Ce sunt tulburările comportamentale?
Comportamentul este latura observabilă a caracterului fiecăruia dintre noi, pentru că dacă setul de atitudini – valori ce formează structura caracterială reprezintă baza subiectivă, invizibilă a acestuia, felul în care ne exteriorizăm, în care interacționăm cu ceilalți, îl obiectivează.
Desigur, pentru cei mai mulți dintre noi, educația (în sensul celor 7 ani de acasă) șlefuiește modurile de exprimare comportamentală, astfel încât ele să devină socialmente dezirabile, iar individul să fie acceptat în grup, eventual plăcut și nu rejectat.
Educația are un rol major în socializare – căci suntem fundamental ființe sociale. Trebuie să învățăm o serie de norme de conviețuire, să ne supunem lor și să acționăm, deci să ne comportăm în consecință. A saluta atunci când intri într-o încăpere, a-ți aștepta rândul, a nu întrerupe pe altul când vorbește, a fi cooperant, nonconflictual sunt doar o mică parte dintre regulile cu care operăm, atât pentru binele nostru, cât și pentru funcționarea de ansamblu a grupului.
Sunt și cazuri, însă, de oameni ale căror comportamente sunt deranjante, până la limita la care sparg armonia grupului, fie el de muncă, școlar sau de loisir. În calitate de profesori, cu siguranță ați întâlnit elevi dificili, deranjanți atât pentru dvs., cât și pentru clasă. Există, însă, o graniță fină care desparte un copil dificil de unul cu tulburări de comportament. Ultimul intră în sfera patologiei.
Tulburarea de comportament este un pattern repetitiv şi persistent de comportament în care drepturile fundamentale ale altora sau normele sociale, pe care individul ar fi trebuit să și le însușească, conform vârstei, sunt lezate.
Deci, nu orice copil dificil are o tulburare de comportament. Oricine poate fi dificil, uneori. Stressul, problemele, oboseala, boala ne aprentează pe fiecare și acestea sunt momente în care autocenzura scade și anumitor comportamente, mai puțin dezirabile, li se dă frâu liber.
Pentru a vorbi despre tulburare, trebuie ca acesta să fie modelul de comportament al celui în cauză, regula și nu excepția, ceea ce el manifestă în mod repetat, persistent. Apoi, trebuie ca prin acest comportament, individul să lezeze drepturile celorlalți și/sau să încalce normele sociale.
1. Tulburarea opoziționist sfidătoare
În literatura de specialitate, pentru vârstele cuprinse între 2 și 9 ani, există o condiție psihopatologică ce poartă numele de tulburare opoziționist – sfidătoare.
Pentru a vă fi mai clar etalonul la care trebuie să raportăm comportamentul unui copil – chiar dacă există variații în funcție de cultura în cadrul căruia este crescut și educat acesta – să încercăm o privire asupra unor aspecte ce țin de ontogeneză.
Aspecte ale dezvoltării comprtamentului social în copilărie
În primii ani de viață nu putem vorbi despre conștiința morală. Regulile sunt impuse din exterior, nu există o reală înțelegere a lor, nici internalizare.
Treptat, odată cu apariția conștiinței de sine, a evoluției pe plan intelectual, a maturizării subsistemelor personalității, copilul ajunge să internalizeze acel trebuie al respectării regulilor sociale.
Ieșind din copilăria mică (1 – 3 ani), lumea socială a copilului se extinde. Așteptările celorlalți de la ei încep să crească, în conformitate cu normele sociale, greșelile sunt din ce în ce mai puțin acceptate și sunt tot mai mult sancționate.Treptat, copilul începe să înțeleagă diferența dintre bine – rău, ceea ce e al tău vs ceea ce e al altuia. Apar standardele morale și necesitatea conformării la acestea. Apar sentimentul de rușine, cel de vinovăție, empatia, comportamentul prosocial (altruismul), calități morale ca generozitatea, precum și muguri ai judecății morale.
Evident, contează foarte mult modelele oferite copilului în această perioadă, căci învățăm, mai ales, prin imitație. Degeaba i se cere copilului, degeaba i se spune, dacă adultul – prin comportamentul său – contrazice regula enunțată!
