Ce este un elev cu dificultăți de învățare?
Un elev cu care se lucrează greu, care nu progresează în ciuda eforturilor noastre ori un elev al cărui comportament deranjează actul predării, profesorii și colegii deopotrivă.
Motivele posibile pentru care un elev este dificil sunt următoarele:
- are o condiție pedopsihiatrică (dislexie, dsigrafie, discalculie, disabilitate intelectuală, TSA, ADHD etc)
- are tulburări comportamentale (fie ca entitate psihiatrică, fie ca urmare a unei educații familiale deficitare)
- este nemotivat să învețe, pentru că mediul familial nu îl încurajează în acest sens.
Cum sprijinim învățarea în clasă?
La nivelul clasei obişnuite observăm că se face distincţia între două modalităţi de intervenţie asupra elevilor cu dificultăţi de învăţare:
1. Prin perfecţionarea şi orientarea strategiilor didactice în interiorul clasei
1. Prin activităţi suplimentare de sprijin, în afara clasei.
Sprijinul poate fi oferit de către profesionişti care lucrează în echipă prin parteneriat cu cadrul didactic de la clasă, dar şi prin adaptarea activităţii didactice de la clasă pentru a răspunde adecvat nevoilor diferite de învăţare ale elevilor.
Cum este recunoscut faptul ca elevul ar trebuie sînveţe în clasă, devine firesc ca preocuparea specialiştilor să fie îndreptată spre mecanismele învăţării pentru a ajuta elevii. Este vorba de o cunoaştere pedagogica care porneşte de la următoarele adevăruri:
1.Toţi elevii au puncte tari şi puncte slabe;
2. Combinarea acestora se află la originea capacităţii de a învăţa a oricărui elev;
3.Aceste forţe pot fi cunoscute de profesorii preocupaţi realmente de predare-învăţare pentru toţi elevii;
4. Învăţarea se poate axa pe barierele sau problemele procesului în sine sau pe punctele tari şi cele slabe.
În acest sens profesorul trebuie să:
– Definească bine nevoile;
– Precizeze obiectivele învăţării;
– Evalueze aptitudinile elevilor în raport cu obiectivele;
– Verifice stadiul aptitudinilor prezente;
– Furnizeze materialele corespunzătoare;
– Stabilească modul de prezentare a lecţiilor şi cel în care poate să verifice elevul;
– Adapteze metodele la cerinţele elevului;
– Asigure suficiente exerciţii pentru a fi sigur de reuşita predării;
– Evalueze elevii în funcţie de obiectivele definite.
În același sens, GhidulUNESCO (2002) precizează că: dacă într-o clasă există un copil cu dificultăţi de învăţare, profesorul poate face faţă provocărilor care apar atunci când:
- Ştie care sunt punctele forte şi punctele slabe ale copiilor și dacă planifică lecţiile ţinând seamă de acestea;
- ştie ca învăţarea copilului poate fi afectată de dizabilităţi sau de lipsuri şi foloseşte strategii de predare-învăţare prin care aceste dificultăţi să fie depăşite;
- are încredere în propriile sale capacităţi şi abilităţi de profesor, de a proiecta lecţiile pentru a răspunde cerinţelor tuturor elevilor şi pentru a adapta curriculum-ul,astfel încât să se potrivească pentru toţi elevii;
- este ajutat şi sprijinit de către colegi, părinţi şi alte categorii deprofesionişti.
- are credinţa ca toţi copiii au dreptul la educaţie şi ca toţi copiii sunt capabili să înveţe (chiar dacă fiecare are ritmul său).
Referitor la modalităţile prin care profesorii pot asigura învăţarea tuturor elevilor înclasa, UNESCO (2002) propune respectare a 9 reguli deaur:
Cele 9 reguli de aur pentru profesori când au la clasa copii cu CES sunt următoarele:
1. Includerea tuturor copiilor: presupune a nu lăsa nici un copil în afara activităților didactice obişnuite, lucrând doar cu elevii cei mai capabili;
2. Comunicarea: să asigure o comunicare eficientă în clasă şi în afara ei între copii şi între aceştia şi profesori, dar şi o comunicare permanentă cu familiile elevilor.
