1.Conceptul de strategie instructiv-educativă
Strategia este „o structură procedurală”(Claude Bastian, 1980), „stare acţională corespunzătoare unor demersuri fixe de conducere şi organizare a clasei de elevi printr-o corelare specifică între predare şi învăţare”(Geulen, 1995), „o componentă a programului de instruire, reprezentând din perspectiva cadrului didactic, aspectul activ, dinamic, al formei de dirijare efectivă a învăţării, „ un ansamblu de acţiuni coordonate şi armonios integrate menite să dirijeze învăţarea în vederea realizării obiectivelor preformulate”. (Romiţă, 2001, p. 97)
Strategia presupune un mod de abordare a unei situaţii de instruire specifice, atât din punct de vedere psihosocial (relaţii şi interacţiuni) cât şi din punct de vedere psihopedagogic (motivaţie, personalitate, stil de învăţare, etc.) – reprezentările şi convingerile psihopedagogice ale cadrului didactic sunt elemente determinante în construcţia strategiei.
Prin intermediul strategiei se raţionalizează conţinuturile instruirii, determinându-se totodată structuri acţionale pertinente atingerii obiectivelor prestabilite.
Strategia are o structură multinivelară:
- metode de instruire
- mijloace de instruire
- forme de organizare a instruirii
- interacţiuni şi relaţii instrucţionale;
- decizia instrucţională.
Strategia se înscrie în demersul de optimizare a instruirii, fiind un mod funcţional de gestionare a resurselor instrucţionale în vederea atingerii criteriilor de eficienţă şi eficacitate ale procesului.
După profesorul Eugen Noveanu, elementele determinante care susţin eficienţa actului de proiectare strategică sunt:
- reprezentarea cadrului didactic asupra procesului de învăţământ;
- obiectivele situaţiei instrucţionale;
- structura şi natura unităţilor de conţinut;
- tipul de învăţare;
- stilul de predare;
- caracteristici psihosociale ale partenerilor;
- ergonomia spaţiului şcolar;
- timpul de instruire.
2. Tipologia strategiilor de instruire
Deşi o ierarhizare şi o tipologie a strategiilor de instruire se poate realiza numai cu mare dificultate, pot să fie identificate următoarele categorii, în funcţie de anumite criteria:
- după domeniul activităţilor instrucţionale predominante:
Ø strategii cognitive
Ø strategii psihometrice
Ø strategii afectiv- motivaţionale
Ø strategii combinatorii
- după strategiile gândirii, se pot identifica:
Ø strategii inductive
Ø strategii deductive
Ø strategii analogice
Ø strategii transductive
Ø strategii mixte
- după gradul de structurare a sarcinilor de instruire, strategiile pot fi de următorul tip:
Ø strategii algoritmice
Ø strategii semi- prescrise, nealgoritmice
Ø strategii euristice
Profesorul Saturnino de la Torre de la Universitatea din Barcelona afirmă că “nu putem delimitastrict strategiile în funcţie de anumite criteria, ci mai ales forme mixte, clasificările fiind o simplă invenţie metodologică”. (Iucu, Iaşi, 2001, p. 101)
3. Construirea strategiilor de instruire
Capacitatea cadrului didactic de exploatare la maximum a resurselor material, psihologice, educaţionale de care dispune o situaţie instrucţională reprezintă un element de mare forţă a personalităţii managerial a cadrului didactic, a stilului său educaţional.
