A.   Managementul educațional

 

Ø  „Managementul educaţional se referă la teoria şi practica managementului general, aplicate sistemului şi procesului de învăţământ, organizaţiilor şcolare şi claselor de elevi. ”[1] Elementele de specificitate ale managementului educațional sunt conferite de raportarea specifică la finalitățile educației, precum și la resursele umane implicate. De asemenea, caracteristicile specifice sunt conferite de caracterul complex al acțiunilor ce asigură funcționarea optimă a sistemului educațional (planificare, decizie, coordonare, control, strategii si metodologii educaționale).

 

Ø  Managementul educațional reprezintă știința și arta de a pregăti resursele umane, de a forma personalități în acord cu normele și valorile societății și acceptate de individ. Necesitatea managementului este dată atât de asigurarea resurselor și de coordonarea activităților în sine, cât și de realizarea cresterii eficienței, a eficacității realizării finalităților educației. Conceperea, organizarea, coordonarea, evaluarea, optimizarea continuă a elementelor procesului educațional constituie domeniul de studiu al managementului educațional.

 

 

Ø  Managementul educațional presupune:

 

·         arta de a lucra cu idei (obiectivele educaționale, programele analitice, strategiile didactice);

 

·         relații (structura organizatorică, legături între elemente și acțiuni, sarcini, echilibrul autoritate/libertate, centralizare/descentralizare);

 

·         oameni (formare, motivare, stimulare, evaluare);

 

·         resurse (precizare, diversificare, preocupare, adaptare, integrare).

 

Ø  Managementul educațional presupune abordare interdisciplinară (integrează și adaptează informații din economie – evidențiate prin date privind organizarea și utilizarea eficientă a resurselor educaționale în raport cu obiectivele; sociologie – din perspectiva managementului organizational, al teoriilor și paradigmelor organizării și a conducerii diferitelor structure organizaționale; psihologie – atât prin analiza personalității managerului în exercitarea rolurilor, cât și analiza motivațiilor individuale în raport cu finalitățile sociale; politologie – evidențiat prin capacitatea de a reflecta știința și arta conducerii, de exemplu, luarea deciziilor).

 

 

Conducerea sistemului educaţional din România se realizează pe următoarele paliere:[2]

 

·         La nivel naţional:

 

§  Parlamentul - cu cele două camere ale sale (Camera Deputaţilor şi Senatul) –, în cadrul cărora sunt constituite comisii permanente pentru învăţământ. În sarcina lui cade adoptarea legilor care orientează şi reglementează activitatea în domeniul învăţământului (Legea învăţământului, Legea privind statutul personalului didactic (ca legi specifice), dar şi alte legi (generale) care îşi găsesc aplicabilitatea în învăţământ).

 

§  Guvernul - la acest nivel, se aprobă organigrama Ministerului Educaţiei şi atribuţiile acestuia, în conformitate cu prevederile legii, structura bugetului de venituri şi cheltuieli, reţeaua şcolară şi cifrele de şcolarizare, planul de relaţii cu străinătatea ş.a.

 

§  Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului - atribuţiile Ministerului Educaţiei sunt stabilite prin Legea Educaţiei Naţionale (Legea nr. 1 din 2011) şi prin Hotărârea Guvernului privind organizarea şi funcţionarea acestui minister.

 

§  La nivel teritorial, conducerea subsistemului de învăţământ preuniversitar din cuprinsul judeţelor ţării şi al Municipiului Bucureşti se asigură de către inspectoratele şcolare – organe de specialitate subordonate Ministerului Educaţiei – ale căror atribuţii sunt stabilite prin lege şi prin regulamentul de organizare şi funcţionare aprobat de minister. În principal, inspectoratele şcolare asigură aplicarea legislaţiei generale şi şcolare în instituţiile de învăţământ subordonate, buna organizare şi funcţionare a reţelei şcolare şi a procesului de învăţământ şi realizează inspecţia şcolară. Inspectoratul şcolar are un Consiliu de Administraţie şi un Consiliu Consultativ. Componenţa lor este precizată în Legea Învăţământului iar atribuţiile se stabilesc prin reglementări ale Ministerului Educaţiei.

 

 

·         La nivelul instituţiilor de învăţământ se disting două situaţii:

 

§  Instituţiile de învăţământ superior, ale căror organisme de conducere (senatul universitar şi consiliul facultăţii sau al departamentului) au componenţa şi atribuţiile stabilite prin lege şi prin carta universitară şi instituţiile de învăţământ preuniversitar. Conducerea instituţiilor de învăţământ preuniversitar se asigură de Consiliul Profesoral şi de Consiliul de Administraţie, ambele prezidate de directorii instituţiilor respective. Componenţa lor e stabilită prin lege, iar atribuţiile prin regulamente elaborate şi aprobate de Ministerul Educaţiei, pe trepte de învăţământ (preşcolar, primar, gimnazial, liceal, profesional, postliceal neuniversitar).

