Introducere

Într-o lume în care schimbările (de paradigmă, de tehnologie etc) sunt tot mai rapide și orice informație este ușor accesibilă prin navigarea pe net, provocarea educației nu o constituie atât transmiterea cunoștințelor către elevi, ci dezvoltarea capacității lor de a organiza aceste cunoștințe, de a opera cu ele, de a găsi noi întrebuințări, de a face legături între domenii.

Pentru aceasta, baza nu va mai fi memoria (deși ea continuă să fie un proces psihologic foarte important), ci gândirea flexibilă, imaginația și creativitatea.

Problema stimulării creativității, însă, deși nu este nouă între preocupările psihologiei, nu pare a-și găsi locul în demersurile metodice ale dascălilor. Evident, există și excepții, sunt profesori care prin modalitățile de predare-evaluare încearcă să mute accentul pe crearea acestor tipuri de abilități.

 

Este de ajutor, pentru toți cei care doresc să dezvolte creativitatea elevilor pe care-i au la clasă, să înțeleagă care sunt factorii ce stau la baza acestui proces.

Vorbim despre 3 categorii de factori, pe care îi vom examina, pe rând.

1. factori cognitivi operaţionali (intelectuali);
2. factori de personalitate (interni);
3. factori sociali (externi).
4. Factori cognitivi operaţionali (intelectuali)

Pe primul plan între factorii cognitivi ce sprijină procesul creativ stă imaginația.

 Imaginaţia reprezintă un proces de prelucrare şi utilizare a informaţiei bazat pe memorie şi venind în continuarea reprezentărilor. Specificul ei constă în generarea unor „imagini” noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară, fie de la crearea, prin mecanisme proprii, a unor imagini noi, fără legătură cu datele realului.

Operaţiile imaginaţiei sunt:

• aglutinarea – îmbinarea unor elemente reale, produsul aparţinând domeniului fantastic (exemplu: sirene, diavoli);
• combinarea: situarea obiectului vechi într-un context nou, rezultând o nouă relaţie (săbiile laser, în filmul Războiul stelelor);
• amplificarea sau diminuarea unei anumite însuşiri (exemplu: piticii, Argus – personaj mitologic cu 1000 de ochi etc.);
• tipizarea – exprimarea esenţei (exemplu: eroii din literatură);
• schematizarea – reprezentarea esenţialului, rezultând imaginea mintală a obiectului;
• simbolizarea – exprimarea unei idei printr-o imagine îndepărtată de expresia directă. (Simona Marica, 2014)

Orice proces creator implică noi combinări, noi sinteze: şi în matematică şi în fizică, ştiinţă în general. Sintezele noi nu se petrec numai în domeniul imaginilor sau ideilor ci şi pe plan afectiv (noutatea unei poezii provine nu doar din expresii frumoase, ci din felul de a trăi în plan sentimental o situaţie, un eveniment).

Fiind componenta cea mai importantă a creativităţii, însuşirile prin care ea se manifestă pot fi considerate drept principalele caracteristici ale creativităţii. Ele sunt : fluiditatea, plasticitatea, originalitatea. Principala caracteristică rămâne originalitatea, ea garantând valoarea rezultatului muncii creatoare.

          Importanţa exerciţiului realizează rolul altei funcţii în structura creativităţii – al memoriei. Volumul experienţei are o mare influenţă asupra posibilităţilor de creaţie. Nu priviți acest lucru ca pe o contradicție. Memorarea logică, trainică, organizată va facilita procesul creativ. Memorarea mecanică (așa numita toceală) nu aduce plusvaloare.

Un alt factor ce poate influenţa creativitatea unei persoane inteligenţa sa. Inteligenţa poate fi definită ca „o aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi adaptarea cognitivă a individului în situaţii noi”. (Cosmovici, Iacob, 1998, p. 149)

             Dintre factorii intelectuali implicaţi în actul creator şi care stimulează creativitatea elevilor din învăţământul primar, inteligenţa şi imaginaţia creatoare sunt cei mai importanţi, întrucât ei au funcţia de integrare a celorlalţi factori cognitiv operaţionali ai creativităţii. Imaginaţia creativă nu numai că se construieşte după schemele gândirii logice, dar ea uzează de bagajul de informaţii şi asociaţii dobândite prin mijlocirea inteligenţei şi a memoriei, fiind cu atât mai bogată şi eficientă cu cât „depozitul” ei este mai vast.

