Segregarea – scurtă incursiune istorică

In societatile moderne abordarea in ceea ce priveste acordarea de sanse egale copiilor este din ce in ce mai bine organizata si structurata si are ca scop oferirea de sanse egale acestora, astfel încât indiferent de mediul de proveniență, ei să aiba sansa de a-si atinge potentialul de dezvoltare, sa poata obtine orice pozitie in societate.

 Probabil că forma de organizare care contrastează cel mai puternic cu principiul egalității de șanse rămâne cea a sistemului de caste, care din pacate mai exista si azi, in India. Nerespectarea acestui regim de caste duce la adevarate tragedii.  Accesul în ierarhia socială la care putea spera un nou venit pe lume era limitat la cel predefinit pentru casta căreia îi aparțineau părinții. Iar dacă nu avea noroc să se nască în niciuna dintre cele patru caste – ierarhizate între ele - ci în afara lor, anume în categoria socială a celor „de neatins” sau „paria” atunci nu putea să spere decât la meseriile cele mai disprețuite în epocă – gropar, gunoier , călău etc.

 

Față de acest caz extrem, istoria civilizației abundă de situații în care inegalitatea de șanse afectează explicit sau camuflat una sau mai multe categorii de persoane. Diferite forme de sclavie au existat în Europa până în secolul XIX.

Mai aproape  (atât în timp, cât și geografic) fosta Iugoslavie a explodat într-un război stârnit prin exploatarea unor conflicte interetnice și interconfesionale.

O atât de lungă istorie de persecuție, discriminare și stigmatizare a lăsat la nivelul mentalităților urme pentru ștergerea cărora actele normative – legile - sunt un instrument necesar dar nu suficient. Legea prin care a fost abrogat articolul din Codul Penal în virtutea căruia homosexualii puteau fi condamnați la închisoare a fost votată în Parlamentul României acum 12 ani (în 2001), dar cercetările sociologice demonstrează că dacă acea lege ar fi fost supusă unui referendum, n-ar fi reușit să treacă de votul majorității populației; zece ani mai târziu, homosexualitatea ocupa încă primul loc în topul minorităților pe care majoritatea românilor nu le acceptă (TOTEM, 2010)2 . Cu alte cuvinte, pentru a asigura șanse egale pentru toți cetățenii - de orice naționalitate, etnie, vârstă, gen, ori orientare sexuală inclusiv pentru cei cu dizabilități, cei infectați HIV sau pentru orice alte grupuri vulnerabile față de discriminare – este absolută nevoie de un susținut proces de educație care să consolideze aplicarea legilor deja existente.

 Valorile care definesc prioritatea drepturilor fundamentale ale omului sunt, încă, mult prea noi dacă le privim din perspectiva istoriei civilizației. Din acest punct de vedere, am început să ne civilizăm abia acum, în ultimii 50 de ani, după câteva milenii de existență socială.

Totuși, e util să precizăm că diferitele grupuri de oameni care au devenit victime ale stigmatizării și ale discriminării pe parcursul istoriei nu au avut dintotdeauna aceeași soartă. Au existat culturi sau episoade în istoria câte unei arii culturale în care relațiile interetnice au fost nealterate de discriminare; în Japonia și China orientarea sexuală nu a fost subiect de respingere până la contactul acestor civilizații cu cultura europeană (Shoushi, 2008).

Chiar dacă din punct de vedere formal, la nivel de principii și reglementări legale, orice tip de segregare ori discriminare pe criterii de apartenență la o clasă socială, etnie, rasă, gen etc este interzisă, realitatea socială, relațiile informale, posibilitățile efective de acces la educație, cultură, la un nivel mai înalt în ierarhia societății, etc – sunt încă la o distanță semnificativă față de deziderat. Ne-a arătat-o chair actualul context pandemic – acolo unde au existat resurse (material, tehnice etc) educația a continuat. Pentru copiii din clase defavorizate, acest acces a fost blocat.

