În sensul ei general, noțiunea de motivație a fost introdusă în psihologie la începutul secolului al XX-lea. Termenul de motivație deriva de la adjectivul latin motivus = care pune în mișcare și desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman. Definirea motivației și stabilirea rolului ei în explicarea comportamentului este departe a se fi finalizat din punctul de vedere al psihologilor. Noțiunea are sensuri multiple. Este clar că un motiv este cauza principală a unui eveniment. Acesta determină modul în care o persoana reacționează, nu doar situația în care se acționează. „Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în declanșarea, orientarea și modificarea conduitei”(Andrei Cosmovici, 2005, p.198). De aici aflăm că motivația este compusă din ansamblul motivelor. Astfel, în „ Marele Dicționar al Psihologiei”, motivația este definita ca o suma de „procese fiziologice și psihologice responsabile de declanșarea, menținerea și încetarea unui comportament, ca și de valoarea apetitiva sau aversivă conferita elementelor de mediu asupra cărora se exercita acel comportament”.
Motivației i s-a atribui diferite roluri: o simulare și descărcare de energie, o reacție ce este asociată unui stimul,o acțiune spontană ce oferă o energie aparte organismului, un factor psihologic ce influențează comportamentul individului. Motivația explică, de asemenea, și trecerea de la starea de repaus la cea de acțiune. Trebuie înțeles faptul că nu orice cauză devine un motiv. Motivul este o cauza internă a conduitei noastre.
De-a lungul timpului, motivația a primit diferite definiții. In DEX, este definită ca: „ Totalitatea motivelor sau mobilurilor (conștiente sau nu) care determină pe cineva să efectueze o anumită acțiune sau să tindă spre anumite scopuri.”.
O altă definiție concluzionează că: „prin motivație înțelegem o formă specifică de reflectare prin care se semnalează mecanismele de comandă și control ale sistemului personalități și o oscilație de la stare inițială de echilibru, un deficit energetico-informațional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută”.
O definiție mai completă este cea oferită de Al. Roșca: ”Prin motivație înțelegem totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte.
Motivația învățării se subsumează sensului general al conceptului de motivație și face referire la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor priceperi și deprinderi. Procesul de învățate este facilitat și energizat de motivație prin o intensificare a efortului și prin concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de pregătire pentru o activitate de învățare. Elevii motivați sunt mai perseverenți și învață mai eficient. Una din cauzele ce duc la a învăța/ a nu învăța este motivația. Dar motivația poate fi și efectul activității de învățare. Atunci când cunoști rezultatele învățării, mai ales dacă acestea sunt pozitive, îți poți susține eforturile ulterioare. elevului. Din satisfacția inițială de a fi învățat, elevul își va dezvolta motivația de a învăța mai mult. Așadar, relația cauzală dintre motivație și învățare este una reciprocă. Motivația energizează învățarea, iar învățarea încununata de succes intensifică motivația.
Principii și strategii de motivare (Jere Brophy)
Principii generale
· Gândeşte în termeni de modelare a dezvoltării motivaţionale a elevului, nu doar de corespondenţă cu sistemele motivaţionale actuale.
· Fă în aşa fel încât şi persoana ta, şi clasa ta să fie atractive pentru elevi. Uzează de strategii de socializare.Transformă clasa într-o comunitate de învăţare, în care membrii ei se angajează în activităţi de cooperare.
· Evidenţiază scopurile de învăţare şi scopurile raportate la criterii, dar nu bazate pe comparaţia între elevi (sau pe scopuri de evitare a performanţei). Arată-le elevilor că te preocupă așteptările, succesul lor şi că eşti disponibil să-i ajuţi să aibă succes.
· Predă lucrări valoroase, cu scopul de a înţelege, „aprecia” şi aplica cele învăţate.
Strategii de susţinere a încrederii elevilor
· Ajută-i pe elevi să-şi stabilească scopuri (goals), să-şi evalueze progresul, să recunoască legătura efort-rezultat. Feedbackul oferit să fie informativ, nu numai note
· Oferă sprijin suplimentar pentru elevii slabi; integrează elevii cu sindrom de nereuşită. Ajută-i pe elevii care-şi supraprotejează valoarea de sine, trecându-i de la scopuri de performanţă la cele de învăţare.