Treptat, crește și capacitatea de autocontrol.Copilul a înțeles ce e bine, sau cel puțin ce trebuie să facă pentru a-i mulțumi pe ceilalți și începe să se conformeze pentru că poate să se stăpânească!
În situațiile frustrante, copilul învață că există recompense sau pedepse atunci când nu au răbdare. Capacitatea de a ști să obții recompense și gratificări reprezintă un element important în dezvoltarea socială.
Exprimarea emoționalității evoluează, se adaptează, devine mai mobilă, dar și mai ușor de controlat. Crizele de furie sunt mai puține, plânsul nu mai apare cu aceeași ușurință, furia poate fi înlocuită cu exprimare verbală.
Elevul cu tulburare opoziționist sfidătoare este un copil cu dispoziție iritată, mai tot timpul supărat, cu un comportament agresiv, sfidător și vindicativ.
Această condiție este mai frecventă în familiile în care îngrijirea copilului este inconstantă, acordată de către o succesiune de figuri parentale substitutive (bone, bunici, vecini etc) și unde există o inconsecvență în aplicarea regulilor. Poate fi vorba însă și de o familie în care se practică un stil parental mult prea îngăduitor. Acesta este la fel de dăunător ca și strictețea excesivă, copilul în formare având nevoie de limite pentru a se simți în siguranță.
Primele simptome apar, de obicei în anii preșcolarității..Adesea, această tulburare precede tulburarea de conduită, tulburare pe care o vom întâlni la vârste mai mari. Din păcate, mai târziu există risc crescut pentru tulburări de anxietate, tulburare depresivă, risc suicidar.
Există o serie de factori care, conjugați, cresc riscul de apariție al acestei tulburări
· temperamentali (de exemplu o mai mare reactivitate, dar și intoleranță la frustrare)
· de mediu (practici inconstante de îngrijire, stilul parental prea permisiv, deci răsfățul excesiv, neglijarea copilului)
· genetici și fiziologici – markeri neurobiologici (anormalități ale cortexului prefrontal și amigdalei, o mai scăzută conductivitate electrică a pielii, scăzută frecvență a bătăilor inimii etc)
Părinții pot avea sau pot dezvolta ca o reacție secundară la acest copil dificil, un comportament critic, rejectiv, sărac în căldură afectivă, pasiv și nestimulativ. Mamele pot părea depresive, anxioase, iar atmosfera în familie poate fi serios periclitată. Alți părinți pot deveni extrem de iritați, intoleranți sau chiar agresivi.
Când un copil cu acest tip de comportament se dezvoltă într-o astfel de familie – nepregătită să educe și să accepte un atare copil – apare un cerc vicios, cel mic simțindu-se rejectat și criticat își va întări comportamentul sfidător.
Din păcate, un astfel de elev în colectivul școlar va constitui un factor perturbator serios și va fi rejectat de către colegi, dar și de profesor. Un nou cerc vicios se va naște. Copilul va fi în risc real de abandon școlar.
Ceea ce vă pot sfătui să faceți este:
- să sfătuiți părinții să fie mai consecvenți în ceea ce privește respectarea regulilor și să fiți și dvs. astfel
- regulile se explică clar, pe înțelesul copilului, împreună cu consecințele nerespectării lor și aceste consecințe apar prompt după orice comportament de încălcare a unei reguli
- să lăudați și încurajați orice comportament dezirabil
- să nu uitați că acest copil este, în fapt, o victimă, iar comportamentul său sfidător – un strigăt de ajutor.
2. Tulburarea de conduită
Inițial, s-a crezut că tulburarea opoziționist sfidătoare și tulburarea de conduită nu reprezintă de fapt decât grade diferite de severitate, prima fiind forma premergătoare a celei de a doua.În ultimul timp, tot mai multe argumente au venit în sprijinul ideii că aceste două tulburări sunt distincte.
Unul dintre ele este faptul că debutul opoziționismului este mai precoce decât al tulburării de conduită. Un alt argument este faptul că aprox.75% dintre copiii cu opoziționism sfidător NU ajung să sufere de tulburare de conduită.
