fost prezentată la conferința Asociației Americane de Psihologie din 1950 și apoi a devenit modelul standard de conceptualizare a stresului, model la care se raportează specialiștii în articolele lor despre stres.
În aceste modele stresul e interpretat ca răspuns și subliniază consecințele fiziologice comune ale situațiilor stresante. Definiția stresului ca răspuns, a fost dezvoltată de Hans Selye. În această definiție, stresul este definit ca “răspuns nespecific al corpului la cerințe de orice fel asupra lui”. Răspunsul este unul fiziologic în care activarea sistemului nervos simpatic rezultă în multe schimbări fiziologice și somatice și în final perturbă homeostazia.
Modelul lui Selye a fost numit Sindrom General de Adaptare. În acest model, pentru a diferenția cauza stresului de răspunsul acestuia, Selye introduce termenul de stresor, acesta fiind orice factor care poate cauza stres și afecta echilibrul individului. Selye menționează că, din cauza faptului că stresul este o stare a corpului, se poate observa doar prin modificările apărute în el. Acest răspuns al corpului se manifestă prin eliberarea anumitor hormoni, care duc la schimbări în structura și compoziția chimică a corpului. A propus ca diferite tipuri de stimuli ar trebui să ducă la răspunsuri fiziologice similare.
În teoria sindromului general de adaptare (General Adaptation Syndrome - GAS) Selye propune un model al stresului în trei etape. La prima confruntare cu un stresor, organismul manifestă o reacție de alarmă. Alarma inițială rezultă într-o reducere ușoară a rezistenței la stres. Este un răspuns de tipul lupă sau fugi, care pregătește corpul pentru acțiunea imediată. Urmează o etapă de recuperare sau rezistență în timpul căreia corpul se reface și acumulează energie. În această fază nivelurile de secreție hormonală sunt încă peste cele normale, dar nu la fel de ridicate ca în faza de alarmă. Dacă stresorul este înlăturat, corpul se întoarce la nivelurile normale de funcționare. Este o fază de adaptare. În cazul în care evenimentele stresoare continuă, are loc a treia fază, epuizarea, în care sistemele corporale sunt epuizate din cauza rezistenței prelungite. Această fază e cunoscută în prezent sub numele de burn-out, având ca simptome aplatizarea emoțională, scăderea tonusului vital, scăderea receptivității la cerințele și nevoile celorlalți, experimentarea epuizării adrenale a corpului duce la scăderea toleranței la stres și progresiv la boală și colaps.
ü Modele bazate pe tranzacție
Lazarus și Folkman (1980) propun o a treia abordare teoretică.Aceasta interpretează stresul ca tranzacție și consideră că există diferențe între oameni în interpretarea stresului ca stimul sau răspuns. Ei au criticat primele două teorii spunând că oamenii au fost tratați ca mașini, că nu s-a ținut cont de capacitatea lor de a gândi, evalua și reacționa. Potrivit acestui model, niciuna din teoriile anterioare nu poate explica ce factori îi determină pe unii oameni să gestioneze corespunzător stresul în timp ce alții nu o fac. El e de părere că teoriile au o lipsă în interpretarea factorilor ce îi ajută pe unii oameni să se adapteze pentru o perioadă mai lungă decât alți oameni la stimuli stresanți. Conform acestei teorii, stresul este un proces în care cerințele interne sau externe depășesc capacitățile de adaptare ale individului.
Deși Lazarus recunoaște anumite condiții de mediu ca fiind cauze ale stresului pentru mulți indivizi, el totuși subliniază că oamenii diferă prin sensibilitate și vulnerabilitate la unele tipuri de evenimente, precum și în interpretarea și răspunsul la acele evenimente. Pentru a interpreta diversitatea printre indivizii care experimentează evenimente stresante similare, modelul lui Lazarus ia în calcul procese cognitive ce mediază între stimuli și răspuns, precum și factori care afectează aceste procese. Teoria evaluării cognitive a lui Lazarus se concentrează pe individual, mediu și simultan pe evaluarea cognitivă a cerințelor de mediu și a opțiunilor de răspuns la stimuli. Conform acestei teorii, o serie de informații interne și externe care ajung zilnic la creier sunt interpretate prin procesul de evaluare cognitivă. Evaluarea cognitivă este procesul de judecată prin care este recunoscut modelul de adaptare disponibil pentru fiecare persoană și include identificarea resurselor și opțiunilor disponibile care vor ajuta persoana să negocieze cu cerințele de mediu potențiale sau actuale.
Teoria lui Lazarus presupune că oamenii se angajează în două stadii procesuale de evaluare; procesul de evaluare primar și procesul de evaluare secundar.