1. J. Klausmeier şi W. Goodwin arată că în creativitatea copiilor care au coeficienţi de inteligenţă de acelaşi nivel, există o variaţie foarte largă, dar că nu trebuie să ne aşteptăm ca cei cu coeficienţi inferiori şi medii să fie tot atât de creatori ca şi cei cu coeficienţi de inteligenţă superioară (cf. Gabriela Popescu, note de curs, 2017)

E cunoscut faptul că există într- adevăr inteligenţe capabile să înţeleagă şi să opereze uşor cu relaţii abstracte, dar care sunt necreatoare. Sterilitatea nu-i însă o consecinţă a dezvoltării deosebite a inteligenţei, ci a absenţei sau insuficienţei altor atribute specifice creativităţii, ea este rezultatul funcţionării în exces a spiritului critic prea puternic dezvoltat în raport cu amploarea foarte redusă a fanteziei creatoare, de pildă, sau cu dezvoltarea slabă a independenţei de gândire, a originalităţii etc.

Imaginaţia creatoare constă în elaborarea unor imagini noi pe baza prelucrării datelor anterioare.

 Unele investigaţii întreprinse in acest domeniu relevă prezenţa unei corelaţii între imaginaţie şi gândirea intuitivă. Spre deosebire de gândirea analitică, gândirea intuitivă ajunge în mod brusc la soluţia unei probleme, de multe ori sărind peste anumite trepte intermediare.

Imaginaţia creatoare este un factor fundamental al creativităţii, întrucât realizează fuziunea informaţiilor în structuri noi prin contopirea, transformarea şi unificarea imaginilor, a obiectelor şi fenomenelor într-o nouă semnificaţie. Un factor deosebit de important al imaginaţiei creatoare este intuiţia. „Intuiţia implică actul de a prinde sensul, semnificaţia sau structura unei probleme sau situaţii fără o sprijinire explicită pe aparatul analitic corespunzător”. (Bruner, Jerome, 1970, citat de Gabriela Popescu, note de curs, 2017)

La elevi intuiţia constă în reorganizarea şi sinteza rapidă a experienţei anteriore în anticiparea sau apariţia bruscă a soluţiei problemei, ca urmare a jocului liber a imaginaţiei sau al unui raţionament prescurtat fără încercări şi erori.

O formă superioară a imaginaţiei creatoare este ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătore şi originale, sau a unor tehnici de lucru cu un mare grad de eficienţă. Originalitatea este expresia noutăţii, a inovaţiei, când vrem să testăm această calitate a unui elev, ea se poate constata prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei (desigur ne gândim la raritatea a ceva util). Această caracteristică are o  mare însemnătate în învăţământul primar deoarece ea garantează rezultatul muncii creatoare.

Flexibilitatea gândirii a fost confirmată de R. C. Wilson în 1954, când a reuşit să depisteze două nuanţe ale acestui factor: flexibilitatea spontană, când subiectul are intenţia restructurării şi modificării realului; a doua nuanţă ţine de flexibilitatea adaptivă.

Flexibilitatea de transformare pusă în evidenţe de Guilford şi identificată cu gândirea divergentă, este după unii autori, cel mai important factor al creativităţii. Ea permite jocul liber al imaginaţiei prin plasarea lucrurilor într-o nouă perspectivă, prin renunţarea la vechile ipoteze şi formularea altora pe baza combinării, reorganizării, transformării şi generalizării informaţiilor, descoperindu-se noi legături şi mai multe soluţii pentru rezolvarea problemei cercetate. Cu toate că originalitatea este caracteristica cea mai specifică a gândirii creatoare, este condiţionată de flexibilitate şi facilitată de fluenţă (asociativitate). Condiţionările între cei trei factori: flexibilitatea, originalitate şi fluenţa, sunt de fapt reciproce, fără ca aceştia să aibă totuşi toţi aceeaşi pondere în procesul de creaţie.

            

1. Factori de personalitate (interni)

Procesele psihice superioare, nivelul de aspiraţie, voinţa, interesele, trăsăturile emoţionale, sentimentele intelectuale şi atitudinale, corelate cu temperamentul şi aptitudinile speciale, orientează şi dinamizează creativitatea mărindu-i considerabil eficienţa.

Inventarierea trăsăturilor de personalitate ridică multe probleme de natură metodologică întrucât la vârsta şcolară ele se află într-o continuă formare şi transformare, nu por fi izolate şi măsurate cantitativ.