Strategii de motivare prin stimulente extrinseci
· Laudă şi răsplăteşte progresul spre performanţă/ standarde de îmbunătăţire. Utilizează competiţia ocazional, creează oportunităţi egale de succes şi focalizează-te pe scopurile de învăţare.
· Laudă şi recompensează în moduri care să-i determine pe elevi să-şi aprecieze singuri rezultatele/cele învăţate.
Strategii de conectare la motivaţia intrinsecă a elevilor
· Răspunde nevoilor de autonomie a elevilor, permite-le să facă alegeri.
· Răspunde nevoilor de competenţă (implicarea elevilor, feedback imediat, prezentarea semnificaţiei activității).
· Răspunde nevoilor de interconectare (colaborare cu colegii).
· Combină activităţile, de exemplu pe cele practice cu cele intelectuale, stimulează creativitatea, disonanța cognitivă, transformă un conținut abstract în unul personalizat etc .
Tehnici și condiții care favorizează motivaţia elevilor
R. Viau consemnează câteva tehnici care favorizează motivaţia elevilor:
· se începe cu o anecdotă sau cu o problemă de soluţionat, care vor trezi interesul şi curiozitatea elevilor;
· se prezintă planul expunerii (de. ex., sub formă de întrebări sau de obiective );
· înainte de a explica un concept sau un fenomen se face apel la cunoştinţele lor anterioare, întrebându-i cum şi-l explică;
· se ilustrează relaţiile dintre concepte cu ajutorul schemelor, al tabelelor, al desenelor. Se dau exemple din mediul lor cotidian sau care ţin de interesele lor.
· li se cere elevilor să dea ei înşişi asemenea exemple din viaţa cotidiană;
· se fac analogii sau se folosesc metafore din domeniile care-i interesează;
· pentru fiecare etapă profesorul le oferă un model, aratându-le cum se procedează;
· se utilizează diferite mijloace de învăţare (suporturi audiovizuale, afişe etc.).
Condiţii pentru o activitate de învăţare care stimulează motivaţia elevilor (R. Viau):
· să fie semnificativă, adică să corespundă intereselor, preocupărilor și să se armonizeze cu proiectele personale ale elevilor;
· să fie diversificată şi integrată altor activităţi;
· să reprezinte o provocare pentru elev (nici prea dificilă, nici prea uşoară);
· să fie autentică (să ducă la o realizare/ produs/ rezultat asemănător cu ceva din viaţa reală);
· să solicite angajamentul cognitiv al elevului;
· să-l responsabilizeze pe elev permiţându-i să facă alegeri;
· să-i permită elevului să interacţionaze şi să colaboreze cu ceilalţi (pentru atingerea unui scop comun). Cooperarea suscită în general motivaţia elevilor, pentru că favorizează percepţia despre propriile competenţe şi despre capacitatea lor de a controla activitatea de învăţare. Activităţile axate pe competiţie nu-i pot motiva decât pe cei mai puternici, adică pe aceia care au şansa de a câştiga; cei cu nivel mediu sau slabi au tendinţa să abandoneze.
· să aibă un caracter interdisciplinar (conexiunea cu alte domenii de studiu);.
· să formuleze cerinţele şi condiţiile în care se va desfăşura activitatea (necesare pentru angajamentul şi perseverenţa elevului în sarcină):
· să se desfăşoare într-o perioadă de timp suficientă.
Care sunt semnele că un elev este motivat ? (în opinia lui Rolland Viau)
Un elev motivat este un elev care se angajează în sarcinile de învăţare (angajament cognitiv), consacrându-le timpul necesar (perseverenţă).
· Angajamentul cognitiv corespunde gradului de efort mintal depus de elev în realizarea activităţii.
· Perseverenţa se traduce prin timpul pe care elevul îl acordă activităţii: cu cât este mai motivat, cu atât îi va aloca mai mult timp şi-şi va spori astfel şansele de reuşită. Dimpotrivă, lipsa de motivaţie antrenează tendinţa de a abandona rapid sarcina sau de a nu face decât minimul necesar.