 

§  La nivelul activităţii didactice, rolul conducător la nivelul formaţiei de lucru (clasa sau grupa de elevi, grupa de studenţi sau anul de studiu) îl are personalul didactic, mai exact, fiecare profesor pentru obiectul său de studiu şi dirigintele în cazul elevilor din învăţământul gimnazial, liceal, profesional şi postliceal.

 

 

Ø  Managementul educațional presupune trei tipuri de abordări:

 

·         macrostructural – la nivelul sistemului de învățământ, regăsit în politicile educaționale naționale, europene, mondiale;

 

·         intermediar – la nivelul instituțiilor școlare (coordonarea structurilor educaționale de către managerii de vârf din învăţământ, de la ministru la director de şcoală);

 

·         managementul școlar este un cadru de lucru didactic care pune în funcțiune programul managerial, conduce personalul didactitc și administrativ în scopul susținerii eficienței procesului instructiv-educativ.

 

·         microstructural – la nivelul clasei de elevi (managerul educațional al clasei de elevi – profesorul). Obiectivul final al managementului clasei este formarea la elevi a unor abilităţi de autoreglare a comportamentului.

 

·         Managementul clasei de elevi - abilitatea profesorului de a planifica şi organiza activităţile clasei, astfel încât să asigure un climat favorabil învăţării. ·         profesorii trebuie să se raporteze la cei pe care îi educă, să stabilească relaţii de cooperare atât cu elevii şi părinţii acestora, cât şi cu alţi factori interesaţi ai comunității/societăţii. ·         profesorii educă la catedră, în clasă și prin fiecare contact relaţional cu copiii şi părinţii (profesorii desfăşoară o muncă de creştere şi dezvoltare, de conducere şi direcţionare). Principiile managementului clasei sunt: ·         Îmbunătăţirea condiţiilor învăţării ·         Prevenirea stresului profesorilor şi al elevilor ·         Creşterea timpului petrecut in sarcina de învăţare şi diminuarea timpului destinat controlului comportamentelor disruptive ·         Implicarea elevilor în activităţi care să le solicite participarea active.

 

 

           

 

            Caracteristici ale managementului educational:[3]

 

·         caracterul complex al acțiunilor ce asigură funcționarea optimă a sistemului educațional (planificare, decizie, coordonare, control, strategii și metodologii educationale), precum și dimensiunea interdisciplinară implicată de problematica educațională;

 

·         caracterul participativ generat de implicarea activă a tuturor actorilor (elevi, profesori, părinți etc.);

 

·         structurarea problematicii educaționale, a procesului și a factorilor educaționali în funcție de particularitățile colectivității;

 

·         precizează reguli, condiții și principii specifice care orientează în elaborarea programelor manageriale educaționale;

 

·         are caracter sistemic și este integrativ (sintetizează specific date din domenii conexe);

 

·         este prospectiv (anticipează pe baza tendințelor de evoluție a sistemului);

 

·         este indicativ-intrumental (arată cum trebuie realizate obiectivele, respecate principiile, aplicate metodologiile);

 

·         este multifuncțional prin descrierea, utilizarea și aplicarea mai multor roluri, atribuții, operații.

 

 

 

B.    Funcţiile managementului

 

 

            Cercetătorul Henry Fayol a identificat funcţiile managementului sub forma succesiunii următoare prevedere, organizare, coordonare, comandă, control. În managementul contemporan, acestea sunt transpuse în cele patru funcţii de bază ale managementului (conducerii):

 

I. Planificarea (Planning) - procesul prin care se stabilesc:

 

·         obiectivele organizației;

 

·         sarcinile ce trebuie îndeplinite pentru a realiza obiectivele organizaţiei;

 

·         modul în care trebuie îndeplinite sarcinile;

 

·         precizarea momentului în care trebuie îndeplinite.

 

            Prin intermediul planurilor, managerii conturează ceea ce trebuie să facă organizaţiile pentru a obţine succesul. Planificarea priveşte atât succesul organizaţiei în viitorul apropiat (pe termen scurt), cât şi în viitorul mai îndepărtat (pe termen lung) - timpul este o variabilă importantă a planificării, astfel:

 

·         studii de prognoză – minimum 10 ani;

 

·         planuri operaționale – perioadă cuprinsă între o lună și 5 ani (termen mediu și scurt);

 

·         programe - care descriu foarte amănunţit acţiunile ce vor fi întreprinse, precum şi mijloacele şi resursele utilizate pentru realizarea planului (termen foarte scurt – o zi, o săptămână).