3. Organizarea clasei: clasa să fie organizată în aşa fel încât să ofere ocazii,oportunităţi de învăţare tuturor;
4. Planificarea lecţiilor:fiecare unitate didactică trebuie proiectată şi planificată pentru a realiza integrarea tuturor;
5. Planuri individuale:fiecare copil are particularităţile sale în învăţare de aceea este nevoie de planuri individuale prin care fiecare să pornească de la nivelul său și apoi să se poată dezvolta conform potențialului propriu;
6. Acordarea de sprijin individual: atât elevii cu dificultăţi cât şi profesorii au nevoie de sprijin pentru a parcurge traseul şcolarităţii;
7. Utilizare de mijloace suplimentare de sprijin: acolo unde se simte nevoia, profesorul trebuie să apeleze la sprijin din partea unor colegi sau a altor profesionişti pentru a adecva învăţarea elevilor;
8. Managementul (controlul) comportamentului: comportamentul trebuie condus spre eficienţă şi participare;
9. Munca în echipă; activitatea în echipă este eficientă, atât pentru elevi cât şipentru profesori.
Dacă sintetizăm toate aceste idei putem afirma ca orice profesor, pentru a aborda dificultăţile de învăţare în clasa obişnuită de elevi trebuie să aibă anumite cunoştinţe, valori,atitudini, credinţe şi comportamente, adică...să înveţe şi el continuu.
Legislaţia internaţională şi cea naţională specifică dreptul tuturor copiilor la programe de educaţie care să ofere dezvoltarea personală şi formarea competenţelor, capacităţilor,valorilor şi atitudinilor propuse de un curriculum naţional foarte generos la nivelul învăţământului general. Fiecare profesor poate sprijini elevul cu dificultăţi de învăţare în clasa obişnuită prin intermediul individualizării şi prin adaptarea curriculară.
Curriculum şi adaptare curriculară
Abordarea dificultăţilor de învăţare se poate face în primul rând prin reconsiderarea valorii curriculum-ului şcolar. Deschiderea către un curriculum incluzivse referă la a ţine cont de diversitate şi la a recunoaşte heterogenitatea cerinţelor educaţionale ale tuturor copiilor.
De aceea, trebuie să găsim calea prin care curriculum şcolar să acopere şi să răspundă nevoilor atât de diverse de educaţie şi dezvoltare.
Declaraţia de la Salamanca stabileşte încă din 1994 ideea că nu copiii se adaptează la curriculum şcolar ci acesta trebuie adaptat la nevoile copiilor(p.22).De aceea, principala preocupare în şcoală trebuie să fie aceea de a crea oportunităţi pentru a veni în sprijinul copiilor care au abilităţi şi interese diferite.
Tot în Conferinţa de la Salamanca s-a clarificat şi ideea care stabileşte că orice copil care are cerinţe educative speciale, trebuie să primească sprijin în predare–învăţare, dar în contextul curriculum-ului obişnuit, nu printr-un curriculum separat (p.22).
Primul principiu este cel care trebuie să asigure tuturor copiilor aceeaşi educaţie şi să ofere sprijin suplimentar acolo unde este mai multă nevoie.
În acest context străbaterea curriculum-ului şcolar la copiii cu dificultăţi de învăţare devine o sarcină complexă pentru cei care organizează şi conduc activităţile şcolare.
Atingerea obiectivelor propuse depinde de identificarea problemelor de învăţare, alegerea metodelor şi formelor adecvate de organizare a activităţilor, încurajarea interrelaţiilor de sprijin în clasă, dar şi de o colaborare profesională coerentă şi sistematică la nivelul şcolii.
Profesorii ştiu că denumim curriculum traseul procesului didactic. El este în acelaşi timp un conţinut şi un proces.
În fapt, şi atunci când vorbim de copiii care au dificultăţi multiple de învăţare sau dizabilităţi ori copiii cu dificultăţi specifice, problema integrării în şcoala obişnuită se pune legat de curriculum propus şi de experienţele de învăţare trăite de aceşti copii. Conţinutul învăţământului, sau conţinutul curriculum-ului nu sunt acelaşi lucru. Asta pentru că prin curriculum nu transmitem doar un conţinut de la profesor la elev.