 Cele mai recente cercetări converg spre recunoaşterea rolului crescând al acestor factori în diverse domenii ale creaţiei elevilor. Activitatea umană în general este cea de învăţare şi de cunoaştere, în mod special au la bază anumite mobiluri interne care declanşează, susţin şi orientează activitatea respectivă.

Prin învăţare copilul asimilează şi interiorizează valorile socio-culturale care obiectivizează capacităţile umane, le transformă în conţinut şi organizare a propriei vieţi psihice. Dezvoltarea influenţează şi condiţionează învăţarea; influenţează înţelegerea şi realizarea sarcinilor de învăţare şi condiţionează conţinutul şi dificultatea învăţării. Învăţarea se finalizează şi se împlineşte în dezvoltare, iar dezvoltarea face posibilă învăţarea. În şirul acestor elemente motivaţionale putem include trebuinţele (de explorare, cunoaştere, realizare, autorealizare, independenţă), curiozitatea, interesele, nivelul de aspiraţie etc.

         La rândul lor, atitudinile creative sunt după G. Allport, disponibilităţi învăţate care asigură un răspuns consistent, favorabil sau nefavorabil la un obiect sau clasă de obiecte. Atitudinile pozitive intensifică relaţia subiect-sarcină, facilitând valorificarea componentelor intelectual - aptitudinale. Cele mai importante atitudini care contribuie în mod specific la dezvoltarea creativă sunt cele care predispun indivizii la a reacţiona favorabil la nou şi la idei inovatoare, şi-i stimulează să se angajeze într-un comportament imaginativ. (cf. Gabriela Popescu, note de curs, 2017)

 Paul Popescu –Neveanu, bazându-se pe propriile cercetări efectuate pe inovatori şi inventatori, ajunge la concluzia că nota distinctivă a subiecţilor creativi rezidă în atitudini. Atitudinile sunt bipolare; atitudinile creative permit o valorificare optimă a aptitudinilor şi a cunoştinţelor în curs creativ, iar cele opuse blochează dezvoltarea aptitudinilor şi a cunoştinţelor.

Dintre trăsăturile afectiv temperamentale putem menţiona pe cele ce se referă la echilibru afectiv, introversiune-extraversiune, impulsivitate, instabilitate, forţa eului etc. Un loc important în constelaţia factorilor de personalitate îl deţin cei caracteriali. Enumerăm în acest sens asemenea trăsături cum ar fi:

• tendinţa de afirmare;
• încrederea în sine (cauză dar şi efect al creativităţii);
• perseverenţa;
• sociabilitate;
• egocentrism; ambiţie;
• meticulozitate; ingeniozitate;
• capacitatea de a gândi abstract;
• sensibilitate la probleme;
• inteligenţă generală  superioară;
• deschidere la experienţă;
• dispoziţia de a-şi asuma scopuri autoimpuse sau îndepărtate;
• nevoia de a realiza ceva;
• independenţă în gândire etc.

Motivele mai importante ale creaţiei elevilor sunt dorinţa de a cunoaşte, a descoperi, a rezolva diferite probleme de vârsta lor, înlăturând dificultăţile, apoi satisfacţia descoperirii, dorinţa de autorealizare, afirmare în rândul copiilor, de satisfacere a unor trebuinţe materiale şi spirituale.

            Şcolarul din primele două clase manifestă dorinţe creative, fantezii în execuţie la desen, modelaj, colaje şi mai puţin în realizarea de texte sau probleme (compuneri). Manifestă un spirit critic ridicat faţă de propriile produse, pentru că le evaluează mai sever din punct de vedere realist. Totuşi fantezia începe să găsească noi domenii de exercitare.

                Treptat, după opt-nouă ani, se formează capacitatea de a compune, creşte capacitatea de a povesti, de a crea poveşti, poezii, se creează în povestiri intriga de acţiune, culoarea locală, abilitatea de a folosi elemente descriptive literare. Datorită nivelului de aspiraţie, realizare, spre nouă-zece ani desenul devine mai încărcat de „atmosferă”. (Şchiopu, Verza,  1997,  p. 187)

 Clişeele de pomi, case, persoane devin puncte de plecare pentru individualizări de teme, se câştigă tehnica redării elementare a perspectivei şi a desenării suprapuse (acoperite) a obiectelor din desen.

            Încep să se manifeste stilurile şi aptitudinile creatoare pe aceste planuri. Serbările şcolare, cercurile de creaţie de diferite tipuri devin preocupări de actualitate.