În opinia profesorului arin Manolescu, criteriile specific de abordare a construcţiei unei strategii instrucţionale sunt:
§ Organizarea elevilor : individual, grupal, frontal
§ Organizarea conţinutului vehiculat în timpul procesului: fragmentat, integrat în unităţi, global
§ Prezentarea conţinutului: expozitiv, problematizant, prin descoperire
§ Intervenţiile cadrului didactic: permanente, episodice, alternante
§ Exerciţii aplicative sau de consolidare: immediate, seriate, amânate
§ Evaluarea: sumativă, formativă, alternantă
Strategiile rezultă din combinaţiile diviziunilor fiecărui criteriu:
C36 = 3 x3x3x3x3x3 = 729 strategii posibile
Ele alcătuiesc “posibilul acţional didactic”. (Manolescu, 2004, p. 136)
Profesorul Ioan Cerghit subliniază faptul că fazele unui process de construcţie a unei strategii instrucţionale sunt:
a) Faza de analiză:
- Examinarea variabilelor instrucţionale: obiective, conţinuturi, resurse, metodologii,
evaluare, retroacţiune - feedback
- Evaluarea factorilor psihopedagogici:
- participarea mental şi fizică a elevilor;
- gradul de aplicabilitate a conţinuturilor;
- respectarea ritmurilor individuale optime de învăţare
- retroacţiunea – feedback-ul
- motivaţia instrucţională
b) Faza de sinteză
- Reţinerea elementelor necesare pentru conturarea unei strategii specific
- Alegerea şi combinarea variabilelor aflate în situaţie favorabilă la nivel de opţiune
- Sinteza se orientează către specificarea următoarelor elemente de detaliu instrucţional:
- reprezentarea cadrului didactic despre învăţare;
- metode de instruire;
- mijloace de instruire;
- forme de organizare a instruirii;
- interacţiuni şi relaţii instrucţionale;
- decizia instrucţională.
Exploatarea atentă a multiplelor faţete de combinatorică şi variabilitate la nivelul structurilor şi a factorilor instrucţionali implicaţi poate asigura calitatea şi eficienţa unui proces de instruire modern. (Iucu, 2001, p. 104)
4. Structura strategiilor de instruire
Principalele puncte de sprijin sunt: * Metode de instruire
Mijloace de instruire
Forme de organizare a instruirii
Interacţiuni şi relaţii instrucţionale
Decizia instrucţională
4.1. Metode de instruire
Etimologic, termenul de metodă, provenit din gr. Methodos( compus din odos “cale”, “drum” şi metha “către”, “spre”) înseamnă “drum care duce spre…”, “cale de urmat” în vederea aflării adevărului. Metoda este o cale de acţiune comună professor- elevi care conduce adesea la realizarea instrucţiei şi educaţiei.
Noţiunea de metodă include patru elemente:
§ Punct de plecare;
§ Punct final(rezultatul);
§ Subiectul acţiunii;
§ Obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea(elevul).
Principalele accepţiuni date metodei sunt:
- Praxiologică- metoda este o tehnică de execuţie care conduce la realizarea ţelului propus.
- Cibernetică – metoda are semnificaţia unei tehnici de acţiune care impregnează în structura ei: elemente de programare, elemente de comandă, elemente de retroacţiune
- Funcţională şi structurală – metoda este considerată un ansamblu organizat de procedee destinate realizării practice a operaţiilor care conduc la atingerea obiectivelor urmărite.
- Procedeul – reprezintă o tehnică de execuţie mai limitată, un detaliu sau o component particular a metodei.
Funcţiile metodelor
Principalele funcţii ale metodelor sunt:
§ funcţia cognitivă
§ funcţia instrumentală
§ funcţia normativă
§ funcţia formativ-educativă.
Metodele pot fi clasificate după criterii diferite:
după criteriul istoric – se face distincţie între metodele vechi şi cele noi sau moderne;
după gradul de generalitate – metode generale şi metode particulare sau special;
după caracterul individual/social – metode de muncă individual, colectivă şi frontal
după obiectivele urmărite – metode de transmitere şi asimilare de cunoştinţe, de formare a priceperilor şi deprinderilor, de fixare şi consolidare, de aplicare şi metode de evaluare a rezultatelor învăţării.
după caracterul activităţii mentale – metode algoritmice, nealgoritmice, euristice, creatoare
după tipul de experienţă de învăţare – metode bazate pe învăţare receptivă, pe învăţare prin descoperire, pe învăţarea prin acţiune practică, pe învăţarea prin invenţie, pe învăţarea prin creaţie.
Clasificarea metodelor de instruire după criteriul “izvorul cunaşterii” pune în evidenţă existenţa a trei mari categorii de metode:
A) Metode de comunicare
B) Metode de exploatare a realităţii
C) Metode de acţiune.
Metodele creative de grup sunt indispensabile în învăţământ. Fiind consecrate creativităţii în special, aceste metode formează tehnici promiţătoare pentru activitatea managerială modernă din orice şcoală. (Iucu,2001, p. 114)
4. 2. Strategii creative
Conceptul de strategie este operant atât la nivel macro, al sistemelor şi al pedagogiei ca sistem, cât şi la nivel micro, al activităţii didactice, al proceselor de predare, învăţare şi evaluare de care este interesată teoria şi practica instruirii.