Pentru copiii cu dificultăți de învățare, curriculum nu trebuie înlocuit, ci ADAPTAT. Cuvintele cheie pentru această operaţiune sunt: curriculum responsiv, curriculum flexibil, curriculum individualizat, curriculum ca ocazie socială. În fapt, este vorba de o operaţiune de adaptare care presupune diferenţierea, individualizarea şi personalizarea curriculară. De la un curriculum care se adresează grupului la unul care ia în calcul şi foloseşte chiar ca resurse diferenţele specifice dintre elevi în clasă, individualitatea, chiar persoana căreia i se adresează.
Atingerea acestui obiectiv se poate realiza numai printr-ocolaborare profesională sistematică şi puternică. Aceasta cere ca echilibrarea curriculum-ului,relevanţa şi adaptarea să se realizeze cu atenţie şi în relaţie cu fiecare copil, privit cu posibilitățile și limitele sale.
Este la fel de important şi să se planifice şi să se măsoare progresul în învăţare prin modalităţi care reflectă cu adevărat dezvoltarea celui care învaţă.
Adaptarea curriculară
Pentru a decide modul de adaptare a curriculum-ului este firesc să organizăm un cadru adecvat pentru a interveni. Diferenţierea însemnă a potrivi ceea ce doreşte profesorul ca elevul să înveţe (curriculum) cu ceea ce aduce elevul în procesul de învăţare (experienţa, cunoştinţele, deprinderile, şi atitudinile). De aceea, măsurarea şi diferenţierea sunt îngemănate.
În al doilea rând este necesar să decidem cum facem curriculum cât mai incluziv, adică pentru toţi elevii. Pentru a aborda dificultăţile de învăţare într-o manieră cât mai flexibilă, pentru a asigura o predare-învăţare eficientă, este bine să definim curriculum nu ca stăpânul nostru, ci ca sprijinul nostru.
O altă idee importantă este să corelăm curriculum cu nevoile şi abilităţile elevilor. Pentrua se adapta nevoilor diferite ale elevilor la clasă curriculum trebuie să fie flexibil şi să valorifice toate ocaziile sociale ale învăţării, devenind astfel adaptabil pentru nevoile de învăţare ale elevilor. Pentru aceasta, curriculum-ul trebuie înţeles ca un instrument de lucru care este:
· Flexibil,
· Deschis,
· Individualizat
· Ocazie de interacțiune socială
Profesorul trebuie să ştie că:
· elevul este mai important decât curriculum-ul;
· activitatea de predare-învăţare e firesc să valorizeze diferenţele dintre elevi;
· fiecare elev învaţă în stilul şi ritmul său;
· un profesor bun poate controla curriculum-ul în beneficiul elevului;
· preţul / premiul învăţării la elev este, în cel mai rău caz, efortul depus.
Pentru a adapta curriculum la cerinţele individuale ale unui elev cu dificultăţi de învăţare este deci firesc să identificăm:
· Conţinutul propus,
· Obiectivele și experienţele de învăţare legate de acest conţinut exprimabile prin obiectivele propuse,
· Capacitatea de realizare; identificarea capacităţii de a realiza obiectivele propuse,
· Condiţii optime; asigurarea unei participări active la sarcinile de lucru,
· Implicarea în activitate.
S-a observat că:
· toţi elevii cu dificultăţi de învăţare beneficiază de lucrul în grup;
· elevii care lucrează împreună, după o perioadă de vreme devin mai comunicativi şi se angajează mai uşor în interacţiuni;
· toţi elevii care lucrează în grupuri absorb informaţia mai uşor şi câştigă încredere în forţelproprii;
· ei demonstrează îmbunătăţiri emoţionale şi capacităţi de interacțiune socială crescute;
· conversaţiile elev-elev îmbunătăţesc comunicarea şi dezvoltă capacitatea de a comunica, fără dependenţă de profesor.
O parte importantă a curriculum-ului şcolar se referă la ocaziile sociale pe care acesta le poate oferi dezvoltării elevilor. Teoria contactului ne evidenţiază ideea că învăţam unii desprealţii mai bine dacă interacţionăm.
Pentru aceasta este recomandat profesorilor:
· Clasele să fie organizate în interacţiune;
· Grupul în care se iau decizii împreună este mai puternic;
· Să cultive la copii atitudinile prosociale;
· Să –i învețe altruismul, felul în care pot veni în ajutor colegilor lor;
· Să-i învețe și să le permită să solicite sprijin;
· Să-i învețe să observe și folosească partea socială lecţiilor.