De ce sunt elevii noștri, puberi și adolescenți atât de tulburați, atât de greu de stăpânit adeseori? De ce este această perioadă atât de fragilă din punct de vedere al echilibrului emoțional? De ce nu se pot concentra asupra a ceea ce nouă, adulților ni se pare esențial? Ce explică eșecul și uneori chiar abandonul școlar în această perioadă?

Acest material dorește să vă facă să înțelegeți portretul psiologic al acestei perioade, schimbările majore care apar și impactul lor emoțional, factorii de care depind succesul și eșecul școlar la vârsta aceasta.

Caracterizarea generală a randamentului școlar/reușitei școlare

Randamentul sau succesul școlar se află la polul opus al eșecului școlar și al inadaptării școlare. Eșecul și inadaptarea sunt periculoase deoarece determină alterarea imaginii de sine a elevului care își va pierde încrederea în propriile forțe, va dezvolta o teamă față de eșec, va fi stigmatizat și va fi marginalizat social astfel încât nu va urma o școală corespunzătoare aptitudinilor lui și nu-și va exercita roluri sociale valorizante pentru propria personalitate.

     Indicatorii eșecului școlar sunt: abandonarea precoce a școlii, decalaj evident între potențialul personal și rezultatele școlare reflectate în note, părăsirea școlii fără o calificare, eșecul la examenele de final de ciclu de învățământ, inadaptarea școlară.

 

     Andrei Cosmovici susține că eșecul școlar este o ,,noțiune subiectivă”  deoarece autoaprecierea negativă cu privire la sine și neîncrederea manifestată în propriile capacități pot forma ideea de incompetență personală (Cosmovici, A., Iacob, L., 2008, Psihologie şcolară, Editura ,,Polirom”, Iaşi, pag. 215). Prin urmare, elevii timizi, indecișii, resemnații, apreciază în mod exagerat dificultatea sarcinilor școlare de moment. Același rezultat școlar obținut de 2 elevi poate fi considerat de către unul un succes, iar de către celălalt un eșec. Un alt factor ar fi și importanța pe care o acordă părinții notelor obținute.

Tipuri de eșec școlar.

Există mai multe tipuri de eșec școlar:

     -eșecul școlar de tip cognitiv care înseamnă nerealizarea de către elev a obiectivelor pedagogice, având rezultate slabe la examenele și concursurile școlare, la corigențe și la repetenție; elevul poate avea ori o întârziere în dezvoltarea intelectuală, ori neajunsuri în plan motivațional, volițional și operațional (un nivel scăzut de așteptări în raport cu activitatea școlară și cu propriul eu, reduse disponibilități voluntare necesare depășirii obstacolelor care apar oricând în activitatea școlară, absența unor deprinderi de muncă sistematică și de a-și autoevalua propriile rezultate în funcție de criterii obiective, incompetența de limbaj, incapactatea de a formula concluzii și generalizări);

     -eșec școlar de tip necognitiv, adică inadaptarea școlarului la exigențele ambianței școlare. Elevul inadaptat părăsește școala în favoarea unui mediu mai puțin coercitiv (de obicei, covârstnici delincvenți). Cauzele acestei inadaptări constau fie în probleme individuale de natură afectivă (teamă sau repulsie față de școală, apărute în urma unor pedepse severe sau a unor conflicte repetate cu părinții sau profesorii), fie în determinări psihice de natură congenitală (hiperexcitabilitate, instabilitate emoțională, autism, impulsivitate excesivă etc).

Acest tip de eșec școlar este specific perioadei adolescenței. Imaginea de sine, felul în care individul se percepe și este oglindit de ceilalți, sensibilitatea la critică și complexele ce pot apărea, fac ca inadaptarea – la sarcină, la grupul de egali, la mediul școlar – să determine încercarea de evadare din sistem. Dacă părinții nu sunt extrem de atenți la aceste semne, iar în școală nu există programe reale de prevenire a abandonului, probabil acesta se va produce.

