a)      Copiatul

 

Copiatul este o formă de înșelăciune care încalcă Regulamentul școlar și care prezintă drept rezultat al procesului de învățare o serie de cunoștințe luate din diferite surse de informare. Copiatul este de multe ori rezultatul indiferenței, plictiselii și poate fi încadrat în categoria conduitelor agresive deoarece aduce un prejudiciu profesorului și chiar clasei. Copiatul poate fi individual ( elevul acționează pe cont propriu); solidar ( un grup de elevi copie de pe același material informativ); colectiv (toți elevii copie în clasă). Cei care copiază nu sunt întotdeauna  cei cu rezultate slabe la învățătură, ci sunt și elevi cu rezultate bune la învățătură, dar care sunt obligați de părinți să obțină note maxime, sunt nesiguri în legătură cu înțelegerea corectă  și profundă a cunoștințelor,doresc să rămână în ierarhia clasei la învățătură etc.

 

            Copiatul produce în clasă multe efecte. Dacă este sancționat este consolidă disciplina școlară, dar deteriorează climatul afectiv al clasei, relația profesor- deviant.

 

b)     Fuga de la școală sau de acasă

 

Este o conduită cu o desfășurare limitată în timp, susținută de o anumită intensitate a participării afective, pe fondul motivației pentru frecventarea școlii sau legate de familie. Mulți copii care fug de la școală afirmă că se tem să meargă din cauza colegilor violenți, a eșecului școlar sau a unor situații umilitoare.Acești elevi sunt anxioși, timizi, imaturi social, au o imagine de sine deteriorată și provin în general din familii în care stilul educațional a fost deficitar sau extremist. Fuga de acasă apare frecvent la vârsta adolescenței și este o conduită gravă, cu înalt risc delincvențial și de victimizare. Cei care fug de acasă trăiesc un șoc, speranțele lor de aventură și fericire fiind contrazise de realitate deoarece neavând deprinderi profesionale, bani, adăpost riscă să fie exploatați/abuzați fizic, sexual, iar pentru a putea supraviețui pot practica activități delincvente.

 

 

 

c)      Absenteismul școlar

 

Este o problemă socială, un fenomen cu o dinamică spectaculoasă și care constă în faptul că elevul pleacă de acasă, pregătit corespunzător pentru școală, la ora potrivită pentru a respecta orarul școlar și revine acasă la ora potrivită, în funcție de programul zilei, dar timpul nu-l petrece în școală, la orele de clasă, ci departe de școală și casă în parcuri, cafenele, săli de joc, gări, cinematografe etc.

 

Absenteismul conduce la abandon școlar. Absenteismul desemnează un tip de conduită ce reflectă lipsă de interes, motivație, încredere în educația școlară.Absenteiștii consideră școala o pierdere de timp. În acest sens școala trebuie să-și revizuiască oferta educațională, metodele de predare-învățare, exigențele școlare, tipul de releții pedagogice promovate, sistemul de recompense, echilibrul dintre cooperare și competiție, parteneriatul familie-școală.

 

Absenteismul este determinat de insatisfacțiile legate de activitatea școlară și de condițiile de lucru care duc la scăderea stimei de sine și pierderea statutului în colectiv, dar și de alți factori: sănătate, familie, activități extrașcolare, norme școlare, presiunile instituției educative.

 

d)     Abandonul școlar

 

Abandonul școlar constă în încetarea frecventării școlii, părăsirii sistemului educativ indiferent de nivelul la care s-a ajuns cu studiile. Școala consideră de cele mai multe ori că responsabilitatea abandonului o poartă individul. Alții consideră că abandonul este rezultatul experiențelor traumatizante de eșec și frustrare trăite în mediul școlar.Cauzalitatea abandonului școlar este însă deosebit de complexă. În cauzele principale regăsim cauze economice, socio-culturale, religioase, psihologice, pedagogice.

 

            Putem spune că abandonul, alături de forme grave de violență, reprezintă cea mai serioasă formă de devianță școlară, fiind considerat în prezent principalul factor ce favorizează o conduită delincventă.

 

 

e)      Vandalismul școlar

 

Vandalismul poate fi definit ca un act de violență orientat către obiecte, bunuri, proprietăți.