Stereotipuri și discriminare

 Stereotipul este o formă de etichetare care se aplică tuturor membrilor unei grupări de persoane identificate în baza unui criteriu unic: naționalitate, etnie, religie, gen, rasă, vârstă, profesie etc. Cel mai ușor poate fi recunoascut un stereotip în acțiune atunci când auzim pe cineva formulând o propoziție de genul: „X sunt...”, unde „X” poate să însemne „românii”, „negrii”, „femeile” etc. Formularea are un nivel de generalitate care nu are cum să fie adevărat.

Oamenii se pot contamina cu stereotipuri de la persoanele cu care sunt în contact direct – rude, prieteni, colegi. Mulți copii români au fost amenințați de mame încă de la vârste foarte mici cu expresia „dacă nu ești cuminte te dau la țigani”. O atare asociere va fixa de la vârste atât de timpurii ostilitatea față de etnia romilor încât va lăsa senzația că este ereditară.

Totusi, sursa cea mai puternică de impregnare și consolidare a stereotipurilor este mass media. Voi cita un singur exemplu: în cele mai multe spoturi publicitare femeile apar ca ocupandu-se de gospodarie, de propria intretine, mai putin de citit, construit, etc.

Orice persoană are anumite attribute – etnice, de gen, de orientare sexuală, naționalitate, religie, legate de hobby-uri, profesionale etc. – care pot deveni ținta unor stereotipuri.

Mai mult, o aceeași persoană poate fi purtătorul mai multor poveri de acest gen: șansele ca o femeie de etnie romă, în vârstă de 50 de ani, cu patru clase să-și găsească un loc de muncă sunt, în România anului 2020, nule.

La fel, șansa ca un elev dintr-un mediu sărac, având o familie disfunțională ori monoparentală să aibă un parcurs școlar de success, sunt foarte mici. Dacă la acestea se adaugă o eventuală disabilitate, șansele se apropie de zero.

Discriminarea și efectele sale

Discriminarea înseamnă convertirea stereotipului în prejudecată și apoi în comportament, acțiune, și anume, o conduită care este îndreptată împotriva intereselor unei/unor persoane în virtutea unor criterii irelevante. Cum discriminarea este interzisă prin lege, ea are, azi, și o definiție juridică.

Discriminarea încolțește pe terenul fertilizat de stereotipul negative.

Fără a prevedea efectele, discriminarea poate percepută ca un act de o gravitate mai mica sau de o însemnătate mai mică. Astfel iată câteva dintre efectele imediate, pe termen mediu și lung:

·        Scăderea self-esteemului / imaginii de sine - este un cumul de sentimente de inferioritate, pe care copilul îl interiorizează, atunci când aude că nu e în stare, că nu e bun, atunci când i se arată că e în plus în clasă. Copilul începe să se perceapă inferior celorlalți și nu-și mai apreciază progresul. În funcție de cât de frecvent e supus discriminării, este posibil să ajungă la izolare în grup și chiar la abandon școlar.

·        Agresivitatea - discriminarea este, în toate condițiile, un act de agresiune împotriva celui discriminat. Să nu uităm că agresiunile nu snt doar fizice, ci și psihice. Cuvintele rănesc, dor și lasă urme greu de șters. Apoi, este foarte posibil ca un copil să răspundă cu agresivitate, la rândul lui, în încercarea de a se apăra. Agresivitatea se poate extinde, ca reacție de răspuns, la orice tip de interacțiune cu profesorii sau colegii, dar și în alte contexte.

·        Anestezia sentimentelor - poate fi determinată de prejudecățile celorlalți. Dacă, orice ar face, copilul rămâne “țiganul tot țigan”, dacă oricât ar fi progresat el este “un handicapat” sau “nebunul”, se va obișnui să ignore feed-back-ul, să își blocheze sentimentele pe care acesta le generează, astfel încât să blocheze suferința.