     Eșecul școlar poate avea un caracter episodic, limitat la anumite contexte, sau poate fi un fenomen de durată, atunci când apare pe fondul unor handicapuri senzoriale sau intelectuale. De asemenea, eșecul școlar poate avea o amplitudine redusă (doar la anumite discipline sau sarcini concrete sau când materia respectivă este predată într-un mod neatractiv) sau poate avea un caracter generalizat (prezintă lacune grave în cunoștințe, absentează nemotivat, manifestă aversiune sau dispreț față de învățătură și față de profesori, îi tachinează pe colegi și se poate comporta ca un bufon al clasei).

     Cauzele eșecului școlar. Cauzele eșecului școlar sunt:

     -unele deficiențe senzoriale ori deficite fizice (ambliopie, hipoacuzie, obezitatea, asimetrii ale feței sau corpului) ce pot da naștere unor complexe de inferioritate.

Fie că vorbim despre orele de educație fizică, în excursii sau aniversările zilelor de naștere/onomastice, pe care elevul le va evita din ce în ce mai mult și va simți nevoia de a se autoizola, de a evita situațiile de grup, va avea crize de plâns, episoade de agitație și agresivitate verbală;

     -factori psihologici individuali de natură endogenă (deficiența mentală, autismul infantil, hiperxcitabilitatea);     -diferite condiții socio-culturale (sărăcia mediului familial, oportunități educaționale limitate, practici parentale negative sau abuzive);

     -autismul infantil presupune o profundă interiorizare a ideilor și a sentimentelor proprii, o gândire necritică, egocentrică, ruptă de realitate și dominată de fantezie și reverie, refuză contactul cu persoanele și situațiile externe, refugiindu-se în lumea sa lăuntrică în care își satisface dorințele în plan imaginar;

     -hiperexcitabilitatea/irascibilitatea stă la baza crizelor impulsive și a reacțiilor de abandon, inclusiv a celui școlar; este întâlnită la persoanele hiperemotive care reacționează intens și disproporționat, sub raport emotiv; o contrariere minoră poate provoca reacții emoționale puternice (indignare, furie, crize de plâns), acordă situațiilor și evenimentelor școlare curente valențe afective exagerate sau de conflict deschis cu profesorii și colegii;

     -autoritatea agasantă sau agresivă a părinților (în special a tatălui) poate conduce la anxietatea/insecuritatea elevului; un conflict nerezolvat poate genera puternice sentimente de frustrare; privarea de blândețea maternă, convingerea puternică de faptul că este persecutat de un profesor poate conduce la un comportament hipersensibil, revoltat sau agresiv;

     -rigiditatea ritmurilor de învățare care presupune obligativitatea învățării conținuturilor în același ritm, fără să se țină cont de particularitățile individuale și de vârstă;

     -diferențe semnificative între exigențele profesorilor;

     -mărimea clasei de elevi;

     -forma de organizare a clasei de tip frontal;

     -eterogenitatea clasei de elevi;

     -suprasolitarea intelectuală și nervoasă a elevilor;

     -mediul familial din zone dezavantajate social și starea materială precară a părinților;

     -memorarea mecanică.

     Studiile au arătat că notele au o influență foarte mare asupra stimei de sine. De asemenea, adolescenții care trăiesc într-o familie în care există înțelegere, căldură sufletească și iertare au o stimă de sine ridicată, iar adolescenții care trăiesc în familii cu reguli prea permisive/neglijente sau în familii în care educația se realizează cu o ,,mână de fier”, au o stimă de sine scăzută.

Caracterizarea generală a adolescenței.

Termenul ,,adolescență” a apărut de-abia în secolul XV. Provine din latinescul ,,adolescere” care însemna ,,a crește, a te maturiza”. După Florinda Golu, adolescența este o ,,perioadă de stări conflictuale sau crize”, o ,,perioadă a doliului, a travaliului de devenire”. (Golu, F., 2010, Psihologia dezvoltării umane, Editura Universitară, București).

În Evul Mediu, adolescenții erau considerați niște adulți în miniatură, erau îmbrăcați în haine asemănătoare cu cele ale adulților și le era aplicată disciplina de tip autoritar.

