Introducere
La fel cum reușita școlară vorbește nu doar despre eficiența activității didactice, fiind infleunțată de un complex de factori (biologici, psihologici, socio-economici), a pune eșecul școlar doar pe seama sistemului de educație și a dascălilor este incorect și nedrept. De multe ori, școala, oricâtă bunăvoință ar arăta, rămâne neputincioasă acolo unde atitudinile din mediul familial sunt contrare valorilor promovate de ea.
Frecvența cu care se produce acest fenomen în mediile şcolare şi mai ales, aspectul de cronicizare (permanentizare) pe care el poate să-l dobândească adeseori, ne determină să-l privim cu toată responsabilitatea. Un eşec şcolar cronicizat este periculos, deoarece el determină efecte negative atât în plan psihologic individual, respectiv o alterare a imaginii de sine a elevului în cauză, care-şi va pierde tot mai mult încrederea în propriile posibilităţi şi va ajunge să dezvolte o teamă de eşec, cât şi în plan social, fiindcă un eşec şcolar permanentizat “stigmatizează”, induce o marginalizare socială a elevului în cauză (respectiv o limitare a dreptului copilului la calificare profesională autentică şi la exercitarea unor roluri sociale apreciate şi recunoscute ca fiind valorizante pentru personalitate). În final, nu doar individul suferă, ci și societatea în care acesta nu-și găsește locul și pe care nu o poate servi, astfel.
Dintre indicatorii pentru aprecierea existenţei unei situaţii stabilizate de eşec şcolar, menţionăm: abandonarea precoce a şcolii; decalaj între potentialul personal şi rezultate; părăsirea şcolii fără o calificare; incapacitatea de a atinge obiectivele pedagogice; eşecul la examenele finale (sau concurs); inadaptarea şcolară, etc.
Există două tipuri de eşec:
a. Un eşec şcolar de tip cognitiv, care se referă la nerealizarea de către elevii în cauză a obiectivelor pedagogice.
b. Un eşec de tip necognitiv, care se referă la inadaptarea elevului la cerinţele şcolare. Acest tip de eşec vizează mai precis inadaptarea la rigorile vieţii de elev, la exigenţele de tip normativ, pe care le presupune funcţionarea corespunzătoare a oricărei şcoli sau a oricărei colectivităţi şcolare.
Elevul dezadaptat recurge la abandonul şcolar, la părăsirea precoce a şcolii în favoarea unui mediu mai puţin coercitiv, de regulă cel al străzii.
Factorii socio-culturali ai reuşitei/eșecului şcolar
Reuşita şcolară este determinată în mare măsură de calitatea școlii, a cadrelor didactice, a felului în care se raportează ele la elevi, dar nu trebuie uitați, în acest context, următorii factori, de care va depinde reușita sau eșecul copilului
ü climatul cultural - educativ din familie;
Să ne gândim că orice copil imită ceea ce ce vede în familie. Este vorba atât de comportamente, cât și de atitudini. În familia respectivă se citește? Se vorbește corect? Sunt împărtășite atitudini care valorizează actele culturale – se merge la teatru, concerte, se discută despre asta?
ü nivelul de aspiraţie al părinţilor;
Cel puțin în copilărie, ceea ce doresc și imaginează părinții pentru copilul lor, este lege. Copilul este dependent nu doar fizic, material de părinte, dar și afectiv și valoric. El dorește să-i facă pe plac și de aceea asimilează acele valori pe care părintele, prin comportamentul său explicit i le înfățișează. Dacă părintele nu vede rostul educației și consideră acești ani ai învățământului obligatoriu o pierdere de timp, dacă tot ceea ce imaginează pentru copilul său este să dea cât mai repede o mână de ajutor în gospodărie, nivelul de aspirație al părintelui nu are cum să fie depășit de copil. E adevărat, există și excepții. Dar ele nu fac decât să confirme regula.
ü relaţiile dintre părinţi şi copii;
Nivelul cognitiv și cel afectiv se intercondiționează în cadrul personalității. Echilibrul de care avem nevoie pentru a ne dezvolta ține foarte mult de climatul din familie. Relațiile reci ori abuzive, stilul parental prea rigid, ori dimpotrivă laissez – faire se cor repercuta negativ asupra personalității elevului
ü atitudinea părinţilor faţă de rezultatele obţinute de elevi la învăţătură.
În acest caz există două tendințe egal dăunătoare, situate la poli opuși. Una dintre ele este aceea de a pune o fantastică presiune asupra copilului, spre a performa. Copilul va încerca să adune diplome, indiferent de ceea ce-i place sau nu, i se potrivește sau nu. Se va teme să greșească, se va teme să întrebe când nu va înțelege. Va asimila mecanic materia și va învăța de frică, pentru note.