În fine, deși cele două afecțiuni au simptome agresive comune, studiile au arătat că ele diferă din punct de vedere calitativ.
Tulburarea de conduită este definită ca o conduită antisocială persistentă la copil și adolescent.
sau
Un pattern repetitiv și persistent de comportament a cărui principală trăsătură este încălcarea drepturilor celorlalți și violarea normelor sociale
Copilul considerat a avea această tulburare diferă de toți ceilalți prin intensitatea, extinderea și severitatea comportamentelor antisociale. Totuși, dependent de o serie de factori, precum normele sociale și incriminarea legală a unor conduite, diferența dintre adolescentul rebel și tulburarea de conduită este destul de arbitrară.
În ceea ce privește etiologia tulburărilor de conduit, aceasta este heterogenă. Modelul RISC – REZILIENȚĂ (Rolf Loeber) – stabilește existența unei balanțe între factorii de risc și factorii protectivi. Practic, cu cât factorii protectivi sunt mai slabi sau absenți, cu atât crește riscul de apariție de tulburării.
Există:
Risc ecologic – sărăcia
Risc constituțional – temperamentul dificil
Risc educațional etc.
Manifestările copilului cu tulburare de conduită (de comportament) sunt:
Comportamentele agresive
- atacuri fizice asupra altor copii, mai rar asupra părinților
- atacurile verbale, înjurăturile și poreclele sunt frecvente
- precipitarea comportamentului apare mai ales ca răspuns la pedeapsă sau la loviturile altora
- adesea este impulsiv – premeditarea și deliberarea asupra agresiunii sunt rare la această vârstă
- adesea există acte agresive comise și față de animale.
Minciuna, în general comportamentul duplicitar
- poate lua la început forma unor fantezii, fără motive rezonabile
- copiii pot inventa povești doar pentru a stârni interesul celor din jurul lor
- după 7 ani, atunci când granița dintre realitate și fantezie este destul de ferm trasată, minciunile repetate trebuie să atragă atenția adultului
Furtul
- la această vârstă (peste 7 ani), furtul este deja un act deliberat
- copilul de până în 5 -6 ani nu are format conceptul de proprietate personală, de aceea a lua de la altcineva nu este considerat furt. după această vârstă, copilul începe să înțeleagă ce este permis și ce nu.
- furtul devine un simptom dacă se repetă în ciuda aflării și pedepsirii lui de către părinți.
- furtul este adesea însoțit de minciună.
Comportamentul exploziv
- uneori, conduita antisocială a copilului poate lua forma unor activități explozive care nu includ neapărat agtesivitate fizică sau verbală.
- copilul deranjează orele de clasă prin obrăznicie, mișcări continui în bancă, trântit și aruncat lucruri prin clasă etc. Prin toate acestea îi irită și sfidează pe ceilalți copii și profesorul.
Din păcate, această tulburare, necorectată, va conduce cu mare probabilitate la un tip de tulburare de personalitate denumit personalitate antisocială.
De la adolescentul cu tulburare de conduită ne putem aștepta la absenteism și abandon școlar, delincvență juvenilă, fugă de acasă, conduită promiscuă, nenumărate conflicte interpersonale, încălcări ale normelor morale etc.
Din păcate, la această vârstă, oricum dificilă, doar efortul serios și conjugat al școlii și familiei mai poate salva ceva. Uneori, nici măcar aceste eforturi. Dar, în calitate de profesori, de formatori de oameni, suntem datori să încercăm.
Familia trebuie chemată, alarmată, nu certată, dar trebuie să i se pună în vedere ce implicații serioase are acest tip de comportament asupra vieții copilului lor.
Copilul însuși trebuie trimis la consiliere/terapie psihologică, eventual înscris într-un program de voluntariat în care să primească sarcini care să-l stimuleze, să-i crească imaginea de sine (pentru că în multe cazuri, în ciuda disprețului afișat, și acești copii au nevoie de apreciere) și să-i întărească legăturile pozitive cu comunitatea.