În perioada Iluminismului, J.J.Rousseau era de părere că tinerii au nevoie de libertate, de lipsă de constrângeri din partea părinților, pentru a experimenta mediul înconjurător.

În secolul XX, o dată cu impunerea psihologiei ca știință, adolescența este privită la adevărata ei valoare. G.S. Hall, ,,părintele psihologiei adolescenței” a dezvoltat o teorie psihologică a dezvoltării adolescenței, în cadrul căreia între 12 și 25 de ani este experimentată  o etapă de furtună și stres. Hall considera că toți indivizii se dezvoltă la fel, iar dezvoltarea se realizează după un tipar fix, de natură fiziologică.

Anna Freud considrera că adolescența este centrată pe restaurarea echilibrului fragil dintre ,,ego” și ,,id” care apare în perioadele de latență și e tulburat apoi în pubertate. În perioadele de latență, puberii adoptă valorile morale ale oamenilor cu care se identifică, iar id-ul este controlat de forța superegoului. În pubertate, forța ,,id”-ului devine mai mare, iar echilibrul este perturbat. Apar mecanismele de apărare specifice adolescenței: tendința către ascetism și tendința de intelectualizare.

Robert Havighurst identifică nouă sarcini de dezvoltare în perioada adolescenței: acceptarea aspectului fizic și a rolului feminin/masculin, dezvoltarea de noi relații cu covârstnici de ambele sexe, independența emoțională în raport cu adulții, sentimentul independenței economice, pregătirea pentru o profesie, dezvoltarea abilităților intelectuale, asumarea unor comportamente responsabile în plan social, pregătirea pentru căsătorie și viața de familie, construirea unui sistem de valori.

În prima parte a adolescenței, individul oscilează între copilărie și maturitate, visează și este preocupat de viitor, trăiește intens sentimental, dar este instabil în relațiile cu sexul opus, este dornic de a ști și de a învăța, efortul depus nu este constant, este nemulțumit de alții, iar față de sine dezvoltă un ușor narcisism.

Dezvoltarea fizică în adolescență. Adolescența este ,,perioada hainelor veșnic mici” (Cosmovici, A., Iacob, L., 2008, Psihologie şcolară, Editura ,,Polirom”, Iaşi). Puseul de creștere și pubertatea influențează multe aspecte ale comportamentului. Se acomodează la transformările corporale, intră în cea ma stânjenitoare perioadă din viața lor. Trec prin transformări biologice: creștere rapidă, modificări ale echilibrului hormonal, dezvoltarea organelor sexuale și a funcțiilor reproductive. Adolescenții depun eforturi serioase să pară maturi și să nu fie surprinși în momente jenante.

Mass-media stabilește pentru adolescenți niște standarde ale unui ideal fizic, adesea nerealiste și periculoase. Devierile de la acest ideal (înălțime, greutate, mărime a organelor de reproducere, aspect fizic etc) își pun amprenta asupra imaginii de sine și asupra relaționării cu ceilalți prin apariția complexului de inferioritate. Băieții maturizați de timpuriu sunt înalți, puternici, mai atractivi pentru cei din jur, mai coordonați în mișcări. Fetele maturizate de timpuriu nu se simt confortabil în preadolescență, însă va deveni un atu în adolescență. Băieții au mai multă libertate sexuală, experimentează, iar fetelor li se neagă libertatea sexuală, li se aplică sancțiuni drastice, nu li se recunosc nevoile sexuale nici măcar în timpul căsniciei.

Copiii au aceeași vârstă cronologică, însă unii se dezvoltă mai devreme, alții mai târziu. Băieții cu dezvoltare precoce atrag o atitudine favorabilă din partea adulților, iar băieții cu debut pubertar tardiv sunt preocupați să câștige atenția adulților, sunt energici și exuberanți. Fetele cu debut pubertar precoce sunt fie nepopulare, fie tind să ocupe poziția de lider, însă sunt lipsite de echilibru. Fetele cu debut tardiv sunt percepute ca fiind de încredere și populare. În aceeaşi clasă, diferenţele pot fi destul de mari: între un băiat cu dezvoltare tardivă şi o fată cu dezvoltare precoce poate fi o diferenţă ca de la mamă la fiul acesteia.

