Ce este o școală incluzivă?

Spre deosebire de INTEGRARE, concept care are la bază un alt tip de filosofie, în care elevul cu disabilități sau membru al unui grup vulnerabil reprezintă o problemă pe care sistemul școlar este chemat să o rezolve, INCLUZIUNEA consideră că sistemul de învățământ este problema și el trebuie adaptat și flexibilizat astfel încât să răspundă nevoilor diverse ale elevilor.

Pentru ca acest termen să nu rămână doar un ideal, ci să se transpună în realitate, este necesar a se înțelege prin ce se caracterizează o școală incluzivă, care sunt indicatorii în baza cărora judecăm caracterul său incluziv.

Indicatorii de incluziune la nivelul şcolii sau portretul şcolii incluzive

“Indicatorii de incluziune” asigură o bază utilă pentru realizarea unei astfel de analize.

Aceştia se bazează pe datele preluate din două surse principale de informaţie.

În primul rând, este vorba despre datele care au rezultat din studiul acelor procese despre care se ştie că stimulează participarea elevilor care anterior au fost excluşi sau marginalizaţi.

În al doilea rând, se au în vedere datele recent oferite de studiile actuale privind acele procese considerate eficiente în vederea îmbunătăţirii activităţii în şcoală.

Astfel, indicatorii definesc o agendă bazată pe rezultatele cercetărilor, care poate fi utilizată pentru a orienta activităţile de revizuire şi dezvoltare în sistemul educațional.

Indicatorii  menționați se concentrează asupra următoarelor trei dimensiuni ale vieţii şcolare:

Dimensiunea 1 – Cultura

Această dimensiune se referă la măsura în care filosofia educaţiei incluzive este împărtăşită de toţi membrii comunităţii şcolare şi de toţi cei care intră în şcoală.

De fapt, crearea culturii şcolii trebuie să devină un proces la fel de important ca acela de predare a cunoştinţelor şi dezvoltare a priceperilor și deprinderilor.

O astfel de filosofie va putea sta apoi la baza unor strategii şi a luării unor decizii curente privind practica didactică. Această dimensiune se referă deci atât la realitatea unei şcoli cât şi la imaginea transmisă despre aceasta mai departe, la nivel macrocomunitar.

De altfel, o școală este un minisistem social. Ea trebuie nu doar să propage informație, cunoștințe ci și un sistem de atitudini – valori. În absența acestei dimesniuni, însăși ideea de educație este compromisă.

Înțelegerea și tolerarea diversității, comportamentele altruiste, prosociale, lucrul în echipă, cooperarea, toate acestea sunt la fel de importante pentru ceea ce individul ieșit din sistemul educațional va deveni în viitor, ca și cunoștințele de care va beneficia.

   Dimensiunea 2 – Strategia

Nici o schimbare de paradigmă nu se poate produce dacă nu există o viziune, un demers planificat, o succesiune clară de pași prin intermediul cărora, obiectivul vizat să fie atins.

Această dimensiune se referă la plasarea abordării incluzive în centrul dezvoltării şcolare, astfel încât aceasta să pătrundă în toate strategiile şi să nu fie privită ca o nouă formă strategică care se adaugă la cele deja existente.

Se va asigura ca atenţia faţă de conceptul de educaţie incluzivă să fie prezentă în toate aspectele planificării activităților şcolare.

Dimensiunea 3 – Practica

Această dimensiune se referă la asigurarea reflectării în activitatea la clasă atât a culturii cât şi a politicilor incluzive ale şcolii.

Astfel, trebuie să se asigure că planurile de învăţământ şi modulul în care ele se aplică în practică, de facto – în interiorul şi în afara clasei – să încurajeze participarea activă a tuturor elevilor, cu sau  fără problematică CES.

      Având în vedere definirea acestor dimensiuni, indicatorii de incluziune relativi la fiecare dimensiune ar putea fi următorii:

Dimensiunea 1: Aspecte privind dezvoltarea unor culturi incluzive

·        Școala este primitoare pentru toată lumea.

·        Școala caută în mod activ să-şi dezvolte relaţiile cu comunitatea locală.

·        Diversitatea elevilor este privită ca o resursă de valoare.

·        Profesorul îşi cunoaşte şi își valorizează toți elevii.

·        Elevii sunt valorizaţi în mod egal.

·        Părinţii sunt valorizaţi în mod egal.

·        Cadrele didactice sunt valorizate în mod egal.

·        Elevii ştiu ce să facă atunci când se confruntă cu o problemă.

·        Elevii se sprijină reciproc.

·        Cadrele didactice se sprijină reciproc în rezolvarea problemelor.

·        Cadrele didactice se implică în luarea deciziilor.

·        Persoanele se adresează unele altora în moduri care confirmă valoarea lor     individuală.

·        Cadrele didactice colaborează eficient cu părinţii.

                      Se observă că școala devine un loc al cooperării și conlucrării, părinții și profesorii snt în aceeași tabără, la fel și colegii, coechipieri și nu competitori, indiferent cât de diferiți sunt ei.

                      De altfel, în școala incluzivă, diferențele sunt privite ca aducătoare de valoare, ca potențial de exploatat și nu ca probleme ce trebie rezolvate sau acceptate, tolerate.