· Reuşita sau performanţa este, simultan, o consecinţă şi o sursă a motivaţiei pentru că ea influenţează pozitiv percepţiile care stau la baza acesteia. Cercetările arată că un elev motivat se angajează în activitate, apelând la strategii eficiente de învăţare bazate pe comprehensiune şi stabilirea de legături logice (angajament cognitiv) şi îi consacră timpul necesar (perseverenţă); acest fapt are drept consecinţă o amplificare a celor trei tipuri de percepţii (dinamică motivaţională funcţională). În contrast, elevul demotivat recurge adesea la strategii de evitare, care-i permit să amâne sau să eludeze îndeplinirea activităţii, ceea ce coboară şi mai mult nivelul celor trei factori motivaţionali determinanţi: percepţia asupra valorii activităţii, asupra propriilor competenţe şi a controlabilităţii acţiunii (dinamică motivaţională disfuncţională).
Sugestii de revizuire a strategiilor didactice în vederea creșterii motivației pentru învățare
Câteva metode:
· Învățarea prin cooperare/”jigsaw-puzzle” (Elliot Aronson) Metoda permite înțelegerea conceptuală în mai mare măsură decât implicarea pasivă (adică învățarea pentru a fi testat/notat pe materialul învățat) și facilitează cooperarea, comunicarea și susținerea reciprocă între elevi. Aceștia se împart în grupe de câte 4-6 persoane și fiecare grupă învață lecția astfel: fiecare elev din grupă își alege o parte (1/4, 1/5, 1/6) și o învață astfel încât să o predea colegilor de grupă. În acest mod, fiecare copil se simte responsabil nu doar pentru propria sa învățare, ci și pentru cea a colegilor de grupă; de asemenea, elevii care au aceeași bucată de lecție se pot grupa cu colegi din celelalte grupe, astfel încât să colaboreze/coopereze în cadrul învățării, făcând schimb de impresii, idei, înțelegere personală.
· Folosirea portofoliului personal al elevilor ca mijloc/medium de înregistrare a progresului școlar al elevilor, pentru a facilita auto-monitorizarea, autoevaluarea în ceea ce privește atingerea scopurilor de învățare asumate/propuse de elev; folosirea acestui instrument inclusiv pentru monitorizarea și modificarea stărilor emoționale.
· Reîncadrarea perceptiv-cognitivă a evaluării și auto-evaluării, în sensul explicitării, ilustrării utilității acestora pentru monitorizarea progresului în atingerea obiectivelor de învățare asumate/propuse personal; identificarea relevanței notelor obținute la examinări pentru evaluarea propriului progres în învățare (dincolo de conformarea la standardele naționale de evaluare, impuse tuturor elevilor);
· Facilitarea abordării inter și trans-disciplinarității crește posibilitatea asocierii de idei și informații, permițând o mai fundamentată și durabilă învățare; reluarea, la diferite discipline, a unor informații și crearea unor legături funcționale între acele informații;
· Oferirea de provocări optime pentru învățare – noi sarcini/exerciții care să fie mai dificile de rezolvat decât nivelul actual de abilitate (numai după ce profesorul are siguranța că elevul a atins deja nivelul precedent/necesar de înțelegere, în termeni de cunoștințe și abilități), dar care să fie rezolvabile; astfel, elevul iese din zona de confort, își asumă riscuri, abordează adaptativ incertitudinea/ nesiguranța;
· Asigurarea unui mediu de învățare permisiv eșecului, care să faciliteze cooperarea adaptativă cu acesta, prin învățarea din greșeli; aici, un rol substanțial îl joacă feedback-ul informațional, constructiv;
· Folosirea unor resurse informaționale de învățare disponibile on-line, gratuit.
Bibliografie:
dr. Monica Cuciureanu, cercetător științific II (Coordonator) INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI Laboratorul Teoria Educației- MOTIVAȚIA ELEVILOR ȘI ÎNVĂȚAREA, 2015, Bucureşti
„EDICT – Revista educației” (ISSN 1582 – 909X), ediţia din ianuarie 2018, online
http://rire.ctreq.qc.ca/la-motivation-scolaire-version-integrale