Strategiile în sens larg, numite şi strategii de activitate pedagogică, se referă la felul în care decide profesorul să conducă activităţile instructiv- educative în situaţiile formale.
Strategiile în sens restrâns, sunt strategiile didactice care îşi restrâng aria până la nivelul lecţiei, reprezentând modul cum decide profesorul să organizeze activităţile de predare-învăţare-evaluare la un moment dat, în funcţie de circumstanţele date: particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor cu care lucrează (nivel de cunoştinţe, nivel de dezvoltare cognitivă, socială, şi afectivă), finalităţile şi experienţele de învăţare propuse, resursele disponibile (de conţinut, materiale, de timp, echipamente etc.), contextul în care are loc activitatea etc. Strategiile didactice sunt flexibile şi sunt rezultatul manifestării creativităţii profesorului, precum şi a participării elevilor la propria formare. (Oprea, 2006, p. 51)
Modernizarea perpetuă a procesului instructiv-educativ impune ca metodele aplicate să fie cât mai riguros selectate, într-o formă accesibilă, novatoare.
Prin diversificarea metodelor, dascălul va urmări înlăturarea monotoniei, plictiselii, rutinei, deschizând în sufletul elevului dorinţa de învăţare într-un mod creativ şi eficient.
Dintre metodele de învăţământ care dezvoltă creativitatea importante sunt cele activ-participative, printre care cităm: învăţarea prin problematizare şi descoperire semi-dirijată, metoda modelării şi exerciţiile creative, care ar trebui să existe în manualele şcolare la sfârşit de capitol, sau după un grup de capitole.
În cadrul cercurilor pe obiecte şi al cursurilor de dezvoltare a creativităţii se folosesc şi metode specifice, cum sunt metodele logice şi procedeele euristice, prin care se asigură o învăţare creativă, participativă şi anticipativă.
În învăţarea anticipativă se folosesc metode logice de abordare a problemelor, metode şi procedee euristice şi de imaginare.
Prin metodele logice menţionăm: definirea şi analiza problemei (descompunerea ei în subprobleme), evaluarea şi selecţia soluţiilor, luarea deciziilor de rezolvare şi aplicarea soluţiilor.
Metodele şi procedeele euristice mai importante sunt: extrapolarea şi aplicarea unei teorii în alte domenii, fuzionarea a două teorii, emiterea de ipoteze, testarea şi verificarea lor, clasificarea şi ordonarea datelor experimentale, a faptelor, a ideilor şi prezentarea acestora sub formă de grafice, scheme şi coduri, anticiparea unor elemente sau fenomene cunoscute şi interpolarea lor în tabele cunoscute (tabelul lui Mendeleev), metoda contradicţiei şi metoda critică, folosite pentru înlocuirea unui concept vechi cu altul nou. (Stoica, 1996, p. 95)
O altă metodă prin care informaţiile noi sunt integrate în sistemul cunoştinţelor anterioare prin gândire critică este modelul „Evocare - Realizarea sensului – Reflecţie” (ERR). Acest cadru de gândire şi învăţare este un proces de predare transparent deoarece elevii văd şi învaţă atât conţinutul cât şi procesul de învăţare. Când elevii aplică acest cadru în situaţii de învăţare independente sau în grupuri mici, ei se implică în mod activ în învăţare, adăugând în mod critic informaţii noi la ceea ce ştiu deja şi reflectă felul în care ceea ce au învăţat le modifică înţelegerea. În acest cadru se promovează diverse tipuri de interacţiuni profesor – elevi şi interacţiuni între elevi, iar rolul profesorului se transformă din sursă emiţătoare de informaţii, care trebuie memorate, în cel de partener, proces în care elevii se implică cu minte activă, cu suficientă energie şi voinţă pentru a produce schimbările necesare în achiziţionarea cunoştinţelor durabile. În cadrul acestui model pot fi folosite următoarele metode creative: Brainstorming-ul, Copacul ideilor (metodă grafică), Diagrama Venn, Cubul, Cvintetul, Eseul de cinci minute.
În cadrul modelului ERR, elevii învaţă gândind şi gândesc învăţând prin realizarea înţelegerii critice spre exersarea şi dezvoltarea gândirii creatoare.