            În clasele şcolare în care lucrează învăţători cu experienţă şi cultură personală, se dezvoltă în mod evident la copil creativitatea.

                Toate acestea creează o complexă antrenare a capacităţilor psihice multilaterale dar şi condiţii diverse de antrenare a numeroase abilităţi ale inventivităţii, ale antrenării de strategii şi tehnici creative şi de inteligenţă care suplimentează activ dezvoltarea psihică. (Şchiopu, Verza,  1997,  p. 188)

           

1. Factori sociali (externi)

                Atât omul de ştiinţă, cât şi artistul se află sub puternica influenţă a mediului ambiant, în special a celui social. Motivaţia, aspiraţiile unei persoane depind extrem de mult de cerinţele societăţii în care ea s-a dezvoltat. (Cosmovici, Iacob,1998, p. 151).

Activitatea creatoare este stimulată de existenţa unui mediu social-economic şi cultural-ştiinţific care asigură formarea unor personalităţi creative, permite libertatea creaţiei, recunoaşte şi aplică valorile create. Se au în vedere condiţiile economico-sociale şi contextul psihosocial în care este integrată personalitatea umană. Rolul acestora se exprimă prin aceea că oferă, într-o formă concentrată, tot ceea ce s-a obţinut până în acel moment, generând noi probleme şi semne de întrebare prin efectul lor stimulativ sau inhibitiv asupra personalităţii creatoare. Atitudinea generală a şcolii faţă de fenomenul creativ se exprimă prin măsurile întreprinse în direcţia încurajării manifestărilor creatoare. Aceste măsuri educative circumscriu strategia promovării creativităţii.

Important din acest punct de vedere este un mediu care încurajează creativitatea, nu conformismul. Desigur, conformarea la normele sociale este importantă, dar nu despre acest tip de conformism este vorba, ci despre acela la modele consacrate de gândire, la anumite feluri tradiționale în care se fac lucrurile, respingând abaterea de la acestea.

 Încurajarea gândirii critice, a formulării de observații proprii față de anumite conținuturi, încurajarea elevilor în a-și forma și exprima puncte de vedere, acestea sunt chestiuni care se pot educca și care vor conduce la efecte creative.

Nu poți inova dacă ești blocat în frica de autoritate. Nu poți creea dacă urmezi doar cărările bătătorite.

Există numeroase clase de antrenament, experimentale în şcoli. Formele de gândire divergentă se antrenează dealtfel fiind favorizate de lecţii în care se creează atmosferă de emulaţie, joc pentru căutarea de cuvinte, care să înceapă cu o numită silabă sau să sfârşească cu una anume, momente de construcţie de propoziţii etc. Ghicitorile, jocurile de isteţime, construcţiile de probleme etc., constituie terenul pe care se dezvoltă şi creativitatea. Un alt teren de dezvoltare a acesteia este dictat de activităţile practice, activităţile din cercuri etc. Copilul stimulat din exterior este dornic şi capabil să-şi construiască „mici ambarcaţiuni cu motoare sau cu vele, planoare, elicoptere etc., cam după nouă ani” (Şchiopu, Verza, 1997,  p. 188)

Oricum jocurile încorporează forme noi şi incită la creativitate instrumentală pentru joc.

O puternică influenţă exercită asupra elevilor predecesorii, profesorii lor: Socrate l-a influenţat pe Platon, J. Haydn pe L. van Beethoven.  Este vorba despre mentorat, despre modele. Chiar dacă discipolul se îndepărtează de modelele iniţiale, acestea au avut un deosebit rol în faza iniţială a pregătirii lor. (Cosmovici, Iacob, Iaşi, 1998, p. 152)

Creativitatea ne apare astfel ca o formaţiune complexă ce rezultă din îmbinarea într-un mod irepetabil în cadrul personalităţii fiecărui individ a unor factori de natură diferită, fapt care îi asigură posibilitatea să răspundă în mod original diverselor solicitări exercitate din exterior.

Bibliografie selectivă

• Cosmovici A., , Iacob L., (coord.), 1998, Psihologie școlară,  Editura Polirom, Iași.
• Marica, S., Semiologie psihiatrică pentru psihologi, 2014, Editura FRM, București.
• Popescu, G., 2017, Note de curs, Universitatea Spiru Haret, București.
• Șchiopu, U., Verza, E., 1997, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții., Editura Didactică și Pedagogică, București.