UNESCO (1997) definea educaţia nonformală ca fiind constituită din „orice activităţi educaţionale organizate şi susţinute care nu corespund exact a ceea ce numim educaţie formală. Aceasta poate fi realizată în cadrul sau în afara instituţiilor de educaţie şi se adresează persoanelor de toate vârstele (...) Educaţia nonformală nu urmează un sistem ierarhizat şi poate diferi ca durată, fără a implica în mod obligatoriu certificarea rezultatelor învăţării”.
Tot în acest sens, glosarul terminologic propus de Cedefop (2011), descrie învăţarea în contexte nonformale ca fiind văzută, printre altele, ca un tip semistructurat de învăţare, ceea ce reflectă modalitatea în care procesul se referă la nevoia celui care învaţă dar şi intenţionalitatea participării persoanei la învăţare.

 

Caracteristici ale educaţiei nonformale:

- este centrată pe beneficiar şi pe nevoile reale de învăţare, facilitând identificarea acestora pentru o mai bună adaptare a procesului de învăţare;

- este adaptată comunităţii, grupului şi/ sau individului şi presupune o învăţare în ritm propriu;

- este structurată şi organizată, are ataşate obiective clare de învăţare şi presupune un management eficient al resurselor;

- presupune un proces de învăţare, care poate fi încadrat într-un curriculum, conduce la obţinerea de rezultate într-o perioadă determinată de timp (de cele mai multe ori mai scurtă decât în cazul educaţiei formale), conţinuturile putând fi uşor înnoite sau îmbunătăţite; presupune extinderea cadrului de învăţare, diversificarea şi flexibilizarea spaţiului şi timpului de învăţare;

- se bazează pe multe metode active/ interactive şi diversificate de învăţare;

- ca şi celelalte contexte de învăţare, învăţarea în context nonformal permite acumularea de noi cunoştinţe, abilităţi, atitudini;

- susţine dezvoltarea personală a indivizilor/ grupurilor;

- reprezintă în primul rând învăţare prin noi experienţe şi permite valorificarea experienţei anterioare;

- poate să conducă la recunoaşterea competenţelor dobândite;

- presupune proces de reflecţie;

- poate produce o schimbare în bine la nivelul participantului şi comunităţii.

Metodele nonformale au următoarele caracteristici:

- au obiective de învăţare clare;
- dezvoltă toate tipurile de competenţe (cunoştinţe dar mai ales abilităţi şi atitudini);
- sunt active, creative si interactive;
- au caracter participativ şi experiential;
- au caracter inovativ (nu fac parte din categoria “metode clasice”);
- au un grad de aplicabilitate mare.

1. Jongleria, sau Flow Arts, este capacitatea unui individ de a produce tipare de forma si culoare controland unul sau mai multe obiecte,  este arta, desprinsa din artele circului si din ritualuri stravechi, de a crea imagini folosind obiecte in miscare. Este o arta a balansului, provocand gravitatia si castigand. Te joci cu greutatile, trebuie sa intuiesti locul din spatiu in care obiectul va cadea, sa identifici exact forta cu care ar trebui sa arunci si in ce directie sa faci asta. In final, nu vei sti poate sa dai raspuns la aceste intrebari tehnice, dar ca vei simtii, o vei face din reflex, ca o deprindere. Jongleria era parte din spectacolele de circ, era o activitate care surprindea, chiar soca (in functie de obiectele jonglate) si care era `accesibila celor din lumea circului. Jongleria, in forma despre care vorbim, este prezenta in China, Egipt, America de Nord, Micronesia si Mesopotamia de peste 4000 de ani. In zilele noastre si multumita efectului public pe care il are, jongleria poate fi incadrata in animatia stradala insa datorita puternicelor influente in procesele de dezvoltare ale indivizilor poate fi folosita si ca metoda de invatare. In primul rand despre sine.

2.      Storytelling sau Arta povestirii 

A fost odata…Metoda Storytelling sau Arta povestirii este o metoda ce are ca punct central povestea, un traseu narativ in care personajul central urmeaza un sir de etape prestabilite.  Povestea nu poate sa existe insa, fara povestitor si public. Dialogul dintre aceste trei elemente  face ca aceasta metoda sa poata fi folosita atat in scop formativ/educational cat si terapeutic.  Principiul de la care pornim este ca oricine poate spune o poveste. Exista povesti proprii,  exista  cele consacrate, si, cu siguranta exista povesti nescrise ce pot fi create chiar in momentul utilizarii metodei. Ele implica emotii, valori, experiente individuale si de grup, probleme si, cu siguranta, multiple solutii. Povestea nu este insa doar a povestitorului. Ea exista pentru a fi trasmisa, transformata, recreata.  Fiecare persoana implicata in proces parcurge, la fel ca si eroul insusi, un traseu initiatic, unul de invatare. 
 Procesul implica 3 etape: pregatirea publicului pentru poveste (introducerea in tema), povestea in sine (incluzand elemente legate de voce, tonalitate, obiecte utilizate) si iesirea din poveste (creatie, reflectie, punere in scena).Este o metoda participativa ce implica publicul in toate cele trei etape.

3. Expoziția vie (living exhibition) este o metodă activă care promovează dialogul între un grup preocupat de o problemă specifică și membrii unei comunități, prin manifestări creative în spațiul public (străzi, parcuri, piețe publice, mall-uri). Inițiatorii expoziției vii aleg suportul (ex. corpul uman, articole de îmbrăcăminte personalizate, etc), tehnica și modul de exprimare (ex. desen, pictură, caricatură, fotografie. etc) potrivite pentru a transmite publicului un mesaj concret, coerent, susținut vizual printr-o prezentare creativă și interactivă. În expoziția vie, spațiul public devine o ”galerie” deschisă, unde “exponatele” (inițiatorii acțiunii) prind viață, interacționând cu “vizitatorii” (membrii comunității) cu scopul de a transmite un mesaj de interes pentru comunitate. Membrii comunității pot deveni ei înșiși “exponate” în “galerie”, atâta timp cât nu deviază de la mesajul inițial al manifestării.

Expoziția vie este o metodă dinamică ce poate fi folosită atunci când intenționăm:

• să angajăm comunitatea ca parte activă în dezvoltarea și/sau dezbaterea mesajului/problemei;

• să conștientizăm comunitatea cu privire la o problemă care o vizează în mod direct;

• să informăm comunitatea cu privire la diverse teme regăsite pe agenda publică a cetățenilor;

• să încurajăm atitudini pozitive în comunitate și/sau schimbări de comportamente;

• să susținem un proces de advocacy;

• să promovăm și/sau să conservăm elemente (inter)culturale

Expoziția vie este construită astfel încât să fie informativă, educativă, dar mai ales să ofere o experiență interactivă de învățare tuturor celor implicați în proces. 

4.      Ce este un flashmob?

Un flashmob (unde flash este o clipa si mob este o multime) este o adunare de foarte scurta durata de oameni, intr-un loc public, participantii realizand o actiune neobisnuita pentru o perioada scurta de timp (de obicei cateva secunde/minute), dupa care grupul se raspandeste ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.Flashmob-ul e o “prezentare” pentru spectatori accidentali, cu scopul de a trezi sentimente de neintelegere, interes. Flashmob-ul este o actiune de masa, o modalitate de a te exprima si de a transmite un mesaj catre societate, un mesaj care, poate, altfel nu ar fi ajuns la grupul tinta si/sau la publicul larg.
Ce nu este in flashmob?

Un flashmob NU este:
- o actiune care are ca scop promovarea unui produs comercial sau care implica producerea de profit in urma actiunii;
- un eveniment in care participantii sunt platiti pentru a face actiunea;
- un eveniment care nu are ca scop constientizarea asupra unui anumit aspect (un eveniment fara scop);

5.      Jocurile de societate

Pentru această metodă utilizăm în limba română diferite denumiri – toate mai mult sau mai puțin confuze, dar indiferent de denumirea pe care o folosim, ceea ce este esențial acestor jocuri este faptul că ele se joacă în comunitate/societate cu scopul de a socializa respectiv de a distra sau relaxa. Iar această plăcere gratuită de a se juca e însoțită întotdeauna – chiar dacă involuntar sau nestructurat – de un proces de învățare reciproc.
  

Ce înseamnă?

La modul general jocurile de societate înseamnă o activitate competitivă între cel puțin 2 jucători, bazată pe interacțiunea directă față în față, realizată într-un timp și un spațiu delimitat, fără a avea un scop extern ca de ex. obținerea unui câștig material, ci unul intern constând în plăcerea de a se juca. Finalitatea către care este direcționat jocul de societate este de ex. parcurgerea în timpul cel mai scurt a unui traseu sau colectarea unui anumit număr de resurse, iar ea poate fi atinsă respectând un anumit set de reguli acceptate de jucători de comun acord.
 
Majoritatea jocurilor implică jucătorii participanți pe toată perioada de derulare a jocului; scopul jucătorilor fiind acela de a aduna puncte de câștig (adesea necunoscute de ceilalți jucători) și nu de a-i elimina din joc pe ceilalți jucători. Jocurile de societate americane sunt o excepție în acest sens, deoarece primează încercarea de a-i elimina din joc pe ceilalți (un astfel de exemplu este Risk, Monopoly).
 
Derularea jocurilor de societate se bazează în general pe folosirea zarului sau zarurilor (în acest caz jocurile au o componentă ce ține de noroc), pe o mutare strategică din partea jucătorilor (în acest caz domină elementul strategic sau tactic) sau pe o acțiune de îndemânare (dominantă fiind în acest caz componenta de dexteritate).

6. Teatrul de umbreeste acea forma a artei spectacoluluiin care personajele dintr-un scenariu, prind viata prin jocul actorilor papusari cu o sursa de lumina si cu umbrele unor obiecte special create. El este o forma a teatrului de animatie, cunoscut uneori si sub numele de teatru de papusi si/sau marionete. 
   Asadar pentru o piesa de teatru de umbre avem nevoie de un ecran opac, o sursa de lumina, o serie de "marionete"  care pot fi construite din materiale diferite si... bineinteles, artisti- manuitori care urmeaza sa dea viata personajelor. La o prima vedere, un spectacol de teatru de umbre, poate sa para ca un film de animatie "in direct", in care siluetele personajelor si decorului "curg" intr-o serie de cadre succesive.
   Un spectacol de teatru de umbre porneste de la ... cuvintele unui text. Acest text poate fi creat in cadrul echipei de lucru, pornind de la o experienta reala, prindiferite metode, sau pur si simplu poate fi preluat din diferite surse. Efortul principal in cadrul procesului de invatare nonformala este "traducerea" textului intr-o succesiune dinamica de imagini, astfel incat mesajele cheie sa fie transmise cat mai eficient. Complexitatea fortei de comunicare a imaginii face ca mesajele din textul initial sa capate noi sensuri metaforice, uneori greu de anticipat... astfel realizarea unei piese de teatru de umbre presupune multa grija si responsabilitate.
   Participantii la activitati in care teatrul de umbre este folosit ca metoda de invatare nonformala ajung sa inteleaga, sa stapaneasca si sa transmita un tip de comunicare alternativa care ii poate ajuta sa evalueze intr-un mod critic constructiv toate mesajele la care sunt expusi zilnic. Provocarile din timpul procesului de invatare sunt datorate descoperirii limitelor comunicarii vizuale ale unor idei sau situatii aparent clare in universul cuvintelor scrise si modalitatilor in care aceste limite pot fi depasite. Transferul textului in limbaj vizual, dezvolta artistilor de ocazie, un fel complex de a gandi si de a observa realitatea.  Pana la urma "o simpla imagine spune mai mult decat o mie de cuvinte".
   
   Totodata participantii la un proiect cu teatru de umbre isi dezvolta abilitatile de cooperare si de coordonare astfel incat, emotionand publicul, sa il ajute sa recepteze mesajele textului initial.  Tot acest efort conduce la  modelarea pozitiva a spiritului de echipa, la o atitudine mai  implicata, mai responsabila social.
   Origami-teatru este o metoda educativa nonformala ce imbina arta orientala a plierii hartiei, origami - cu teatrul de animatie. Interferenta acestor doua arte pe teritoriul educatiei impleteste respectul fata de reguli, specific artelor martiale adus de origami, cu dinamica cu care orice forma de teatru stimuleaza inteligenta emotionala. Ea este o metoda nonformala prin care participantii de orice varsta devin mai rabdatori, se concentreaza mai bine, castigand mai multa incredere in fortele proprii, dar si devenind mai fluenti si mai

responsabili in comunicarea emotiilor si  ideilor proprii. 
 

7. Prin metoda origami teatru se invata cum se pliaza un patrat de hartie pentru a obtine diverse forme, se invata sa se elaboreze povesti folosind figurinele pliate, se cultiva rabdarea si atentia la detalii si mai ales se invata sa se comunice creativ si metaforic emotii si idei simple sau complexe. 
    Metoda se pliaza pe grupuri de orice varsta si se poate aplica grupurilor din orice colt al lumii. Ea are o functie educativa, dar in egala masura una terapeutica (printre altele, se pot dezvolta activitati de animatie clinica pentru copii – A.C.T.O.R., sau se poate folosi in programe de recuperare a dependentilor de droguri ( Asociatia Culturala ASK ME) si alta estetica (se pot face filme, spectacole de teatru, expozitii,etc )
   
   In cadrul acestei metode intalnim trei etape: origami poveste, origami joc si origami teatru. Fiecare etapa poate fi implementata separat insa impreuna creeaza un proces de invatare in cadrul caruia participantii isi dezvolta creativitatea, toleranta, memoria, atentia, etc"

        8. Facilitarea grafica este practica de a folosi cuvinte & imagini pentru a crea o harta

conceptuala a conversatiei, inainte, in timpul sau dupa ce conversatia a avut loc.
Folosirea imaginilor si cuvintelor pentru a face schimb de idei si pentru a crea legaturi, are o istorie indelungata, incepand cu scribii din vechime. Scribii au existat dintotdeauna, cel putin de cand exista omenirea. In orice comunitate, grup, existau cugetatori si executanti si cineva trebuia sa noteze ceea ce gandeau cugetatorii si ceea ce trebuiau sa faca executantii. Asadar, scribii tineau socoteala pentru oameni, pentru comunitate, rolul lor fiind foarte important. 
Astazi, rolul lor nu s-a schimbat mult, insa instrumentele lor da. Acum folosim coli de fipchart, panouri, bannere, markere pentru a ajuta grupurile sa lucreze impreuna. Presiunea, asteptarile sunt inca mari, dar munca este foarte distractiva!

Astazi, scribul modern, atunci cand imbraca rolul facilitatorului grafic captureaza ideile oamenilor folosind modele, metafore, harti vizuale pentru a-i ajuta sa isi clarifice ideile, sa se asculte si sa poata lua decizii atunci cand lucreaza impreuna.

Inainte de a decide daca vrei sa incorporezi facilitarea grafica in munca ta, iata cateva lucruri pe care ar trebui sa le stii:

-  gandim si in imagini, nu numai in cuvinte;
-  1/4 din creierul nostru este menit sa proceseze informatia vizuala;
-  combinarea imaginilor cu text sau cuvinte creste puterea de retinere cu 40%.
                    In procesul de facilitare grafica folosim imagini si simboluri pentru a crea o legatura cu partea vizuala, emotionala a creierului in timp ce adaugam structura. Desi are un important element de grafica, esenta consta in “proces” si “continut” si nu in imagini dragute. Munca ta trebuie sa aiba sens pentru a putea contribui in mod relevant la reusita grupului cu care lucrezi!
Ca facilitator, formator, simplu vorbitor sau consultant, facilitarea grafica este o resursa pe care poti conta cand vrei sa:
- pregatesti formate vizuale clare care sa ofere spatiu de creatie si contributie pentru membrii grupului cu care lucrezi;
- elimini confuzia, dificultatile de comunicare intre membrii grupului;
- filtrezi informatii printr-o imagine clara;
- adaugi creativitate si entuziasm prezentarii tale;
- transformi intalnirile de planificare, de lucru in comun, in evenimente productive, pline de creativitate;
- arati ca iti pasa de grup, ca esti implicat in ceea ce se intampla, iti faci simtita contributia.

9. Animaţia socio-educativă consista in promovarea si coordonarea capacitatilor expresive, relationale, de intrajutorare si inovatie sociala, educative si culturale, de comunicare interculturala atat ale persoanelor/indivizilor cat si a grupurilor. 
 
Elementul caracteristic animatiei socio-educative il reprezinta activitatile organizate in diferite contexte, altfel spus in toate acele locuri unde este posibila favorizarea intalnirii intre persoane sau intre grupuri si dezvoltarea capacitatilor de implicare si participare activa la viata publica, dar si favorizarea proceselor de dezvoltare personala si autocunoastere, integrare sociala si culturala.
 

Animatia socio-educativa reprezintă asadar, o modalitate, un instrument de relaţionare cu si intreparticipanti, folosindu-se de activităţi de tip social, cultural, fizic şi sportiv.  Evident ca pentru a realiza aceasta, animatorul trebuie să cunoască şi să aplice diverse practici şi tehnici de animaţie în grup, avand grija totodata si de relaţia individuală dintre participanti.  

In vreme ce animatorul social activeaza in contexte definite ca fiind dezavantajate [varstnici, adolescenti in situatii de risc, persoane cu dizabilitati, etc] animatorul socio-cultural proiecteaza si promoveaza activitati culturale si recreative pentru a anima  grupurile si comunitatile in general.

Datorita caracteristicilor de baza, indiferenta este vorba despre educatia pentru constientizarea de sine, a celorlalti si a propriilor resurse/propriului potential, si pentru ca utilizeaza experienta directa si o gama vasta de discipline bazate pe expresia artistica[muzica, teatru, jocul, ateliere manuale, etc] animatia se regaseste de fiecare data ca fiind un instrument valid pentru a sustine /completa sistemul educational traditional.

10. Cafeneaua este o metodă de dialog activ, schimb de informaţii şi găsire de soluţii creative de acţiune. În general, cafeneaua publică se foloseşte atunci când vrei sa supui unei dezbateri relaxate un anume subiect, permiţând totodată o interacţiune mare şi relaţii apropiate între participanţi. Este şi o metodă foarte bună de consultare şi participare la luarea deciziilor.Numărul celor invitaţi să dezbată poate să fie oricât de mare (au fost organizate cafenele cu participarea a 1000 de persoane), dar nu mai mic de 12.

Cum se desfăşoară o cafenea publica?

Aşa cum sugerează şi denumirea, dezbaterea se organizează într-un spaţiu cât mai asemănător unei cafenele, sau chiar într-o cafenea. Atmosfera relaxată a unei cafenele stimulează gândirea liberă şi creatoare, implicarea în dialog a tuturor participanţilor, chiar şi a celor mai timizi. Oportunitatea de a-i cunoaşte pe cei care au un cuvânt de spus pe un anumit subiect, posibilitatea de a interacţiona cu toţi aceştia şi generarea de idei noi sunt avantaje evidente ale folosirii acestei metode.
Participanţii la cafenea sunt aşezaţi la mese de câte 4-5 persoane, la fiecare masă dezbătându-se un aspect al problemei în discuţie şi, evident, servindu-se cafea şi răcoritoare. Subiectele de discuţie de la fiecare masă rămân aceleaşi pe toată durata cafenelei.
La fiecare masă unul dintre participanţi este „gazda” mesei. Dupa o primă rundă de 20-30 de minute, participanţii se mută la alte mese, unde vor dezbate subiectele meselor respective, în timp ce gazdele rămân la mesele iniţiale pe toată durata cafenelei. Gazda introduce noii veniţi în conversaţie şi are grijă ca dialogul să se desfăşoare în mod logic şi constructiv. Numărul de runde depinde de mărimea grupului, dar astfel încât întregul proces să nu dureze mai mult de 3-4 ore. În final se poate organiza o sesiune de dezbatere cu întregul grup pentru a împărtăşi concluziile şi a ajunge la un plan de acţiune comun.

Cum stabileşti tema cafenelei şi subiectele de conversaţie

Evident, tema cafenelei reiese din scopul pentru care organizaţia doreşte să organizeze dezbaterea. Scopul poate să fie: identificarea celor mai bune soluţii pentru fluidizarea traficului; stabilirea de direcţii de dezvoltare a oraşului; identificarea celor mai bune soluţii pentru reducerea şomajului; legiferarea avorturilor; îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul drepturilor consumatorului; identificarea de metode de reducere a consumului de electricitate, etc. Important este ca tema cafenelei să fie foarte clară atât pentru organizatori, cât şi pentru participanţi. Teme bune pentru o cafenea publică pot să fie: un proiect de lege; un plan de dezvoltare; facilităţi pentru mediul rural; sistemul de învăţământ; serviciile publice pentru persoane cu autism, etc.
Subiectele de conversaţie pentru fiecare masă sunt aspecte care se desprind din tema cafenelei: spaţiile de parcare; circulaţia maşinilor grele; maşinile care ridică gunoiul; facilitate pentru angajatori; oferta şcolii versus piaţa muncii, etc. Subiectele pot să fie formulate şi sub formă de întrebări. Acestea trebuie să stimuleze creativitatea, să fie semnificative; să fie simple şi clare; să fie provocatoare; să invite la reflecţie.

Cine sunt invitaţii potriviţi?

La o cafenea publică pot participa atâtea persoane pe cât vă permite spaţiul. O listă bună de invitaţi presupune persoane care:
-    cunosc subiectul dezbătut – convenţional sau neconvenţional;
-    sunt afectate de problematica respectivă;
-    au experienţă pe tematica respectivă;
-    pot să influenţeze.

La realizarea listei de invitaţi, folosiţi-vă imaginaţia şi „iesiţi din cutie”. Nu vă opriţi numai la primele persoane care vă vin în minte. Este important ca la o cafenea publică să participe persoane care pot să vină cu idei inovatoare, care să poată privi problema dintr-o multitudine de puncte de vedere. Cu cât experienţele participanţilor sunt mai variate, cu atât dialogul şi ideile generate pot să fie mai valoroase.

Cum organizezi spaţiul de discuţii

Aşa cum am arătat, organizarea spaţiului trebuie să fie cât mai asemănătoare cu organizarea unei cafenele. Creaţi o ambianţă caldă si primitoare, alegeţi un spaţiu cu lumină naturală, cu scaune confortabile. Puteţi chiar să puneţi muzică pe fundal. Pe mese puneţi feţe de masă, dar şi hârtie de flipchart pentru ca gazda să poată nota ideile (nu recomandăm să luaţi notiţe pe un caiet pentru că se pierde atmsofera informală).
O recomandare a noastră este să folosiţi feţe de masă de hârtie pe care gazda (şi invitaţii) pot scrie cu markere. În acest caz, la prezentările finale este util să pregătiţi o sfoară şi cleşti ca să le puteţi prezenta (vedeţi fotografiile să vedeţi cum arată la final, la prezentare).
Asiguraţi-vă că aveţi răcoritoare, cafea, fursecuri.

11.Teatru forum, așa cum spune și numele, este o formă de teatru ce dă posibilitatea la interacţiune și dezbatere, însă teatrul-forum este un instrument de intervenţie socială. La prima vedere, Teatru Forum ar părea o formă de teatru, însă atributul distinct de „forum” creează o nouă modalitate de expresie și de interacţiune cu publicul. Piesa de teatru se petrece astfel încât un grup de oameni schimbă idei şi opinii, caută împreună soluţii sau modele de acţiune potrivite cu situaţia în care sunt implicaţi.

12. Biblioteca Vie își propune să promoveze respectul pentru drepturile omului și demnitatea umană, să atragă atenția asupra diversității în toate formele ei și să stimuleze dialogul între oameni. Biblioteca Vie funcționeză ca o bibliotecă normală. Îți iei un permis ca să pășești în acest spațiu de învățare, găsești aici rafturi cu cărți pe care să le răsfoiești, bibliotecari care îți recomandă cărți ce îți pot schimba viața, un loc unde poți să fii doar tu și paginile cărții pe care ai ales-o. Însă ce face din Biblioteca Vie o experiență minunată? Simplul detaliu că pe rafturi CĂRȚILE sunt OAMENI care intră într-un dialog personal cu Tine, CITITORUL. Pășind în Biblioteca Vie poți învăța lucruri de la oameni despre care poate ca nici nu gândeai că ar putea să îți zică ceva interesant, poți să vezi lumea, măcar pentru puțin timp, cu alți ochi, poți să descoperi despre tine lucuri pe care încă nu le vedeai și poți chiar să vrei chiar să îți spui propria poveste, și mai ales, poți să afli că viața e compusă din poveștile noastre, ale tuturor și că de noi depinde dacă le scriem sau nu.

13. O dezbatere academică (numită şi educaţională sau formală), presupune o temă de discuţie, două echipe, pro şi contra şi un arbitru care decide care parte a fost mai convingătoare. 

Cele două echipe, deși bine intenționate, sunt în dezacord față de tema în discuție. Prin urmare, ele trebuie să aducă argumente prin care să-și demonstreze punctul de vedere. Dar asta nu se întâmplă oricum, ci după anumite reguli, în funcție de care se pot distinge mai multe formate de dezbatere.
Diferențele principale între dezbaterile generale din societate și dezbaterile educaționale sunt structura formală, restrangerea temei aflate în discuție și caracterul de competiție. În funcție de structura formală, exista mai multe formate de dezbateri (Karl Popper, World Schools, British Parliamentary), în care variază numărul de membri dintr-o echipă, numărul de echipe, rolurile fiecărui vorbitor și modalitatea de interacțiune dintre participanții la dezbatere.
Într-o dezbatere rolurile fiecărui participant, timpul alocat fiecărei secțiuni și regulile care se aplică sunt clar trasate. De asemenea, echipele au posibilitatea de a interacționa prin schimburi de întrebări sau intervenții punctuale, în funcție de format. Abordarea de tip pro/contra dezvoltă participanților capacitatea de analiză a problemelor controversate și ajută la obținerea unor imagini nedistorsionate de prejudecăți. În acest context, participanții vor fi determinați să emită judecăți asupra unei teme folosind criterii obiective și, totodată, să apere o poziție folosind argumente susținute de dovezi, nu doar de opinii.

Indiferent de format, ceea ce este important de subliniat este că tema dezbaterii reprezintă în primul rând un pretext pentru exersarea abilităților de comunicare în spațiul public, de gândire critică și de argumentare logică, și nu o încercare de a stabili valoarea de adevăr a uneia din cele doua poziții expuse.

În primul rând, pentru a deprinde argumentarea, care este vitală pentru a hotărî în multele situații în care apar diferențe de opinii, întrebări sau incertitudini. Argumentarea presupune formularea unor raționamente clare, coerente și structurate. Se adaugă capacitatea de a face documentare riguroasă, de a identifica surse credibile de informații, de a construi discursuri publice de impact, de a îți ascuți umorul și fair play-ul. 

Dezbaterea poate fi folosită ca metodă de dezvoltare personală, astfel încât să ajute indivizii unui anumit grup să își formeze și dezvolte abilitățile de argumentare, vorbire în public, lucru în echipă, gândire critică. 

Prin abordarea și analiza ambelor fațele ale unei teme, dezbaterea poate fi utilizată în cazul unor teme ”controversate”, pentru a spori toleranța, acceptarea, a spori gradul de înțelegere. Abordarea din debate dezvoltă paticipanților capacitatea de analiză a problemelor controversate și ajută la obținerea unei imagini nedistorsionate de prejudecăți. În acest context, participanții vor fi determinați să emită judecăți asupra unei teme folosind criterii obiective, și totodată, să apere o poziție folosind argumente susținute de dovezi și nu de simple opinii.

Realizată într-un cadru public, dezbaterea poate atrage atenția asupra unei teme de importanță și de a implica o comunitate în dialog. 

14. Ce este Photovoice?
Fotografii şi poveşti, aceasta este esenţa metodei PhotoVoice. „Photo" înseamnă în engleză „fotografie", iar „voice" înseamnă voce, adică să „vorbeşti" prin imagini.
PhotoVoice este o metodă de a transmite un mesaj puternic prin prezentarea de „fotografii vii” realizate de membrii acelor grupuri defavorizate, marginalizate care nu au deprinderea de a determina introducerea pe agenda publică a problemelor lor şi nici capacitatea de a se mobiliza pentru urmărirea unui interes comun. Această metodă este însă foarte flexibilă şi poate fi adaptată pentru diverse situaţii (evaluare nevoilor comunităţii, realizarea unei hărţi a problemelor, evaluarea unor programe publice etc.), diverse grupuri şi diverse domenii (mediu, sănătate, educaţie etc.).
 

Obiectivele PhotoVoice:

1.să le permită oamenilor să identifice şi să mediteze asupra punctelor tari ale comunităţii lor şi asupra problemelor lor;
2. să promoveze schimbul de informaţii şi un dialog critic pe teme care vizează viaţa personală sau comunitatea în general prin intermediul discuţiilor de grup;
3. să ajungă la cei care iau deciziile publice (administraţie publică, aleşi, experţi etc.) Face vocile auzite.

În concluzie,educaţia nonformală poate fi descrisă, printre altele, ca fiind: holistică, incluzivă, diversă, multiculturală, continuă, formativă, complementară, provocatoare, stimulativă, distractivă, neconvenţională, interactivă, participativă, voluntară, opţională, nondirectivă, sustenabilă, flexibilă, atractivă, aplicabilă, accesibilă, ajustabilă, inovatoare, creativă, dinamică, pozitivă.

Sitografie: https://www.nonformalii.ro/