·        Negarea apartenenței la identitate - fie că vorbim de identitatea etnică, fie că vorbim de identitatea dată de orientarea sexuală, copilul va tinde întâi să ascundă cine este, apoi poate să își nege lui însuși această apartenență și va căuta alte identități, ceea ce îi poate provoca tristețe, frustrare sau furie.

·        Depresia - suspus stigmatului, copilul poate dezvolta o stare de tristețe profundă. Poate deveni apatic (“ce sens are să învăț”), dezinteresat de orice se întâmplă în jur, pesimist, exagerat autocritic (“nu știu să fac nimic bun”), își poate ignora orice succes și, în final, fără a primi asistență, se va auto-izola de restul grupului.

·        Dependența de substanțe/addicțiile (alcool, tutun, droguri) - în cazul elevilor de gimnaziu sau de liceu, lipsa de recunoaștere a eforturilor, a progreselor și etichetarea lor continuă îi poate determina să-și satisfacă nevoile emoționale prin consum și apoi abuz de substanțe, mai ales în condițiile în care astfel I se pare că devine cool, relaxat, capătă noi prieteni, poate părea mai “matur” în ochii colegilor.

·        Tulburările de alimentație (bulimia, anorexia) – apar adesea ca effect al bullyingului

·        Un alt efect care poate să apară este anxietatea.

Prevenirea discriminării.

Stereotipurile culturale sunt dependente de contextul în care există. Aceasta  inseamnă că, se poate întâmpla ca un stereotip să se modifice ca efect al unor schimbări în societate, deci e posibil și ca un stereotip să se stingă.

În Anglia epocii victoriene, o femeie divorțată era puternic stigmatizată de societate, ceea ce făcea ca accesul în viața socială să le fie mult limitat în comparație cu cel al femeile necăsătorite și, respectiv, al celor căsătorite. Din acest puternic stereotip negativ nu a mai rămas, azi, decât o amintire. Schimbarea a fost legată și de continua relaxare a formelor de reglementare a divorțului. De la legalizarea divorțului în Anglia, – în 1857 – numărul divorțurilor a cresut de la 369 în 1890 la 560 în 1900; azi, rata divorțurilor în Anglia a atins 40-50% din totalul căsătoriilor. Această liberalizare legislativă a contribuit și la o diminuare a stigmei pe care o suportă o femeie divorțată10. (Hurvitz, 2004)

Transformarea unui stereotip nu poate însă să fie pusă pe seama unei singure modificări de context decât extrem de rar. Percepția colectivă depinde de obicei de mai mulți factori, deci intervenția asupra unuia singur nu e suficientă pentru a produce efecte importante. Prin aceasta nu afirmăm că sterotipurile nu pot fi transformate sau neutralizate, ci doar că intervenția presupune luarea în considerare a cât mai multor factori relevanți.

Intervențiile la nivelul grupului.

Mediul academic a stabilit că nu există un model unic pentru a reduce stigma și stereotipul.

Persoana care vrea să se “trateze” trebuie să își asume un efort conștient de autocenzurare a formelor de exprimare ale stereotipurilor. Efortul poate să înceapă cu un control al expresiilor stereotipe folosite în vorbire: să folosească “rom” în loc de “țigan”, “persoană cu dizabilități” în loc de “handicapat”, “maghiar” în loc de “bozgor” etc.

Modelul “contabil” se referă la o expunere treptată la situații care sunt în conflict cu stereotipul; soluția este recomandată în combaterea sterotipurilor consolidate; contrazicerea netă a unui asemenea stereotip este, de obicei, rejectată de purtător, diferența dintre propria percepție și viziunea aternativă fiind prea mare pentru a putea fi acceptată. Expunerea repetată la informații despre elevi romi va eroda ideea că romii nu vor să meargă la școală.

În plus, chiar dacă pare contraintuitiv, orice tentative de etichetare, orice prejudecată, orice comportament discriminator ce apare într-o unitate școlară ar trebui aspru sancționate. Astfel, modelul atitudinal se impune la început prin coerciție, extern. Treptat, acest mod de a fi va fi internalizat, preluat ca model de comportament de către majoritate.