 

            Funcţia de planificare constă în ansamblul proceselor de muncă prin intermediul cărora se determină principalele obiective ale organizaţiei, precum şi resursele şi mijloacele necesare realizării lor.

 

           

 

Ø  Previziunea răspunde la întrebarea ce trebuie ? şi ce poate fi realizat? în cadrul organizației.

 

Ø  Demersul de proiectare presupune întrebări de tipul:

 

·         Ce aş dori să fac ?

 

·         Ce ar trebui să fac ?

 

·         Ce trebuie să fac ?

 

·         Ce pot să fac ?

 

·         Ce voi face ?

 

În aceste tipuri de întrebări se reflectă:

 

·         Viziunea;

 

·         Misiunea;

 

·         Strategiile;

 

·         Obiectivele şi resursele;

 

·         Activităţile concrete.

 

 

II. Organizarea (Organizing) - procesul de repartizare a sarcinilor ce permit realizarea obiectivelor stabilite prin intermediul funcţiei de planificare diferitelor persoane sau grupuri din cadrul organizaţiei, precum și coordonarea resurselor de către manager.

 

Ø  Organizarea se manifestă prin folosirea următoarelor instrumente manageriale:

 

·         autoritate (dreptul şi abilitatea managerului de a convinge şi de a da dispoziţii pentru manifestarea unei acţiuni, adică de a decide);

 

·         responsabilitate (obligaţia membrilor unei organizaţii de a realiza în cele mai bune condiţii sarcinile care le revin. Un individ responsabil de o anumită activitate face eforturi pentru finalizarea ei manifestând clar interesul şi preocuparea pentru executarea acestei obligaţii);

 

·         răspundere (obligativitatea indivizilor de a răspunde de realizarea sau neîndeplinirea unor sarcini de serviciu, respectiv de argumenta în faţa superiorilor săi asupra stadiului îndeplinirii activității respective);

 

·         delegare (trecerea temporară a autorităţii unei alte persoane; delegarea autorităţii conduce automat şi la delegarea responsabilităţii, în timp ce răspunderea revine ambilor subiecţi, adică şi managerului iniţial şi delegatului său).

 

Ø  Organizarea presupune crearea unui sistem informaţional adecvat care să permită un flux de informaţii rapide şi complete, identificarea atribuţiilor şi responsabilităţilor salariaţilor care vor fi incluse în regulamentul de organizare şi funcţionare a întreprinderii, de coordonare între activitatea de conducere şi cea de execuţie.

 

Ø  Organizarea răspunde la întrebarea cine şi cum contribuie la realizarea obiectivelor organizației?

 

 

III. Conducerea personalului / coordonarea (Leading sau Influencing) - motivare, conducere, îndrumare, impulsionare, antrenare. Constă în capacitatea managerului de a-i determina pe subordonaţi să participe activ, responsabil şi creator la îndeplinirea sarcinilor ce le revin.

 

Ø  sincronizarea acţiunilor, deciziilor şi activităţilor prin adaptarea la dinamismul social.

 

Ø  nu se realizează într-un mod nivelatoriu, ci diferențiat, în funcție de caracteristicile fiecărui angajat;

 

Ø  coordonarea activităţilor pentru atingerea obiectivelor planificate se realizează prin mai multe modalităţi:

 

·         coordonarea prin politica de personal;

 

·         coordonarea prin rapoarte de activitate;

 

·         coordonarea prin instrucţiuni;

 

·         coordonarea prin instruirea personalului de conducere;

 

            Fundamentul coordonării îl constituie motivarea, respective corelarea satisfacerii nevoilor şi intereselor personalului cu realizarea obiectivelor şi sarcinilor atribuite acestuia.

 

În literature de specialitate, există numeroase studii cu privire la teoria motivaţiei, dar punctul de plecare este întotdeauna ordonarea nevoilor după logica lui A. Maslow:

 

·         nevoi fiziologice;

 

·         nevoi de securitate;

 

·         nevoia de contacte umane şi afiliere la grup;

 

·         nevoia de stimă şi respect;

 

·         nevoia de autorealizare.

 

Motivaţiile pot fi:

 

·         intrinseci şi reprezintă stimulente proprii individului sub forma conştiinţei sau plăcerii de a munci;

 

·         extrinseci şi reprezintă totalitatea determinanţilor care influenţează randamentul şi interesul muncii unui individ. Aceştia pot fi pozitivi sub forma premiilor, primelor, prestigiului, laudelor, promovărilor etc., sau negativi sub forma sancţiunilor, penalizărilor, retrogradărilor, criticilor etc.