Procesul de evaluare primar determină dacă evenimentul reprezintă o amenințare pentru individ. În urma evaluării, pot exista trei rezultate: a) rezultatele sunt privite ca irelevante; b) evenimentele sunt privite ca pozitive pentru starea de bine; c) evenimentele sunt privite ca negative pentru starea de bine. Această a treia evaluare duce la faza a doua, la procesul secundar de evaluare. În stadiul al doilea, evaluarea se referă la identificarea resurselor de coping și opțiunilor pe care individul le are la dispoziție. Resurse de coping pot fi factori de mediu, suport social sau ajutor, cunoștințe sau abilități de a reduce această amenințare.
Reevaluarea este procesul de redefinire continuă a evaluării cognitive.
Factorii care influențează evaluarea identificării pot fi împărțiți în intrinseci și direct legați de individ. Factorii intrinseci pot include intensitatea surselor externe, direcția conflictului și îndoielile. Factorii care sunt legați de individ sunt motivația, caracteristicile, credințele, resursele cognitive, abilitățile.
În evaluarea stresului, unii oameni sunt mai înclinați să simtă stres decât alții, respectiv pot resimți unele evenimente mai stresante decât altele. Evaluarea potențialului stresor al evenimentului este influențat de doi factori: controlabilitatea evenimentului și predictibilitatea evenimentului. Cu cât evenimentul este mai incontrolabil și impredictibil, cu atât este mai stresant.
ü Sursele de stres
Există multe surse de stres și acestea pot fi clasificate din mai multe perspective.
Prima clasificare se referă la locul unde apare sursa amenințării – în interiorul, respectiv în exteriorul persoanei. În fapt, orice condiție externă este filtrată de condițiile externe, astfel încât, ceea ce apare pentru cineva ca stressor, va fi ignorat de un altul.
În funcție de natura agentului stresor, sursele de stres pot fi:
• biologice: boală, intervenții chirurgicale, durere, expunere la căldură sau frig excesiv, activitate musculară intensă, suprasolicitare senzorială, (poluare fonică), accidente;
• chimice: medicamente, substanțe toxice, mâncare sau apă contaminate;
• microbiene: viruși, bacterii, paraziți;
• psihologice: evenimente neplăcute reale, fantasmate sau anticipate (boală, moarte, separare, divorț, eșec, emoții neplăcute de frică, furie, conflict intern, amenințarea stimei de sine și a imaginii corporale, sentimente de inadecvare, dependență și inutilitate);
• de dezvoltare: naștere prematură, defecte anatomice, inhibarea creșterii, a copilăriei sau a trecerii de etape de dezvoltare;
• socio-culturale: relații personale disfuncționale, competiție socială, presiune în afaceri și dificultăți economice, schimbări rapide în valorile sociale și morale, imigrare, relocare, mutare, spitalizare;
• de mediu: șomaj, poluarea aerului, viața urbană, dezastre naturale, război, reședință nesănătoasă, vreme extremă.
ü Specificul stressorilor în mediul școlar
La toate cele arătate până acum, se adaugă stressorii din mediul organizației școală. Fiecare organizație are exigențe proprii, reguli proprii, stressori specifici. Evident, școala ca organizație vine cu propriul set de exigențe, statute și roluri, norme și efecte ale încălcării acestora.
Sunt multe voci, mai ales ale celor care nu au lucrat niciodată într-o instituție școlară, care au o percepție foarte vagă a solicitărilor cărora le sunt supuși dascălii, existând chiar ideea că – fiind vorba de un program (aparent) mai scurt ca în alte locuri și de perioade (relativ) lungi de vacanță, acest mediu este lipsit de stress, mai mult o sinecură. Evident, aceasta este o prejudecată. În fapt, lucrurile sunt mult mai complicate.
Realitatea de zi cu zi a dascălilor (căci ei sunt majoritari în organizația școală) presupune a te expune continuu interacțiunii cu copii de diverse vârste, cu nevoi emoționale și cognitive foarte diferite.
Flexibilitatea, tactul, răbdarea de care trebuie să dai dovadă în aceste condiții – sunt maxime, ori toate acestea presupun consum energetic, deci stress.
Faptul că trebuie să interacționezi, zilnic, cu mulți copii, ale căror nevoi, ineterese, stiluri și ritmuri de învățare sunt diferite, vine cu presiuni suplimentare. Acestora li se adaugă intervențiile, intruziunea părinților în viața clasei, cererile (uneori absurde) ale acestora.
Profesorul, până nu demult apărat de prestigiul statutului său, nu mai are actualmente același rang. Dacă rezultatele nu vin, el este de vină. Dacă dă prea multe teme, este prea exigent. Dacă nu dă, atunci este comod. Când e autoritar i se reproșează acest lucru, iar dacă adoptă stilul laissez faire este din nou, blamat.
ü Efectele stressului
De reținut este faptul că stressul psihic genereaza oboseala și atacă sistemul imunitar, ca atare vom fi mult mai predispuși la îmbolnăviri somatice. De asemenea, genereaza modificari functionale (reversibile –hipertensiune arterială, HTA, sau ireversibile – accidente vasculare cerebrale, AVC) pe un teren patologic predispus, ori accelereaza evolutia unor procese patologice.Fragilizarea este evidentă și prin aceea că dupa iesirea dintr-un stress psihic subiectul este mai receptiv fata de alti stressori, stimuli ce anterior nu-i produceau reacții ample.
S-a observat că modificările în reacțiile endocrine sunt în limita a 3-6 săptămâni după acțiunea unui stressor. În organism vom întâlni niveluri crescute de catecolamine și cortizol, iar în situații ce pun în pericol viața crește noradrenalina. Cortizolul crește în situații de noutate, neprevăzut, pentru care organismul nu și-a pus la puncte mecanisme de reacție automată.
Exista diferente in planul secretiei hormonilor de stress intre stressul acut si cel cronic. Dacă în stressul cronic exista risc crescut pentru boli psihosomatice, in stressul acut exista risc pentru boli cardiovasculare, ori crize de astm.
Aceste efecte negative privesc deopotrivă somaticul și psihologicul, putând conduce la îmbolnăviri ale organismului ori tulburări psihice.
Desigur, o viață fără stressori este, cumva, de neconceput. Mai mult, există voci în neuroștiințe (Dragoș Cârneci, 2014) care aduc dovezi că o cantitate mică de stress ne face chiar bine, opunându-se rutinei, blazării, subutilizării creierului.
A fi însă permanent supuși factorilor stressori, este dăunător și contraproductiv. Angajații care suferă de efectele stressului cronic devin demotivați, deprimați, ori pot face sindrom burn – out.
Etapele disadaptării sunt:
- surmenajul – caracterizat prin scăderea atenţiei, a interesului, scăderea randamentului
- oboseala – ca imagine psiho-biologică asupra solocitării – indispoziţie, epuizare, greşeli frecvente
- epuizarea nervoasă – ce evoluează cu simptome psihice – nelinişte, iritabilitate, astenie, cefalee, ameţeli – „nevroza de suprasolicitare” – ca formă a clasicei neurastenii
În aceste condiții, evident, calitatea actului educațional scade.
Profesorul care vine la școală percepându-și munca o corvoadă și colegii doar ca pe niște stressori suplimentari, nu are cum performa la catedră.
El devine fie irascibil, nervos, nevoia de detensionare făcându-l să își verse nervii asupra elevilor, fie taciturn, închis în sine, prea puțin apt de a deschide apetitul spre învățare al elevilor săi.
Relațiile interumane – care ar putea și ar fi bine să se constituie într-un suport pentru profesor – sunt și ele, compromise. Omul stressat cronic este neplăcut. El va fi evitat și prin aceasta însingurarea sa va crește. Proporțional, va crește și nemulțumirea.
Dincolo de catedră, profesorul care are timp pentru el, are timp și pentru a deschide o carte, a medita, a gândi planuri de lecție atractive. Cel perpetuu stressat va merge pe minima rezistență, pe munca făcută superficial, fără implicare și fără sclipire. Elevii simt acest tip de dezangajare, iar formarea lor are de suferit.
De aceea, încercați, în calitate de manageri ai unității școlare să vă preocupați de starea psihică a angajaților dvs. Fiți consilierul și prietenul lor, tratându-i ca pe egali, nu ca pe subordonați. Zâmbiți și discutați relaxat cu ei. Cereți-le să vă spună ce probleme au și oferiți-vă să ajutați acolo unde se poate.
Configurați echipe de cadre didactice care să se consulte și lucreze împreună – fie că este vorba despre chestiuni de metodică, de curriculă, ori de psihologie a elevului, cu siguranță profesorii pot colabora, chiar dacă sunt de specialități diferite. Acesta este un mod mai bun de a-i apropia decât inautenticele teambulidinguri, atât de costisitoate. Nu uitați faptul că relațiile interpersonale armonioase sunt reconfortante și ajută la eliberarea stressului.
Încercați să distribuiți sarcinile în mod egal, spre a nu genera frustrare și invidii printre colegi. La fel, încercați să procedați și cu resursele, ori posibilitățile de premiere sau promovare.
Ca măsură de igienă mintală, orice bun manager ar trebui să fie conștient de încărcătura psihologică pe care o are fiecare dintre subordonații săi, înțelegând faptul că – pe termen lung – suprasolicitarea nu va duce la rezultate pozitive pentru organizația pe care o conduce.
În plus, orice manager școlar trebuie să își dea silința ca mediul din școala sa să fie plăcut, sanogen, ceea ce se va repercuta pozitiv atât asupra stării de bine a angajaților, cât și a elevilor.