 

Vandalismul școlar poate fi interpretat ca o reacție de protest, o cale de a depăși plictiseala, un act de răzbunare. Toți elevii care comit intenționat conduite vandale au un nivel scăzut al autocontrolului, o stimă de sine slabă, o toleranță redusă la frustrare.

 

Vandalismul școlar afectează în cel mai înalt grad eficiența școlii ca instituție educativă.

 

 

f)       Violența în școală

 

Violența umana este o tema a prezentului in multe tări, violenta sociala, ca si cea interpersonala reprezinta argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educationale pentru a promova constientizarea acestui fenomen si a pleda pentru mijloace nonviolente de interactiune si de reglare a vietii sociale.

 

Situația generala ingrijoreaza, pentru ca violenta a devenit o tema cu care se confrunta toate societatile, necesitand o luare de pozitie la nivelul intregului corp social si dezvoltarea unor strategii de investigatie, prevenire si control.

 

Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii structurii si valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia asociata in mod traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au provocat schimbari la nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor. Conflictele datorate saraciei, dar si lipsei de educatie si de informatie genereaza contexte de viata privata in care violenta este un comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitate esentiala, frecventa si “fireasca” de comportament interpersonal.

 

Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Chiar daca reprezinta o problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu se poate face decat daca ii sunt cunoscute cauzele,originile,formele  de manifestare si posibilitatile de prevenire. Problema violentei in scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti cei implicati in actul educational. Cu atat mai mult cu cat scoala dispune, credem, de importante resurse pentru a concepe programe de prevenire a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei in mediul scolar.

 

Definirea violenței s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in ultimul rand, dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu agresivitatea. Specialiștii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte, care se cuvin menționate.

 

Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna “a merge către…”, si a evoluat apoi in agredire , ce semnifica “ a merge catre … cu un spirit belicos, cu tendinta de a ataca”. In sens etimologic, notiunea de agrasivitate trimite la o potentialitate individuala, la capacitatea de a infrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate.Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatarea sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa – acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente - , fie mai ales prin observarea conduitelor si a consecintelor lor la altii.

 

             Experimentele psihologului american  Albert Bandura si ale colaboratorilor sai (1963) au demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului agresiv la copii. Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o papusa sau se joaca linistit cu ea, copiii au fost pusi in situatia de a avae ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa respectiva. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei agresiv. Mai mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat; modelul a fost de acelasi sex cu respectivul copil; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul (prieten de familie, invatator etc.). Astfel incat, chiar daca nu sunt educati expres in a fi agresivi – in multe culturi acest lucru se intampla -, copiii invata din experienta proprie prin reintarire sau imita persoanele semnificative si/sau autoritare.

 

Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a raspunde ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din scoala, mass-media constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor scenarii de agresivitate , care sunt sustinute de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce trimit la comportamente agresive. Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze, sa judece si sa raspunda la stimuli ce vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii mental-comportamentale, care, invatate si folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat, ca deprinderi (habitusuri). Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitiv-comportamentale de agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei de 8-9 ani si se consolideaza continuu pana la maturitate.

 

Dintr-o alta perspectiva, partizanii caracterului dobandit al agresivitatii sustin ca aceasta survine in functie de context si este un raspuns al individului la conditiile de mediu. In acest sens, cea mai cunoscuta teorie este cea formulata de cercetatorul american de la universitatea Yale,John Dollard, si de colaboratorii sai, care explica natura comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-agresiune. Pentru ei, agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii si orice frustrare antreneaza o forma de agresivitate. Intensitatea raspunsului agresiv este proportionala cu cea a frustrarii. Daca raspunsul direct nu este posibil, reactia poate imbraca trei forme: inhibitia, redirectionarea (deplasarea) catre o alta tinta, catharsisul. Chiar daca teoria lui Dollard a fost supusa unor critici serioase insistandu-se pe faptul ca exagereaza legatura frustrare-agresivitate, frustrarea ramane una dintre cele mai importante surse ale agresivitatii.

 

Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a termenului violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite la ideea de putere, de dominatie, de utilizare a superioritatii fizice, deci a fortei, asupra altuia.