La celălat pol este părintele care prin atitudinea lui îi spune copilului că școala nu are nici o importanță, notele fiind doar evaluări subiective ale competențelor. Echilibrul, ca în multe alte domenii, pare a fi greu de atins.
Demersul privind identificarea factorilor reuşitei şcolare şi evaluarea influenţei acestora s-a orientat şi asupra caracteristicilor mediului familial. Au fost investigate douăsprezece variabile definitorii, dintre care şapte de natură obiectivă (cele mai multe indicatori socio - economici) şi cinci subiective (M.Jigău, 1998)
Acestea sunt următoarele:
· mediul de provenienţă al părinţilor;
· nivelul de instruire;
· profesia părinţilor;
· starea materiala a familiei;
· ocupaţia actuală a părinţilor (încadrat în activitate, şomer, pensionar);
· venitul familiei (apreciere globală);
· dimensiunea familiei;
· condiţiile de viaţă, de studiu, de odihnă în familie (condiţii de locuit, posibilităţile de lectură pe care le oferă familia, alimentaţia copilului);
· tipul familiei ( “normală”, “dezorganizată”, “reorganizată”);
· climatul afectiv din familie (relaţiile dintre părinti, relaţiile părinţi - copii comportamentul părinţilor faţă de aceştia);
· interesul şi preocuparea părinţilor pentru instruirea copiilor (atitudinea faţă de studiile copiilor - importanţa acordată acestora, preocuparea pentru pregătirea şcolară curentă, facilitarea instruirii prin meditaţii particulare, relaţia familie – şcoală);
· interesul manifestat de părinţi pentru formarea copilului în afara şcolii (preocuparea părinţilor pentru organizarea timpului liber al copilului, preocuparea pentru îndrumarea lecturii);
· aspiraţiile părinţilor cu privire la şcolarizarea copiilor lor (nivelul de învăţământ cu care doresc să-şi finalizeze studiile);
· nivelul aspiraţiilor privind viitoarea profesie.
În ultimele decade, familia şi-a pierdut mult din caracterul ei de instituţie socială, cuplul familial fiind interesat mai mult de satisfacerea propriilor interese şi mai puţin de realizarea funcţiilor pe care societatea i le atribuise. Această perspectivă a favorizat schimbări majore la nivelul funcţiilor familiale, deoarece perturbările manifestate la nivelul uneia dintre ele au avut un impact direct şi asupra celorlalte.
De exemplu, funcția de socializare a familiei a fost afectată de mutaţiile lumii contemporane. Sistemul şcolar creat a înlocuit, în mare măsură, procesul instructiv-educativ al familiei. Părinții nu mai pot asigura transmiterea de cunoştinţe copiilor lor, cel puțin nu la standardul exigenţelor actuale. Din motive financiare, în majoritatea familiilor lipseşte computerul, atât de necesar în condiţiile de astăzi. În altă ordine de idei, lucrând în afara familiei, de multe ori chiar plecaţi peste hotare, părinţii sunt mai puţin împreună cu copiii. Iar copiii sunt duşi de la cele mai fragede vârste în instituţii specializate (creşe, grădiniţe) sau sunt lăsaţi în grija bunicilor, rudelor sau vecinilor care de multe ori nu pot oferi condiţii necesare dezvoltării normale a copilului. Astfel, părinţii nu numai că nu dispun de timpul necesar realizării unei socializări fireşti dar, de acțiuni educative neputând fi vorba.
Statusul socioeconomic şi cultural sau nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor are un rol foarte important în adaptarea/inadaptarea şcolară. Statusul socioprofesional şi nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor exercită o influenţă majoră asupra stilului educativ al familiei. Prin interacţiunile membrilor ei, familia sintetizează influenţele pe care diferite instanţe exterioare, cum ar fi şcoala, mediul informal şi cel profesional, le exercită asupra fiecăruia în parte.
Stilul educativ al familiei se referă la natura şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ. Modul în care se comportă părinţii este mai important decât faptul de a locui împreună cu copiii lor. Existența/inexistența regulilor, patternurile de comunicare, comportamentele de manipulare emoțională, toate acestea amprentează puternic formarea și dezvoltarea personalității.