Pentru dezvoltarea gândirii creatoare de o însemnătate deosebită sunt şi următoarele strategii:
Strategia ridicolă: Facem o afirmaţie ridicolă imposibil de realizat. Apoi elevii încearcă să aducă argumente pentru a-şi susţine şi dezvolta ideea. (Ex.: de anul acesta este obligatoriu pentru fiecare copil să plătească o taxă pentru cadourile primite de Crăciun).
Strategia refolosirii: Elevii fac o listă cu diferite variante de folosire a obiectelor din cadrul temei studiate(focalizându-se pe refolosire şi reciclare).
Strategia previziunii: Elevii răspund unei situaţii sau unei circumstanţe făcând previziuni privind o serie de posibilităţi (Ex.: Precizaţi cum vor fi copiii în 50 de ani?, Precizaţi care pot fi formele de divertisment în următorii 100 de ani?).
Strategia variaţiilor: Fiecare întrebare se lansează astfel:”În câte modalităţi puteţi să…? Elevii caută mai multe soluţii pentru a rezolva problema(Ex. În câte modalităţi puteţi să vă faceţi noi prieteni?; În câte modalităţi puteţi prinde o girafă?).
Strategia alfabetului: Se alege un subiect pentru a face o listă de cuvinte de la A la Z, care sunt relevante pentru capitolul studiat. Apoi elevii pot dezvolta subiectul (Ex.: pentru subiectul „Plante” se confecţionează un copac, iar frunzele au notate literele de la A la Z. Fiecare elev primeşte una sau mai multe frunze cu litere pe care trebuie să scrie cuvinte cu referire la subiect care încep cu litera respectivă).
Strategia MAI: Se alege un obiect Mare, se Adaugă ceva şi se Înlocuieşte altceva(Ex.: o barcă, o umbrelă, un congelator, un cort).
Strategia dezavantajelor: Se alege un obiect, iar elevii sunt rugaţi să realizeze o listă cu dezavantajele acestuia, după care trebuie să găsească diferite posibilităţi pentru a corecta dezavantajele găsite.
Ceea ce trebuie să predomine în strategia didactică este stimularea atitudinii interogative a elevilor. Ea favorizează gândirea divergentă, factor de bază al potenţialului creator. Strategia problematizantă trebuie să predomine celei expozitive. Rezolvarea de probleme constituie cadrul propice al dezvoltării creativităţii. „Una din cele mai importante premize ale creativităţii constă în disponibilitatea de a relua totul de la capăt, de a considera că nimic nu este definitiv, că nici un proces nu este încheiat o dată pentru totdeauna”(Landau, 1979, p. 110).
Cadrul didactic va fi preocupat de prevenirea şi înlăturarea eventualelor blocaje ce ar putea interveni în exprimarea creativităţii elevilor.
Alternarea judicioasă a relaţiei dintre competiţie şi cooperare în procesul de învăţământ, constituie un alt principiu orientativ în adoptarea unei tehnologii didactice favorizantă dezvoltării creativităţii.
Pedagogia modernă şi postmodernă acordă strategiilor didactice un rol esenţial în realizarea dezideratelor educaţionale, ele deţinând „o poziţie privilegiată în ansamblul factorilor responsabili pentru succesul şcolar al elevilor”. (Oprea, 2006, p. 49)
În cultura noastră se acordă o atenţie deosebită inteligenţei, talentului, deprinderilor şi perseverenţei în muncă. Desigur toate aceste aspecte sunt importante. Dar ele nu reprezintă decât două treimi din reţeta creativităţii; ultima treime este motivaţia intrinsecă.
În ajutorul dat copiilor pentru a deveni cât mai creativi nu este de ajuns să le formăm deprinderile şi să le dăm posibilitatea de a-şi dezvolta talentele. Şi nu este suficient nici să le formăm deprinderi bune de lucru. Trebuie să-i ajutăm să identifice locul în care se suprapun interesele şi deprinderile lor: „intersecţia creativităţii”. (Amabile, 1996, p. 96)
În această zonă, aptitudinile specifice ale copilului şi deprinderile sale de gândire creativă se suprapun cu interesele intrinseci. Combinaţia este foarte eficientă, pentru că aici este cel mai probabil să se manifeste creativitatea copilului.