 

Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux (1996), specialist in problematica violentei in mediul scolar, ofera o definitie prin care se surprinde ansamblul fenomenului violentei: “Violenta este dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal, colectiv sau social si care se traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, psihica sau materiala. Aceasta dezorganizare poate sa se opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient sau inconstient, insa poate exista si violenta doar din punctul de vedere al victimei, fara ca agresorul sa aiba intentia de a face rau”.

 

Majoritatea analizelor privilegiaza ideea ca agresivitatea tine mai mult de instinct, in timp ce violenta tine mai mult de cultura, de educatie, de context.

 

Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile sociale, juridice si politice ale societatii in care se manifesta. In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori cred ca este mai potrivit un inventar al faptelor violente. Numai ca faptele brute, private de semnificatia lor sociala, nu spun nimic. Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile sociale in vigoare. Multa vreme, de pilda, corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era considerata un lucru firesc, ce face parte din actul educational. De asemenea, sunt populatii, comunitati care aproape ca nu cunosc agresivitatea, in timp ce altele se manifesta destul de agresiv.

 

In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca. Scoala trebuie sa profileze caractere, sa-I educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si de a face fata schimbarilor de pe piata muncii.

 

In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune conditii pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin neverosimil. In ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Totusi, cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din statisticile Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de minori: omoruri, tentative de omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.

 

Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde saracia este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept surse favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin de individ, de personalitatea lui.

 

Școala insăși poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie luat in considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.

 

Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc relatii, se promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a copilului. Clasa scolara constituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei miscari de influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational. Fiecare grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insusi actul predarii-invatarii este un proces relational, iar gestiunea acestor relatii se inscrie in ceea ce unii autori numesc managementul clasei scolare, si anume “setul de de activitati prin intermediul carora profesorul promoveaza comportamentul adecvat al elevului si elimina comportamentul inadecvat, dezvolta relatii personale bune si un climat socio-emotional pozitiv in clasa, stabileste si mentine o organizare eficienta si productiva a clasei”(Weber).

 

Comportamentele violente ale elevului isi pot avea originea si intr-un management defectuos al clasei scolare, mai exact intr-o lipsa de adaptare a practicilor educationale la o populatie scolara considerabil schimbata.

 

Violenţa în şcoală este „orice formă de manifestare a unor comportamente”precum:exprimare inadecvată sau jignitoare(poreclire,tachinare,ironizare,imitare,ameninţare),hărţuire,bruscare,împingere,lovire,rănire,comportament care intră sub incidenţa legii (viol, consum/comercializare de droguri),vandalism–provocarea de stricăciuni cu bună stiinţă–, furt), ofensa adusă statutului/autorităţii cadrului didactic (limbaj sau conduită ireverenţioasă faţă de cadrul didactic); comportament şcolar neadecvat: întârzierea la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în şcoală şi orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului şcolar în vigoare.
       Atunci când vorbim despre violenţa şcolară nu putem să ne limităm la actele de violenţă care cad sub incidenţa legilor Ministerul de Interne nu arată decât o parte a realităţii acestui fenomen.
Jaques Pain (2000): reperează 2 tipuri de violenţă în mediul şcolar:

 

- violenţe obiective-care sunt de ordinul penalului,delicte şi asupra cărora se poate interveni frontal;

 

- violenţe subiective - care sunt mai subtile, ţin de de atitudine şi afectează climatul şcolar (atitudini ostile, dispreţ, umilire, sfidare, absenţele de la ore,).

 

       ” O formă de violenţă extrem de raspandită în mediile şcolare este violenţa verbală, englezii folosesc termenul,, bullyines” - pentru a desemna atacurile verbale, intimidările exercitate prin ameninţări, injurii, umilinţe.Violenţa verbală nu este percepută în aceeaşi manieră de elevi şi profesori. Elevii o minimalizează în timp ce profesorii o supraevaluează. În funcţie de planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se poate discerne între violenţa fizică şi violenţa psihologică verbală.”[1]

 

-efectele violenţei fizice vizează atât sanatatea şi integritatea corporală a victimei, cât şi evoluţia sa psihologică în plan cognitiv, autopercepţia negativă,iar în plan emoţional teamă, depresie.