Intervenții la scara societății.

Un stereotip adânc înrădăcinat în cultura unei societăți nu se schimbă decât dacă eforturile pentru neutralizarea lui iau în calcul toate condițiile din respectiva cultură care pot avea un impact asupra acestuia: legislație, campanii de informare, campanii dedicate erodării stereotipurilor, campanii pentru mobilizarea celor afectați de sterotip, educarea tinerelor generații într-un spirit care să prevină formarea de stereotipuri etc. O intervenție de o asemenea amploare presupune și o perioadă de timp care ajunge să fie măsurată chiar în generații.

rCombaterea discriminării.

 În țările care au adoptat ca politică publică protejarea egalității de șanse, discriminarea este descurajată și prin acte normative. În România, persoanele și instituțiile care comit acte de discriminare se expun efectelor stabilite prin lege.

De ce avem nevoie de egalitatea de șanse?

Discriminarea în educație și pe piața muncii creează indivizi neadaptați condițiilor sociale, care nu fac față cerințelor, fie că este vorba despre femei, rromi, persoane cu dizabilități sau alte grupuri vulnerabile.

Pentru un stat, aceasta  înseamnă că, în loc să formeze cetățeni care să contribuie la dezvoltare, formează cetățeni care devin cazuri sociale. Așadar, există un avantaj economic al aplicării principiilor egalității de șanse.

 În altă ordine de idei, segregarea celor care fac parte din grupuri dezavantajate, care, așa cum am arătat, a fost o practică frecventă în istoria discriminării, a dus, în timp, la conflicte sociale, date fiind necunoașterea intergrupuri, distanțele sociale și neînțelegerea culturilor, nevoilor și caracteristicilor de grup. Așadar, prezența celor care fac parte din grupurile vulnerabile alături de ceilalți, ghidată de autoritate, este de natură să creeze o mai bună cunoaștere a diversității, curiozitate față de necunoscut în detrimentul fricii de necunoscut, curajul de a explora alte culturi sau situații de viață.

Egalitatea de șanse la nivel educațional înseamnă oferirea de “opţiuni multiple pentru capacităţi şi aptitudini diferite, "o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare" (Reuchlin, 1991), o educaţie deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi condiţii socio-economice, dar şi o educaţie pentru fiecare, în funcţie de nevoile sale specifice - evitându-se omogenizarea şi încurajându-se diversitatea - care să creeze premisele egalităţii şanselor de acces în viaţa socială (Husén, 1975) 13 ”.

 Politicile de egalizare de șanse mizează pe formarea unor competențe de bază pentru toți copiii, combătând excluziunea socială și selecția ca mod de departajare între copii, și aduc în educația formală tehnici non-formale pentru a întări procesul de învățare. De asemenea, aceste politici au urmărit extinderea învățării dincolo de educația considerată până atunci standard, prin apariția programelor de tip a doua șansă pentru cei care au abandonat școala timpuriu sau nu au făcut-o deloc. Incluziunea în clasă și în școală Incluziunea presupune un set de politici, măsuri sau acțiuni al căror scop este ca cel dezavantajat / grupul defavorizat să se simtă și să devină egalul tuturor.

Putem realiza incluziunea copiilor dezavantajați sau din grupurile vulnerabile prin intervenții / acțiuni de tip comportamental.

De exemplu:

·        prevederi de tip “cod de conduită” în regulamentul clasei, dacă există, sau al școlii; acestea ar trebui să se refere la comportamentul acceptat față de copiii care fac parte din grupurile vulnerabile, la utilizarea sau neutilizarea unor termeni considerați jignitori (“nebun”, “handicapat”, “poponar”, “bozgor”) și ar trebui să se aplice atât cadrelor didactice și personalulului auxiliar, cât și elevilor.