            Elevii sunt extrem de preocupaţi de propria înfăţişare. Dacă nu sunt lăsaţi suficient timp să se aranjeze în pauze,  îşi vor aranja ţinuta în timpul orelor, ceea ce nu este de dorit.

            Perioada aceasta nu indică probleme deosebite de sănătate, însă dieta şi somnul elevilor sunt necorespunzătoare. Programul şcolar, temele mult prea multe pentru acasă şi lipsa de supraveghere a părinţilor îi determină pe elevi să vină mereu obosiţi la şcoală, apatici şi neatenţi. Mulți adolescenți ating în această perioadă parametri dezvoltării fizice și pot experimenta o stare de confuzie privind relațiile sexuale.

 Dezvoltarea morală în adolescență.  L. Kohlberg a identificat trei niveluri mari de evoluție a judecății morale, fiecare dintre ele cu două stadii distincte; prin urmare, ar exista șase stadii ale genezei raționamentului moral: nivelul premoral sau preconvențional (0-10 ani) cu stadiul moralității ascultării și stadiul moralității hedonismului instrumental naiv; nivelul moralității convenționale (10-20) cu stadiul moralității bunelor relații și stadiul moralității legii și ordinii; nivelul moralității autonome sau al interiorizării și acceptării pesonale a principiilor morale (20+, la tinerețe sau niciodată) cu stadiul moralității contractuale și stadiul moralității principiilor individuale de conduită. După Kohlberg, adolescentul se află în stadiul dezvoltării moralității convenționale în care se realizează tranziția către moralitatea cooperării. Consideră regulile niște înțelegeri mutuale flexibile. Regulile oficiale sunt aplicate din respect față de autoritate sau din dorința de a-i impresiona pe covârstnici.

Dezvoltarea socială în adolescență.  Colegii încep să fie factori de socializare și influențare comportamentală într-o mai mare măsură decât părinții. Acceptarea de către covârstnici reprezintă o miză. Copiii cu performane școlare reduse pot prezenta: anxietate, dezamăgire și dezangajare, aversiune față de colegi. Definitivarea maturizării sexuale are o influență majoră asupra comportamentului. Grupul de colegi și prieteni este extrem de important. Preocuparea pentru alegerea carierei reprezintă o prioritate. Adolescenții simt nevoia exprimării punctului personal de vedere.

Regulile grupului devin sursa generală pentru modelarea propriului comportament. Un cod comportamental specific trebuie văzut ca o tentativă de câştigare a independenţei care trebuie încurajată. Profesorii trebuie să-i antreneze pe elevi într-un proces de coparticipare la stabilirea normelor orei, clasei, activităţilor recreative. Conformismul la normele grupului îmbracă diverse forme, de la jargonul verbal sau gestual până la îmbrăcăminte şi accesorii.

            Elevii sunt preocupaţi foarte mult de ceea ce gândesc ceilalţi despre ei. Prieteniile, dar şi supărările şi certurile sunt mai intense şi cu urmări mai profunde. O întâmplare banală pentru un adult, cum ar fi întâlnirea cu fosta prietenă/iubită, poate căpăta proporţii de neimaginat în mintea şi sufletul adolescentului care exagerează orice gest nepotrivit şi transformă totul într-o adevărată dramă.

            Discuţiile privind regulile, legile sau etica pot fi extrem de furtunoase, cu diferenţe de opinii aprig susţinute. Aşa cum scrie andrei Cosmovici (2005), judecata în alb şi negru nu lasă nicio speranţă nuanţelor de gri. Unii adolescenţi pot trăi fie stări depresive, de confuzie sau anxietate, fie perioade de ,,furtună” emoţională, cu mult stres şi agresivitate verbală, fizică sau emoţională. Impulsivitatea poate fi la originea actelor de vandalism cu care şcolile se confruntă din ce în ce mai mult.