 

- violenţele verbale, psihologice afectează în principal stima de sine: victimele se simt devalorizate, îşi pierd încrederea în posibilităţile proprii, devin anxioase.

 

”Un studiu britanic a ajuns la concluzia că 80% dintre victimele violenţelor consideră violenţa verbală mai stresanta decât atacurile fizice (cu o distribuţie interasantă a raspunsurilor după variabila „sex”, fetele consideră atacurile fizice mai stresante, în timp ce băieţii se tem mai mult de violenţele verbale); iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează capacitatea de a se concentra asupra sarcinilor şcolare.O altă tipologie a conduitelor de violenţa în şcoală, care combină mai multe criterii – planul agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directă/indirectă şi tipul de implicare a agresorului activă/pasivă – a fost realizată de J. Hebert (1941) şi include:

 

• agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg;

 

• agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substituit al victimei;

 

• agresiuni active verbale directe: injura, amenintarea;

 

• active verbale indirecte: calomnia;

 

• agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei;

 

• agresiuni fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină, de a da curs unei rugaminţi;
• agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;

 

• agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.”

 

Violenţa institutională – decurge chiar în funcţiunea şcolii. Violenţa şcolară poate fi interpretată ca violenţă institutională ca atare, în sensul că prejudiciul şi suferinţa se realizează prin intermediul regulamentelor şcolare, ele decurg din structurile organizaţionale şi din raportul de putere instituită.În acest context de exemplu, etichetările, discriminările, injuriile, atitudinile ironice ale unor profesori, anumite metode sau proceduri de orientare şcolara, caracteristice unor probe de evaluare, toate acestea reprezintă forme de violenţă.

 

Nedreptatea profesorului de altfel este o formă de violenţa; elevii doresc ca profesorii să aplice egalitatea de tratament în cazul tuturor colegilor, când în aplicarea sancţiunilor nu se respectă echitatea tratamentului pentru toţi avem de-a face cu o violenţă psihologică îndreptată împotriva elevilor.Eric Debarbieux a identificat urmatoarele tipuri de violenţă ale elevilor împotriva profesorilor, aşa cum le percep aceştia din urmă:

 

-zgomotul, motiv obsedant pentru profesori care insistă căa au nevoie de linişte pentru a-şi realiza obiectivele;

 

-refuzul de a comunica sau de a realiza sarcina indiferent de forma cu care se exprimă acesta : sabotaj, negativism, rezistenţa pasivă, evaziune, eschivă etc.

 

-mişcările elevilor (intrările-ieşirile din clasa) neautorizate de profesor.

 

La rândul lor profesorii descriu urmatoarele conduite evidente ale elevilor faţa de ei: priviri şi gesturi ameninţătoare, injurii şi jigniri, absentism, refuzul îndeplinirii sarcinilor, gălăgia şi indisciplina, cele mai grave fiind insă considerate injuriile şi jignirile.

 

În România un studiu experimental realizat pe elevii de liceu a descoperit că cele mai frecvente forme de agresivitate a profesorilor faţă de elevi sunt în ordine descrescătoare: folosirea tonului ridicat, evaluarea neobiectivă, intimidarea elevilor, adresarea de injurii, jigniri, ameninţarea, lovirea, excluderea de la ore, folosirea cuvintelor obscene, ignoranţa, nervozitatea permanentă, ironia, absenţa raspunsului la solicitări. Încă de la cele mai fragede vârste, elevii trebuie să ştie că libertatea reprezintă atributul cel mai de preţ al omului. Copilul trebuie sa înţeleagă că nu-şi poate alege singur conduita, deoarece libertatea sa de acţiune ar putea restrânge libertatea aproapelui său.                                                              

 

Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui.  Scoala poate juca un rol important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violențelor sunt in mediul școlar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.

 

Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei, prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele de elevi “fara probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu probleme”.

 

 

Bibliografie:   

 

Cristina Neamțu ”Devianța școlară”, Editura Polirom, Iași, 2003,

 

  Dorina Sălăvăstru ”Psihologia Educației”, Editura Polirom, Iași, 2004,

 

Cristina Neamțu ”Devianța școlară”, Editura Polirom, Iași, 2003,