În materialul de față am abordat tema elevilor aflați în situație de risc de abandon școlar ca urmare a problemelor emoționale, comportamentale și a dificultăților de învățare care rezultă de aici.
Firesc, atunci când un copil provine dintr-un mediu ostil, indiferent ori abuziv, problemele de acasă își vor pune amprenta asupra integrării în mediul școalr și a performanțelor la clasă. Cel mai frecvent, faptul că el vine în școală cu o anume problematică afectivă, lipsit de suportul părintesc, ba chiar împrumutând atitudini ostile școalii din meidul de proveniență, va duce, mai devreme sau mai târziu, la abandon școlar.
Abandonul şcolar = conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării şcolii, părăsirea sistemului educativ indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obţinerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii actului de studii început.
Studiul „Investiţie în educaţia copiilor din mediul rural", realizat de către Fundaţia World Vision România (februarie – iulie 2017) arată o rată a abandonului școlar de 40% în mediul rural!România este ţara (din Uniunea Europeană) cu cei mai mulţi elevi care abandonează şcoala!
Problemele emoționale
În România, nivelul scăzut de trai al familiilor sărace, lipsa dorinței de infomare și starea generală de stres, duc la creșterea numărului de copii abandonați.
Unii adulți spun că pentru copiii care nu au altceva de făcut decât să învețe, problemele emoționale nu sunt importante. Și da, s-a constatat că există probleme emoționale de mai mică intensitate care pot fi depășite cu ușurință, dar există și probleme emoționale care pot să afecteze sănătatea mentală a copiilor, dacă nu se observă și nu se opresc la timp.
Dacă însă ne raportăm la copii aflați în situații de risc, indiferent dacă sunt copii separați de părinți, abuzați sau în neglijare, atunci plecăm din start cu o încărcătură emoțională problematică, confuzantă și destabilizantă. Acești copii sunt în deficit afectiv, trauma fiind cea care ocupă spațiul afectului, răspândindu-se în tot psihicul ca un virus ce infectează aproape tot sistemul.
Într-o astfel de situație, copilul își formează propriile strategii de supraviețuire rigide, ce vor necesita timp, răbdare și blândețe pentru a putea fi schimbate. În cazul copiilor în situații de risc, această parte de emoții nu este de obicei atât de importantă pentru cei care îi îngrijesc. Ca atare, copii învață să își ascundă această parte emoțională, care îi bântuie după aceea, precum fantomele trecutului, tranformându-i de cele mai multe ori în acei copii răi ai societății, când de fapt prin toate comportamentele deficitare, acești copii urlă îmi este rău afectiv.
Aceste comportamente emoționale sunt semnale de alarmă care ne indică ce nevoi emoționale avem și nu ne sunt satisfăcute (de exemplu, când ne este frică, de fapt avem nevoie de protecție și siguranță, când suntem triști de fapt avem nevoie să vorbim cu cineva depre durerea pe care o simțim, când suntem furioși de fapt avem nevoie să înțeleg de ce trebuie sau poate avem, dacă există un obstacol pentru ceea ce ne-am propus să facem și nu găsim soluție să rezolvăm, când suntem bucuroși de fapt vrem să ne vadă cineva și să ne laude sau să ne încurajeze, etc).
Situația dezastroasă apare atunci când copilului nu îi este ascultată și validată emoția și nici un adult nu îi oferă suportul necesar, așa că, copilul își maschează emoția reală cu o alta; de obicei, furia sau tristețea sunt cele ce se văd în exterior, când de fapt alta este emoția ce pornește comportamentul defectuos.
Cele mai grave și des întâlnite crize în situațiile emoționale ale copiilor aflați în situații de risc, dar nu numai, sunt crizele de furie (care declanșează agresivitatea) și care pot ascunde alte emoții la bază. Problema acestor crize de furie este că de fapt, ele pot să paraziteze sistemul psihic și cel fiziologic, ducând la agresivitate și tot felul de tulburări somatice.
La această categorie de copii, frica este emoția ce le definește cumva aria emoțională. Chiar dacă arată cu totul altă emoție în exterior, frica poate face ravagii. Cel mai ușor se vede prin insomniile, visele înfricoșătoare și coșmarurile nocturne pe care acești copii le au. În această situație copii au nevoie să știe că sunt ascultați, auziți, mângâiați și protejați.
Durerea datorată evenimetelor traumatizate este un cumul de emoții negative, frică, tristețe, furie, trăite de fiecare la intensitate diferită, pentru că trauma este atât de personală. Durerea apare pentru că există cu siguranță o rană lăsată de trauma respectivă, doar că rana este emoțională/afectivă. Prin urmare, această traumă va lăsa cicatrici în sufletul omului, chiar dacă o vom vindeca. De aceea, dacă nu este bine susținută și conținută din exterior, această traumă poate produce posibile afectări psihice pe termen lung. Nevoia de înțelegere, susținere, suport al copiilor aflați în situații de risc este foarte mare și câteodată cerută cu atâta disperare adulților din jurul lor.