Încă din primele zile ale existenţei, copilul trăieşte senzaţii şi sentimente variate, pe care încă nu le poate înţelege şi nu le poate numi. Pentru această operaţie el are nevoie de părinţii săi. Sarcina mentală şi emoţională a părintelui faţă de copilul său este complexă şi dificilă. El trebuie să-i prezinte copilului său lumea, să o interpreteze pentru el, să-l stimuleze, să numească lucrurile şi să dea un sens manifestărilor vitale ale copilului. Cu alte cuvinte el mediază relaţia copil - lume. Copilul are nevoie de cuvinte părinteşti pentru a-şi reprezenta ceea ce trăieşte şi pentru a accede la lumea cuvintelor. În funcţie de nivelul său de educaţie şi cultură, de experienţa sa de viaţă, părintele va interpreta pentru copil senzaţiile vizuale, auditive, tactile, olfactive, provenite din spaţiul de existenţă al copilului.
Legătura dintre inteligenţa mamei şi cea a copilului este mijlocită de mediul afectiv-educativ pe care îl creează mama pentru copilul ei. Mamele ale căror copii dovedesc o bună adaptare şcolară practică un stil educativ careacterizat prin orientarea şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme iar mamele copiilor inadaptaţi şcolar dirijează mai mult copilul, sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluţii şi nu oferă posibilităţi de opţiune pentru copil.
Studiile din domeniu au arătat că reuşita şcolară depinde de un stil parental caracterizat printr-o combinaţie nuanţată şi flexibilă între susţinere parentală, adică sfaturi, încurajări, recompense pentru activitatea şcolară a copilului, pe de o parte, şi controlul acestei activităţi, dublat de exigenţă şi evaluarea ei, pe de altă parte.
Legătura dintre dezvoltarea cognitivă, internalizarea regulilor formulate de părinți şi reuşita şcolară este confirmată de toate cercetările realizate. Potrivit acestora, un stil educativ este favorabil adaptării şi reuşitei şcolare, atunci când:
- formulează exigenţe în funcţie de capacităţile copilului;
- exprimă puţine sentimente de anxietate, în special faţă de eşecul şcolar;
- facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi;
- recompensează;
- stimulează gândirea copilului;
- lasă iniţiativă copilului în timpul activităţilor de învăţare;
- arată extrem de rar stări ostile faţă de copil;
- atrivuie o semnifcaţie precisă răspunsurilor copilului şi manifestă o mai mare stimă faţă de el;
- furnizează copilului standarde de performaţă;
- oferă puţine feedback-uri corective.
Un stil educativ familial eficient în obţinerea reuşitei şcolare presupune, alături de alţi factori, un acord între stilurile educative parentale, ca şi existenţa acordului între părinţi în ceea ce priveşte trasul şcolar al copilului (Stănciulescu, E., 1997)
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic, intelectual, moral, estetic.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În perioada pubertăţii, schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente şi afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.
In ce priveşte dezvoltarea intelectuală, în cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această direcţie.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex: despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege. Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3 - 6 ani, iar părinţii îi ajută să-şi însuşească un număr mare de cunoştinţe, răspunzând cât se poate de corect şi exact.
In perioada şcolară mică, familia vine în sprijinul şcolii, susţinând "gustul de citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozităţii copilului de a citi, prin cumpărarea unor cărţi care să pună bazele unei mici biblioteci.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă: un birou, un computer şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici sa nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
Familia contribuie şi la educaţia estetică a copilului. Părinţii sunt cei care realizează contactul copilului cu natura ori viaţa socială (tradiţii, obiceiuri străvechi etc.). În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a copilului lipseşte cu desăvârşire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini şi nici plăcere pentru diferite arte (balet, muzică, teatru etc.), părinţii trebuie să respecte opţiunea copilului.
Poate cel mai important, educaţia morală a copiilor tot în familie se realizează. Aici se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Părinții nu doar spun, dar și fac într-un anumit fel. Ori tocmai acest mod de a face lucrurile, dar și valorile conexe – atitudinea față de muncă, de ceilalți, toleranța, grija, comportamentul altruist – vor fi predate de familie. Astfel, copilul va învăța să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
Evident, în lipsa exercitării acestor roluri formative, sau în cazul exercitării lor defectuoase, personalitatea copilului va suferi. Cognitiv, el nu-și va putea înplini potențialul, afectiv nu va putea ajunge la echilibrul necesar unei funcționări armonioase, cu sine și ceilalți, iar comportamental se va manifesta, cel mai adesea, necorespunzător.
În acest caz, eșecul școlar nu poate fi pus pe seama școlii, pentru că influența educației nu poate să schimbe un teren alterat, decât dacă acesta e scos de sub influența factorilor ce au acționat până atunci.
Bibliografie
Ø Jigau, M., 1998, Factorii reuşitei şcolare, Editura Grafo Art, Bucureşti,
Ø Stănciulescu, E., 1997, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi.