De ce este jocul atât de important?

           Esențial pentru dezvoltarea psihologică, pe toate planurile, de la cel cognitiv, la cel afectiv, dar și relațional, jocul are anumite particularități în cazul copiilor cu CES față de copiii tipici.

       Desigur, aceste particularități sunt dependente de condiția patologică subiacentă. Astfel, pentru copilul cu TSA jocul este, de cele mai multe ori repetitiv, nefuncțional, pentru cel cu ADHD – se manifestă prin impulsivitate, incapacitatea de a-și aștepta rândul ori de a memora regulile unui joc oarecare, pentru copilul cu disabilități intelectuale – va suferi sub raportul capacităților de reprezentare mintală, raționament, previziune etc.

            În plus,   între copilul cu deficienţă mintală  şi copilul normal, există diferenţe semnificative sub aspectul  caracteristicilor  Z.P.D. (Zona Proximei Dezvoltări). Astfel,   în timp ce copilul cu intelect normal se caracterizează printr-o zonă proximă largă, dinamică, eficientă, sub aspectul realizărilor noilor achiziţii cognitive, dar şi a celor din domeniul afectivităţii, al comportamentelor, al comunicării al creativităţii etc.    

           La copilul cu deficienţă mintală  zona proximei dezvoltări  este limitată, lipsită de dinamism  operaţional şi puţin eficienţă sub aspectul achiziţiilor posibile, cu atât mai îngustă mai restrânsă, cu cît gravitatea  deficitului intelectual este mai mare.

Jocul în cadrul procesului de recuperare
              Principala formă de manifestare a copilului de vârstă mică este jocul. In mod obișnuit o asemenea activitate este izvorâta din nevoia de acțiune, de mișcare a copilului - o modalitate de a-și consuma energia sau de a se distra -  un mod plăcut de a utilizat timpul și nu numai. Tot prin joc se exersează anumite comportamente funcționale, se dobândesc operații ale gândirii, se stabilesc relații sociale, supunerea față de reguli, capacitatea de a coopera, înfruntarea, succesul celui mai bun etc.
              Astfel, jocul reprezinta un ansamblu de acțiuni și de operațiuni care urmăresc obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a copilului. Elementul de joc imprimă acesteia un caracter mai viu și mai atragător, aduce varietate și o stare de buna dispoziție funcțională, de veselie și bucurie, de destindere, ceea ce previne apariția monotoniei și a plictiselii, a oboselii.

          Prin joc, copilul capătă informații despre lumea în care trăiește, intră în contact cu oamenii și cu obiectele din mediul înconjurător și învață să se orienteze în spațiu și timp. Putem spune că jocul este ,, munca copilului’’pentru că majoritatea timpului liber și nu numai, și-l petrec jucându-se. Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-și exprima propriile capacități.
             Jocurile sociale sunt esențiale pentru copiii cu CES, întrucât le oferă șansa de a se juca cu alți copii. In aceste jocuri sunt necesare minim două persoane care se joacă și comentează situațiile de joc (loto, domino, cuburi, cărți de joc etc).
            In perioada  preșcolară se desfășoară mai ales în grup, asigurându-se astfel socializarea. Din acest motiv, copiii cu CES trebuie să fie înscriși la grădinița din vecinătate, alături de copii tipici.   Ei sunt suficient de simpli și deschiși pentru a accepta ușor un coleg cu probleme de sănătate. Perioada de preșcolar este cea mai indicată pentru începerea socializării copiilor cu CES. La această vârstă, socializarea se realizează ușor prin intermediul jucăriilor și al echipamentelor de joc. Totuși, trebuie să fim atenți la unele probleme deosebite.

              Unii copii cu deficiențe au avut experiența neplăcută a spitalizării și a separării de părinți. De aceea, pot apărea reacții intense, mai ales în primele zile de grădiniță. In alte cazuri, copilul are probleme legate de utilizarea toaletei și de deplasare. In aceste situații, este de preferat să se solicite prezența mamei până la acomodarea copilului în colectivitate și acomodarea personalului cu problemele copilului.
              Psihologia jocului evidențiază importanța activării acestei metode mai ales in învățământul preșcolar și primar. Analiza sa permite cadrului didactic valorificarea principalelor cinci direcții de dezvoltare, orientare astfel :
- de la grupurile mici spre grupurile tot mai numeroase
- de la grupurile instabile spre grupurile tot mai stabile
- de la jocurile fără subiect spre cele cu subiect
- de la șirul de episoade nelegate între ele spre jocul cu subiect și cu desfășurare sistematică
- de la reflectarea vieții personale și a ambianței apropiate, la reflectarea evenimentelor vieții școlare " (cf. Elkonin)

             Aceasta activitate dinamizeaza acțiunea didactică prin intermediul motivațiilor ludice care sunt subordonate scopului activității de predare- învățare, dar și de evaluare. Modalitățile de realizare angajează următoarele criterii pedagogice de clasificare a jocurilor didactice (cf. E. Claparede):
- după obiective prioritare: jocuri senzoriale (auditive, vizuale, tactile ), jocuri de observare, de dezvoltare a limbajului, de stimulare a cunoașterii interactive;
- după forma de exprimare: jocuri simbolice, de orientare, de sensibilizare, conceptuale, jocuri, ghicitori, jocuri de cuvinte incrucișate;
- după conținutul instruirii: jocuri matematice, muzicale, sportive, literare/lingvistice;
- după resursele folosite: jocuri materiale, orale, pe baza de întrebări, pe baza de fișe individuale, pe calculator ;
- după regulile instituite : jocuri cu reguli transmise prin tradiție, cu reguli inventate, spontane și protocolare ;
- după competentele psihologice stimulate: jocuri de mișcare, de observatie, de imaginatie, de atenție, de memorie, de gândire, de limbaj și de creație.
             Folosire jocului didactic ca activitate de completare cu intreaga clasa aduce variație in procesul de instruire a copiilor cu CES, făcându-l mai atractiv.
            Fiecare joc didactic cuprinde urmatoarele laturi constitutive : conţinuturi, sarcina   didactică, regulile jocului, acţiune de joc.
            Prima latura – conținuturi -  este constituită din cunoştinţele anterioare ale copiilor însuşite în cadrul lecţiilor anterioare cu întreaga clasă.
            Cea de-a doua componenetă a jocului   - sarcina didactica - poate să apară sub forma unei probleme de gândire, de recunoaştere, denumire, ghicire, comparaţie.
            A treia latură    - regulile jocului -   decurge din însăşi denumire ei. Regulile sunt menite să arate copiilor cum să joace, cum să rezolve problema respectivă.
          Ultima latură  - acţiunea de joc -  cuprinde momente de aşteptare, surprindere, ghicire, întrecere şi fac ca rezolvarea sarcinii didactice să fie placută şi atractivă pentru elevi.
          Relevând legatura dintre joc şi munca copilului, Jean Piaget a pus în evidenţă aportul jocului la dezvoltrea intelectuală a școlarului. De aceea, el susține că ,, toate metodele active de educare ale copiilor mici să furnizeze acestora un material corespunzător pentru ca jucându-se, ei să reuşeasca să asimileze realităţile intelectuale care, fară aceasta, ramân exterioare inteligenței copilului’’.

Odată integrat în școala, copilului cu cerințe educative speciale i se întocmește un program de intervenție personalizat (PIP). În mod normal, acest program este realizat de către profesorul de sprijin în colaborare cu cadrul didactic al clasei, psihologul școlii și alți specialiști din unitatea de învățământ. Realitatea arată însă că, de multe ori, programul de intervenție personalizat este făcut exclusiv de profesorul de suport sau, în lipsa acestuia, exclusiv de cadrul didactic.

          Programul de intervenție personalizat ajută la planificarea și derularea procesului educațional prin stabilirea modalităților de intervenție. PIP–ul cuprinde obiectivele învățării, metodele și mijloacele de realizare, perioada de intervenție, criteriile de cuantificare a progreselor și metodele și instrumentele de intervenție.

Este bine ca acest program individualizat să cuprindă mai multe activități de joc decât pentru un copil tipic. Nu este vorba doar despre jocul didactic, folosit ca metodă de predare, ci și despre joc ca activitate liberă, aleasă de copil.

        În primul rând, elevul cu CES are nevoie de aceste ruperi de ritm, având în vedere faptul că are o capacitate de concentrare a atenției limitată și deci, obosește ușor. Forțarea sa peste o anumită limită va determina eșecul.

        Apoi, activitatea plăcută, de joc/joacă se va asocia prin repetare cu activitatea didactică, făcând-o pe aceasta mai atrăgătoare. În fond, nu există mai mare barieră în învățare decât plictiseala, care naște dezinteres.

        În fine, jocul poate fi folosit – ca tehnică izvorâtă din psihologia comportamentalistă – ca recompensă: 10 minute de atenție concentrată pentru însușirea unei noțiuni pot fi răsplătite cu câteva minute de joacă.
          Prin joc, copii cu CES pot ajunge la descoperiri de adevăruri, îşi pot antrena capacitatea lor de a acţiona creativ, pentru că strategiile jocului sunt în fond strategii euristice, în care se manifestă isteţimea, spontaneitatea, inventivitatea, răbdarea, îndrăzneala.
          Jocurile copiilor devin metoda de instruire în cazul în care ele capătă o organizare şi se succed în ordinea implicată de logica conoaşterii şi învăţăturii.
In acest caz, intenția principală a jocului nu este divertismentul, rezultat din încercarea puterilor, ci învăţătura care pregăteşte copilul pentru muncă şi viaţă. Pentru a atinge aceste scopuri, jocurile trebuie să fie instructive, să le evalueze cunoştinţele.
          

    Jocul nu este important doar ca moment de relaxare, ori de transmitere a cunoștințelor (joc didactic). La fel de importantă este  evaluarea prin joc ce condiţionează mare măsură dinamica clasei.  În fond,  nu există învăţare eficientă fără evaluare, dar ea nu poate şi nu trebuie să fie redusă la simplul act al notării. Principala funcţie a evaluării este aceea de a determina măsura în care diferitele obiective pedagogice au fost atinse. In acelaşi timp încearcă să explice randamentul nesatisfăcător.
              In cadrul procesului de învăţare, evaluare îşi exercită :
- funcţia diagnosticată (realizată prin teste de cunoştinţe tip diagnostic );
- funcţia prognostic (realizată prin teste de aptitudini, teste pedagogice de tip criterial sau de tip normativ)
- funcţia de selecţie care intervine atunci când se dorește ierarhizarea elevilor în clasa;

         O evaluare a elevilor cu cerințe educaționale speciale trebuie făcută ințial și continuu pentru a surprinde copilul din punct de vedere psihologic, educațional, social și medical. Doar în acest fel are loc o detectare corectă a aspectelor ce au caracter deficitar și care necesită intervenție. Pe de altă parte, la aceste aspecte se vor adapta și conținuturile procesului didactic.

          Evaluarea copiilor cu CES, asemenea oricărui demers referitor la copil, trebuie să fie raportată la interesul superior al acestora (conform Legii 272/2004) și centrată pe potențialul real de dezvoltare.

În cadrul procesului educațional nu există standarde specifice de evaluare a performanței școlare a copiilor cu CES. Progresul individual al fiecărui copil este raportat la obiectivele propuse prin PIP. Lipsa specializării în domeniu determină cadrele didactice să compare progresele copilului cu CES cu cele al celui tipic, în detrimetrul primului.