·        Învățătorul, dirigintele, psihologul școlii, profesorii de civică, dar și orice alt profesor sau angajat din personalul auxiliar poate propune exerciții de creștere a coeziunii de grup, menite să ducă la mai buna înțelegere între membrii grupului clasei.

·        Învățarea unei culture a diferențelor, preferabilă uneia a uniformității. De exemplu, profesorul poate să roage pe fiecare să menționeze ce anume au diferit față de ceilalți, astfel încât copiii să descopere că fiecare dintre ei era un pic diferit (unii foarte înalți, altul gras, o fată avea strabism, o colegă făcea scrimă etc). Se poate conchide împreună că diferențele sunt peste tot și că, dacă nu ar fi așa, ar trebui să arate toți la fel, să le placă exact aceleași lucruri, să aibă aceeași voce, același gen etc. Mulți dintre copii au spus că ar fi plictisitor, alții că ar fi “urât”, dar toți erau de acord că nu le-ar fi plăcut.

·        Prin comunicare: în timpul interacțiunii cu elevii din grupuri vulnerabile sau în interacțiuni cu terți profesorii vor evita orice elemente de limbaj sau termeni care ar putea răni sau jigni copilul, precum și orice categorisire în funcție de sex, rasă, etnie, clasă socială, nivel de venit, religie sau orientare sexuală, astfel încât copilul să se simtă valorizat pentru ceea ce realizează, nu pentru ceea ce nu a ales și nu poate controla. Colegilor tipici nu trebuie să li se ascundă problema unui copil atipic (de pildă, cu dizabilități), se va discuta deschis cu ei, li se va răspunde la întrebări, însă ideal este să nu se insiste asupra problemelor și profesorul / dirigintele, de comun acord cu părinții, să mute accentul de pe problemă pe progrese și realizări. În cazul unor copii care provin din medii sărace, de pildă, se poate acentua progresul, în ciuda unor condiții dificile de viață.

o   Exemplu 1: În cazul elevilor provenind dintr-o minoritate etnică din clase majoritare, etnia trebuie valorizată. De pildă, în cadrul discuțiilor despre portul tradițional românesc sau a discuției unor tradiții, la studierea unor texte literare, copilul rrom poate deveni resursă pentru cunoașterea comparativă: e corect să fie întrebat cum e în comunitatea lui, care e portul, ce semnificație are, ce obiceiuri sunt diferite etc.

o   Exemplu 2: La orele de religie, profesoara îl întreabă pe Aaron, care este adventist, care sunt obiceiurile în zilele de sărbătoare la ei sau cum se fac adunările la biserică, ce se întâmplă acolo, cum este predica.

(Exemplu preluat din broșura Oameni diferiți, șanse egale https://www.prois-nv.ro/docs/Oameni_diferiti_sanse_egale.pdf)

·        Utilizarea materialelor educaționale, metodelor de intervenție școlară, tehnicilor de testare și urmărire a evoluției specific pentru copiii cu CES, dar și în cazul copiilor care provin din medii sărace, ai căror părinți / aparținători sunt analfabeți. Acești copii au nevoie de îndrumare suplimentară de la școală pentru a recupera “handicapul cultural” și au nevoie de o predare atractivă, de metode creative de transmitere a informațiilor.

Bibliografie

Merton, Robert K., (ed) Social Psychology, Harcourt Brace Jovanovich, Publishers, 1986

Ghid de informații și bune practici în domeniul egalității de șanse pentru femei și bărbați, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2004.

Participarea la educație a copiilor romi. Probleme, soluții, actori – M. Jigău, M. Surdu și colab, Ministerul Educației și Cercetării, ICCV, UNICEF 2002.

Abuzul și neglijarea copiilor. Studiu sociologic la nivel național – C. Grădinaru, D. Stănculeanu, Salvați Copiii 2013

https://www.prois-nv.ro/docs/Oameni_diferiti_sanse_egale.pdf - link accesat în data de 29.05.2020