 

            Motivarea combină alternativ stimulentele moral spirituale cu cele materiale, în funcţie de situaţia concretă.

 

Ø  Conducerea personalui răspunde la întrebarea de ce personalul organizației participă la stabilirea şi realizarea obiectivelor?

 

 

IV. Controlul (Controling) - ansamblul activităţilor prin care se compară rezultatele înregistrate cu obiectivele propuse, respectiv cu standardele prestabilite privind performanţele şi se acţionează pentru corelarea activităților cu scopurile urmărite. Astfel, managerii stabilesc dacă trebuie să modifice organizarea pentru a îndeplini standardele prestabilite.

 

·         este un proces continuu;

 

·         are drept scop verificarea ritmică a îndeplinirii sarcinilor;

 

·         permite remedierea operativă a disfuncţiilor;

 

·         contribuie la evitarea unor dezechilibre dacă se intervine înaintea producerii unor evenimente;

 

·         stimulează oamenii să depună eforturi în vederea obţinerii unor concluzii favorabile în urma controlului.

 

·         contribuie la previzionarea de noi obiective, reglarea acţiunilor, efectuarea de reorganizări etc.

 

Ø  Funcţia de control-evaluare, răspunde la întrebarea cu ce rezultate s-a finalizat munca depusă, cum s-au îndeplinit deciziile luate?

 

 

            Într-o manieră sintetică, putem sublinia următoarele funcții ale managementului educațional (aceste funcții sunt îndeplinite având în vedere particularitățile nivelului de învățământ, nivelului ierarhic (inspectorat, minister), tipului de institutie):[4]

 

Ø  planificarea si organizarea sistemului de învățământ (implică valorificarea tuturor resurselor pedagogice):

 

·         umane (cadrele didactice, personal administrativ, elevi, părinți);

 

·         materiale (spațiul, timpul, baza didactico-materială);

 

·         financiare (buget central, local, contribuțiile comunității educative);

 

·         informaționale (planuri, programe de învățământ, îndrumare metodice, materiale curriculare);

 

Ø  orientarea metodologică a procesului de învățământ (presupune acțiuni de informare, evaluare);

 

Ø  reglarea și autoreglarea sistemului și procesului de învățământ - implică activități de perfecționare a cadrelor didactice, astfel:

 

·         periodic: cursuri de specialitate (metodică, pedagogie, sociologia

 

educației, psihologia educației), de management pedagogic (pentru inspectori, directori, profesori metodiști, consilieri, cercetători), instruiri, consfătuiri anuale cu responsabilii de comisii metodice, catedre, profesori, bibliotecari etc., consilii ale cadrelor didactice, simpozioane, consfătuiri tematice, stagii de pregatire;

 

·         permanent: studiu individual, activități educative deschise, dezbateri tematice, îndrumari metodice.

 

 

            La nivelul instituției școlare, regăsim o serie de metode manageriale:

 

·         metode de informare și elaborare a deciziilor. În acest scop, managerul școlar utilizează metode precum: metoda observației, studiul documentelor școlare, asistențe la lecții, referate, analize, dezbateri, consfătuiri etc.

 

·         metode de conștientizare și participare a personalului didactic la procesul managerial. În acest scop, managerul școlar utilizează metode precum: explicația, convorbirea, convingerea, sugestia, îndemnul, lauda, aprobarea, dezaprobarea etc.

 

·         metode de stimulare a inițiativei și a creativității: brainstorming-ul, dezbaterea liberă, analogia, etc.

 

·         metode operative – se referă la conducerea prin obiective precise, precum și la procesele administrative.

 

Bibliografie:

 

·         Iulia Pârvu, Management educațional – concept și niveluri de analiză, https://sjse-ct.spiruharet.ro/images/secretariat/secsjse-ct/programe_postuniversitare/biblioteca_virtuala_programe_postuniversitare/sinteze_si_intrebari_orientative_managmentul_organizatiilor_de_invatamant/2016_2017/management_educational__concept_si_niveluri_de_analiza/curs_man_educational-concept_si___niveluri_de_analiza.pdf

 

·         Anca Tîrcă, Management educational, http://mentoraturban.pmu.ro/sites/default/files/ResurseEducationale/Modul%207%20Management%20educational.pdf

 

·         Nicolae Stan, Introducere în managementul educational, 2010, https://www.yumpu.com/ro/document/read/27455066/introducere-in-managementul-educational

 

·         http://www.isjilfov.ro/files/fisiere/suport_curs_ManagOrg_Scolare_context_descentralizat.pdf