Dificultățile de comportament
Studiile au arătat că orice copil trecut prin traume dezvoltă ca mecanism de supraviețuire un comportament de apărare, care în anumite situații poate fi distructiv pentru ceilalți sau chiar pentru el însuși. Instituționalizarea timpurie a copilului duce la sensibilizarea dezvoltării cognitive, dificultăți de atașament, disfuncție de creștere neuronală și tulburări de sănătate mintală, de aceea plasarea acestor copii în familii de asistenți maternali este mult mai avantajoasă, ducând la o îngrijire pe un trend pozitivă și o dezvoltare mai aproape de starea de normalitate. (18) (11)
Dintre acest comportamente, le enumerăm și detaliem pe cele mai importante: minciuna și ascunderea faptelor, agresivitatea, comportamentul violent în mediu școlar, etc.
· Minciuna sau ascunderea faptelor sale
Apărută deja în comportamentul copiilor, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru substitutor. Având în vedere că în majoritatea cazurilor, copiilor abandonați sau abuzați le sunt ascunse situațiile traumatizante sau li se spune o altă poveste/variantă despre situația traumatizantă, îi determină pe aceștia să facă unul din lucrurile facile cu care ei sunt destul de familiarizați și anume să mintă și să ascundă.
Minciuna se dezvoltă de la o vârstă fragedă. În mediul școlar ea se dezvoltă exponențial, deoarece acolo copilul simte nevoia să pară important, iar pentru a putea să se așeze social deasupra realității sale va minți creând poate o istorie mult mai palpitantă sau atractivă pentru colegii săi. Își minte substitutorul, pentru a nu fi pedepsit, pentru a nu fi pus să facă anumite lucruri, pentru a obține atenție sau doar pentru că îi produce acestuia o anumită reacție.
· Agresivitatea
Este o energie pe care oricare dintre noi o deține, deoarece avem nevoie de acestă forță brută pentru a ne apăra, pentru a supraviețui. Această forță agresivă o folosim încă din perioada de nou-născut, când ne este foame sau ne este frică și ne manifestăm plângând, urlând, etc.
La vârsta când învățăm să mergem și să explorăm, când nu ni se face pe plac, ne lovim agresiv aruncându-ne pe spate, sau aruncăm jucăriile, etc. Înaintând în vârstă, această energie brută se poate folosi în mai multe direcții: constructivă sau distructivă. De asemenea, ea joacă rolul primordial în atragerea atenției aspura celui care o provocă.
· Comportamentul violent
Este foarte des întâlnit la copii aflați în situații de risc. Acest comportament, care se manifestă prin hărțuire, intimidare, ridiculizare și umilire apare în centrele rezidențiale, în mediul de joacă sau în mediul școlar. Indiferent unde are loc, acest comportament violent este predecesorul tulburărilor anxioase, depresive sau comportamentelor delicvente. Acest comportament violent poate să fie direcționat către copilul aflat în situație de risc și atunci acesta devine victima abuzului celorlalți sau copilul aflat în situație de risc este cel care agresează alți copii si atunci acesta devine agresorul. Indiferent de partea pe care o joacă, ambele situații duc la tulburări grave cu efecte pe termen lung.
Dificultățile de învățare
Pentru copilul care a trecut prin situații traumatizante, dificultățile de învățare pot fi una din consecințele acestor traume. Comportamentul legat de învățare necesită funcțiile de concentrare, atenție și memorare. Câteodată expunerea pe termen lung la situațiile traumatice poate produce copilului leziuni ale creierului, întârziere în dezvoltarea intelectuală, tulburări de învățare sau dizabilitate intelectuală. De multe ori aceste repercursiuni ale traumei le observăm prin faptul că, copilul nu are tragere să învețe, să citească sau să scrie, nu este atent, este hiperactiv, are chef de joacă și nu în ultimul rând este impulsiv. Toate aceste comportamente ne arată că, de fapt, copilul suferă de dificultăți la învățare și are nevoie de mai multă atenție din partea substitutorului pentru a-și face temele sau pentru a învăța. Dacă acestea nu sunt sesizate și rezolvate la timp, copilul dezvoltă comportamente dificile, cum ar fi inadaptarea școlară, apariția absențelor nemotivate, abandonul școlar, etc.
Este vorba despre tulburări observate pentru prima oară în procesul acumulării cunoștințelor școlare – scrisul, cititul, calculul matematic și învățarea regulilor gramaticale.
Manifestările descrise anterior în cadrul acestor entități erau denumite dislexii, disgrafii, discalculii, termeni despre care unii autori consideră că denumesc o simptomatologie instalată brusc la o persoană care a achiziționat deja limbajul scris, citit. Alți autori îi consideră în continuare adecvați și pentru copilul aflat în procesul dezvoltării ariilor de învățare a cititului, scrisului etc.
Evident, acest copil trebuie ajutat să depășească dificultățile, să ajungă la o imagine de sine mulțumitoare, care să-i permită și o bună relaționare cu colegii. Fără sprijin, dificultățile de învățare, problemele emoționale și comportamentale vor duce la izolarea sa, prin excludere din grupul de egali, iar lipsa cronică de satisfacție va genera, cel mai probabil, abandon școlar.