Adolescentul se analizează foarte mult, este într-o continuă căutare de sine, autodescoperire și autovalorizare, iar ,,întrebarea ˂˂Cine sunt eu?˃˃ îi este caracteristică.” (Ei caută să își înțeleagă comportamentele, gândurile, sentimentele, folosește noțiuni abstracte și științifice, îi provoacă pe cei de vârsta sa, dar și pe adulți, pentru a-și da seama de valoarea sa, pentru a se autodepăși. Renunță la comportamentele imitative din copilărie, se opune când primește sarcini care nu sunt pe placul său.

Structurile de personalitate ale adolescentului sunt marcate de egocentrism, prin apariția tendinței de a exagera importanța, unicitatea, gravitatea experiențelor sociale și emoționale: iubirea, suferința, prieteniile, aspectul vestimentar, cu atingerea unei perioade de vârf în jurul vârstei de 13-14 ani, după care apare un declin. Există 2 comportamente ale egocentrismului: tendința adolescenților de a-și crea un public imaginar – ei par a se afla pe o scenă, iar restul lumii nu are altă ocupație decât aceea de a le analiza comportamentul și aspectul fizic; tendința de a se mitiza – își exagerează abilitățile, își creează conduite false, chiar dăuătoare, pentru a-i impresiona pe ceilalți (consumul de alcool, tutun, droguri, relații sexuale). Sentimentele pentru partenerul de sex opus sunt foarte intense, apare prima iubire și este descrisă ca fiind irepetabilă, unică, neînțeleasă de nimeni.

Criza de originalitate din adolescență reprezintă un ansamblu de schimbări bruște de natură psihologică și socială, ce se bazează pe schimbări biologice, se caracterizază prin deviații afective și caracteriale. În încercarea sa de definire a propriei identități, adolescentul duce un adevărat ,,război”, pentru a evita subjugarea sa de către modelele adultului. Manifestă o atitudine de negare și de refuz a tot ceea ce li se pare oficial, formal și învechit.

Conform Florindei Golu există 3 etape ale crizei de originalitate:

-perioada revoltei care este exprimată în refuzul de a se supune, din neplăcerea provocată de ideea de a i se ordona ceva, comportamente nonconformiste, adolescentul nu mai este serviabil și se-nfurie împotriva micilor ajutoare pe care trebuie să le dea prin casă;

-perioada închiderii în sine: adolescentul își disecă toate sentimentele, își analizează fiecare mișcare;

-perioada de exaltare și afirmare: constă în valorificarea aptitudinilor și capacităților proprii, curiozitate sporită, dezaprobării minciunii și ipocriziei, este gata să ia cu asalt tot ceea ce este dificil.

Conflictul dintre generații este acumularea de diferențe, subtilități și idei între persoanele născute în perioade de timp diferite. Decalajul duce adesea la neînțelegeri și la lipsa de încredere între cele două părți. Părinții nu conștientizează nevoile de autonomie ale copiilor lor și astfel apare negativismul. Mulți părinți refuză să accepte faptul că propriul copil a crescut. Conflictul dintre generații a distrus familii și relații, toate fiind generate de standarde riguroase sociale. Există o diferență mare între adulți și tineri din cauza sabotărilor reciproce: adulții sunt mai critici la adresa tinerei generații, având multe reproșuri la adresa adolescenților, iar aceștia din urmă au tendința de a răspunde cârcotaș, mormăind și protestând ocazional. Generația mai tânără diferă în mod natural în ceea ce privește vestimentația, gusturile alimentare, obiceiurile, comportamentele.

