Introducere

Pentru fiecare dintre noi actuala perioadă este anxiogenă. O perioadă de izolare, căreia deocamdată nu-i vedem finalul, despărțirea de cei dragi, interzicerea rutinelor și hobby-urilor noastre, îngrijorare pentru sănătatea noastră sau a celor dragi. În cadrul acestui material aș dori să examinăm ce se întâmplă cu activitatea noastră profesională,  ce noi stressori s-au adăugat în actualul context profesional pentru cadrele didactice, dar și pentru managerii din cadrul sistemului de învățământ.

Văzută din afară, activitatea noastră pare extrem de comodă. Nu mai pierdem timp în trafic, stăm în confortul caselor noastre și ținem lecții sau le postăm on-line. De ce actualul context este mai stressant decât cel al interacțiunii clasice ?

De ce atât de mult stress ?

Conform lui Selye, orice eveniment sau condiţie care solicită adaptarea unui individ este un factor de stres.

În cadrul organizaţiei, factorii de stres sunt diferiţi, de la un post la altul. Pentru manageri, aceştia îmbracă forme ca: responsabilităţile faţă de superiori, necesitatea motivării subordonaţilor, respectarea termenelor, încadrarea în bugete, adoptarea schimbărilor. Pentru personalul de execuție, factori de stres pot fi: caracterul repetitiv al activităţii şi lipsa de responsabilitate, nemulţumirea faţă de statutul social, incertitudinea faţă de perspectivele de promovare, nemulţumirea faţă de stimulentele materiale, lipsa de control asupra cantităţii de muncă.

În orice organizație – deci și în organizația școală, factorii de stres sunt în special cei legați de suprasolicitarea profesională, conflicte interpersonale, neclaritatea sarcinilor, conflictele de roluri şi ambiguitatea, nesiguranţa postului.

Probabil că fiecare dintre noi avem o idee subiectivă cu privire la volumul optim de muncă. Ne dăm seama când agenda noastră se apropie de ideal. Pe de o parte, nu avem nici un moment sentimentul inutilităţii, iar pe de altă parte, ne putem ocupa cu atenţie de ceea ce avem de făcut. După orele de program, ne rămâne suficientă energie pentru a ne bucura de timpul liber sau a ne ocupa de treburile personale. Când cantitatea de muncă creşte, această situaţie ideală dispare. Toţi ne confruntăm cu perioade de supraîncărcare. Dar în unele posturi această situaţie devine cronică şi, prin urmare, stresantă, cerând organismului să elibereze energie de adaptare.

Cred că este vorba în primul rând despre efortul de adaptare. Atât pentru directorul de școală, cât și pentru profesori s-a schimbat totul, ori rutinele au rolul lor liniștitor și te despovărează de o parte din sarcinile pe care le faci trecând pe pilot automat.

Directorul se vede pus în fața unor situații pe care nu le-a mai gestionat. Cum monitorizează prestația cadrelor didactice, efortul lor? Cum anume raportează către Inspectorate? Cum își motivează colegii să lucreze într-un sistem pentru care nu au fost pregătiți și la care fiecare face față cum poate (atât din punct de vedere al competențelor tehnice, dar și al accesului la acestea) ori cum anume va afecta acest lucru structura anului școlar, tezele, evaluările în cazul anilor terminali?

Sunt multe, foarte multe decizii de luat, într-un context complet modificat și toate aceste decizii au repercusiuni serioase. De altfel, este deja evident oricui are o oarecare experiență a managementului faptul că orice decizie iei, inevitabil cineva se va simți nemuțumit.

Pentru profesori lucrurile nu stau mai bine. Ceea ce aparent seamănă cu o vacanță plătită, este în fapt un context de viață extrem de complicat.

Pornind chiar de la planificarea făcută (care a fost dată peste cap) și de la necesitatea de a adapta conținuturile predate formatului on-line.

Dincolo de faptul că unele lucruri pur și simplu nu se pot face on-line, unii profesori nu dispun de mijloacele tehnice pentru a o face sau chiar dacă dispun de ele, nu le pot știu folosi. Ori, adaptarea la tehnologie pentru generația care nu a crescut cu degetele pe tastatură reprezintă un efort considerabil.

Apoi, chiar dacă știi să folosești tehnologia, tot ceea ce aveai pregătit ca materiale didactice, auxiliare, fișe de lucru trebui regândit, pozat, printat, scanat pentru a fi postat on-line. Din nou, efortul este uriaș.

În condițiile în care rezolvăm cumva cu materialele, actul predării însuși suferă prin schimbarea regulilor interacțiunii. Față în față se creează o anumită atmosferă, o dinamică a relațiilor profesor – colectiv al clasei, un soi de energie care motivează deopotrivă profesorul bun și pe elevii săi.

În fața calculatorului (în ipoteza fericită în care toate condițiile tehnice sunt optime) ai un sentiment straniu – vorbești unui monitor rece, care nu îți întoarce nimic – reacție de feedback zero înseamnă autoreglare zero. Dacă ceri elevilor să țină deschise microfoanele, nu te vei mai putea concentra, auzind zgomotele de fond din 30 de case. Dacă le țin închise, vei avea senzația neplăcută că vorbești în gol. Nu știi cine și ce a înțeles, nu mai ai posibilitatea de a le scana automat privirile spre a ști ce au înțeles și asupra a ce mai poți reveni, nu te poți regla ca dinamică a discursului atunci când îi pierzi pentru că ai devenit plictisitor, redundant sau este pur și simplu prea dificil de urmărit.

La aceasta se adaugă presiunea părinților. Deja în ultimii ani, aceștia deveniseră mai curând um membru intruziv decât un partener de dialog, dar în condițiile în care sunt acasă, uneori în spatele elevilor, actul predării devine mai dificil.

Să nu uităm de un alt stress major – profesorii sunt oameni, cu familii și roluri familiale, împart acel spațiu cu copii zgomotoși, parteneri iritați, persoane pe care le au în îngrijire etc. Delimitarea atât de necesară între viața privată și cea de la serviciu a dispărut. Ca urmare, apare suprasolicitarea.

             Suprasolicitarea poate îmbrăca diferite forme. Cea mai simplă este obligaţia de a lucra multe ore pentru a realiza o singură sarcină. O altă formă o reprezintă obligativitatea încadrării în termene prea strânse. Nu trebuie negat rolul termenelor în creşterea productivităţii. Dar, când ele se succed prea rapid şi îi suprasolicită pe angajaţi, devin stresante. O altă formă de supraîncărcare este cea recent descrisă în care trebuie să împaci provocările mai multor roluri, nu doar într-un timp ci și într-un spațiu limitat.

 Ultima este și cea mai neplăcută situaţie de suprasolicitare, când o persoană are de rezolvat un număr prea mare de sarcini necorelate şi care, la un loc, devin copleşitoare. Nu este vorba numai de numărul mare de ore de muncă, ci şi de discontinuităţile în activitate şi de necesitatea distribuirii permanente a atenţiei, care sunt extrem de stresante. Supraîncărcarea din ultima categorie poate deveni o condiţie patologică pentru că în acest fel, libertatea ei se diminuează dincolo de limita suportabilităţii.

Față de ceea ce am descris mai devreme ca situații cu care se confruntă majoritatea profesorilor, lucrând de acasă, să nu uităm și faptul că incertitudinea și conflictele de rol au fost prezentate de Robert Kahn şi colectivul său de cercetători de la University of Michigan ca principale surse de stres.

Conflictul de roluri reprezintă necesitatea de a exercita sau controla o activitate în care două grupuri distincte au interese contrare. Este cert că aceste conflicte de roluri creează tensiuni interpersonale, duc la reducerea satisfacţiei în muncă, diminuează respectul faţă de persoanele care contribuie la apariţia acestei situaţii,faţă de organizaţia unde apar.

Incertitudinea (și așa cum arătam mai devreme, în prezent aproape totul este incert) este consecinţa definirii necorespunzătoare a unui anumit post, în ceea ce priveşte: aşteptările referitoare la persoana care îl ocupă, acţiunile care trebuie întreprinse pentru a satisface acele aşteptări, consecinţele unui anumit comportament. Atitudinea faţă de ambiguitate diferă de la un individ la altul, independent de gradul de inteligenţă sau competenţă. Unora le place să aibă sarcini precizate, alţii suportă foarte bine neprevăzutul în carieră. Măsura în care ambiguitatea este stressantă depinde nu numai de caracteristicile individuale, ci şi de diverşi factori legaţi de climatul de lucru. Cel mai important este exigenţa faţă de greşeli. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât aversiunea faţă de ambiguitate creşte.

Așa cum știm din psihologia organizațională, stresul în muncă poate apărea ca urmare a modificării unor obiective, a unor proceduri de lucru, sau a unor tehnologii ori toate aceste modificări tehnice, strategice, operaţionale, de context de viață și lucru îi afectează pe profesori, depăşind de multe ori limitele pe care aceştia le pot suporta.

În final, aș dori să fac niște recomandări pentru managerii de unități școlare și profesori, având în vedere contextul stressant în care sunt siliți să își desfășoare munca.

-         Managerii (directorul școlii, adjunctul) trebui să încerce să comunice cât mai clar către profesori ce obiective a de atins, modalitățile în care vor fi monitorizate și evaluate eforturile lor. De asemnea, să încerce să facă o sinteză clarificatoare a cerințelor (nu de puține ori contradictorii) care vin de la eșaloanele superioare (și acest fapt este de înțeles, nimeni nu are proceduri de lucru pregătite pentru un asemenea caz excepțional și o durată atât de mare)

-         Să încerce să rămână în contact cu profesorii pe care-i coordonează, interesându-se nu doar de atingerea obiectivelor profesionale, ci și de problematica lor personală, care în acest moment interferă mai mlt decât oricând cu viața profesională

-         Să facă să prevaleze fondul asupra formei, fiind mai important ceea ce s-a obținut decât o procedură (formală) respectată.

-         Profesorii să țină legătura cu elevi prin orice mijloace consideră că li se potrivesc mai bine și cu care sunt mai familiarizați. Este important ca, în acest moment, elevii să-i știe aproape, indiferent cum definim această apropiere.

-         Să nu supraîncarce elevii cu teme, fișe, evaluări peste evaluări, pentru că din păcate, acest context al izolării nu le este benefic nici elevilor. Timpul pare că este mai mult, dar trece foarte repede uneori, pentru că suntem ineficienți

-         Să nu se blameze pentru că nu fac totul ca la carte, perfect, așa cum erau obișnuiți

-         Să nu pună presiune suplimentară asupra lor înșile, adăugând unui context și așa stressant, mai multă tensiune. Să ne asumăm cu oarecare seninătate faptul că mult din energia noastră se risipește în acest efort de adaptare și deci suntem mai puțin eficienți. Este o situație temporară și este mai important acum să ne păstrăm echilibrul psihic decât să excelăm. Va veni și timpul când ne vom permite, din nou, să arătăm și să dăm tot ceea ce putem.