E. Erikson susține faptul că potențialul de dezvoltare al individului capătă împlinire pe tot parcursul existenței; fiecare etapă a vieții este deschisă unei noi achiziții psihosociale, ca urmare a unei noi crize de dezvoltare. Acestea apar din conflictul dintre posibilitățile de relaționare ale persoanei și cerințele din mediul social. Erikson a identificat  opt stadii: stadiul infantil  (0-1 an), pendulează între încredere și neîncredere, factorul social deerminant este mama; copilăria mică (1-3 ani), pendulează între autonomie și dependență, factorii sociali determinanți sunt părinții; copilăria mijlocie (3-6 ani), pendulează între inițiativă și retragere/vinovăție, factorii sociali determinanți sunt în mediul familial; copilăria mare (6-12 ani), pendulează între sârguință/eficiență și inferioritate, factorii sociali determinanți sunt școala și grupul de joacă; adolescența (12-18/20 de ani), pendulează între identitate și confuzie identitară, factorii sociali deerminanți sunt modelele și covârstnicii; tânărul adult (20-30/35 de ani), pendulează între intimitate și izolare, factorii sociali determinanți sunt prietenii și relația de cuplu.

            După Erikson, prima parte a adolescenței coincide cu stadiul pendulării între identitate și confuzia rolurilor sociale; crescând independența, apar primele gânduri privind identitatea; adolescentul este mai preocupat de prezentarea de sine și rolurile de sex decât de orientarea vocațională. În a doua parte a adolescenței, se accelerează structurarea identității personale, palierele identității de sex și vocațioale sunt la fel de importate acum. Devin vizibile diferențele legate de statusurile identitare.

      Dezvoltarea emoțională în adolescență.

Adolescenții sunt în perioada de ,,furtună și stres”. Fetele sunt mai prezente în topul dezordinii emoționale. Ele sunt supuse efectului ,,neajutorării învățate”. Cea mai comună tulburare emoțională la adolescenți este depresia. Simptomele ei sunt: autodeprecierea, crizele de prânz, gândurile și tentativele de suicid. Gestul autodistructiv este mai mult o cerere de ajutor. Fie că sunt stări depresive sau de confuzie și anxietate, perioada nu este una de pace și calm. Cei agresivi se comporta ca un ,,cactus extrem de țepos” tocmai pentru a-și apăra fragilitatea emoțională (Cosmovici, A., Iacob, L., 2008, Psihologie şcolară, Editura ,,Polirom”, Iaşi).

     Concluzii

Această perioadă de furtuni și stress este greu de trecut și de către indivizii cei mai echilibrați emoționali, care au părinți atenți și suportivi și sunt bine adaptați mediului școlar.

În cazul celor mai vulnerabili – din diverse motive expuse anterior – în lipsa unor programe de prevenire a abandonului școlar și a unor specialiști care să le implementeze, elevul adolescent este mai expus tentației de a ieși din sistem și de a găsi alte grupuri care să-l valideze.

Cele mai multe probleme vin nu atât din motive de incapacitate cognitivă, ci din motive ce țin de imaginea de sine, de imaginea adolescentului în ochii celorlalți, de jena și teama de ridicol, acute la această vârstă.

Dacă ești nesigur, vei fi marginalizat, ori pentru vârsta adolescenței, a nu fi inclus în grupul de egali reprezintă o problemă majoră.

Mai rea chiar decât marginalizarea este hărțuirea. Aceasta nu trebuie să fie neapărat fizică – ea poate îmbrăca forme subtile, mergând de la intimdare, umilire, până la șantaj emoțional. Să nu uităm că în era internetului, hărțuirea cuiva, devenită virală, poate marca definitv individul, ce poate recurge la gesturi extreme.

O altă problemă este îndrăgostirea ce survine, firesc, în această etapă, cu toată frumusețea dar și toate frământările, incertitudinile și dezamăgirile ce rezultă de aici. Momentul acesta este, din nou, propice instalării tulburărilor depresive și pierderii echilibrului afectiv.

În plus, sarcina de a-ți căuta drumul, fără ca identitatea de sine să fie stabilită, uneori cu presiuni ale părinților ori profesorilor spre a alege un drum sau altul – despre care încă nu știi dacă ți se potrivește – adaugă noi poveri acestei vârste.

Pledez pentru a privi cu toleranță teribilismul, de la înălțimea catedrei și cu înțelepcinea vârstei dvs. El este doar o încercare timidă de a masca nesiguranța. Uneori, suportul dvs. poate însemna pentru un elev diferența dintre abandon și reușită.