Preambul

În România, peste 826 de mii de persoane sunt înregistrate cu diferite dizabilităţi fizice şi psihice, iar 65.731 dintre aceştia sunt minori cu vârste între 0-17 ani.(conform studiului trimestrial al ANPD din 31 martie 2019).

Problema unei integrări cât mai eficiente a acestora în societate, precum şi a mecanismelor sociale care să vină în sprijinul acestor persoane în dificultate nu este, evident, de dată recentă. În întreaga lume sunt lansate programe şi politici sociale, reglementări legislative care îi ajută pe aceşti oameni să ducă o existenţă cât mai apropiată de cea a normalităţii, să li se asigure respectarea drepturilor şi acoperirea nevoilor speciale cu care se confruntă.

Declaraţia Drepturilor Omului a lansat principiile de bază pentru abordarea acestei problematici şi în ceea ce priveşte dreptul la educaţie a persoanelor cu deficienţe fizice şi psihice.

De asemenea, o serie de instituţii şi-au orientat atenţia în această direcţie – Institutul român pentru Drepturile Omului, declaraţii UNESCO, conferinţe și studii internaţionale –, lansând periodic o serie de programe, ce reflectă evoluţia în timp a modului în care societatea abordează această problematică.

 

Educaţia reprezintă un drept fundamental al oricărui individ, iar Şcoala este una din  instiuţiile principale de integrare a individului în societate, cea care răspunde, prin programe de instruire şi educaţie, ca toţi membrii unei societăţi, indiferent de limite fizice sau psihice, să aibă premisele de a participa în mod cât mai activ la viaţa socială și culturală, de a avea propriile vise şi preocupări şi de a-şi afirma personalitatea.  Din această perspectivă, este firesc ca persoanele cu dizabilităţi să intre în nucleul preocupărilor programelor educaţionale. Astfel, mediul educaţional devine tot mai receptiv în a-şi flexibiliza şi adapta mecanismele, structura şi programele şcolare pentru a crea condiţii şi contexte de integrare a persoanelor cu dizabilităţi alături de egalii lor, în directă conexiune cu evoluţia abordărilor socioeducaţionale, psihopeagogice şi medicale ale lumii contemporane.

Conceptul de EDUCAŢIE INCLUZIVĂ se referă la respectarea statutului şi drepturilor tuturor oamenilor dintr-o societate de a participa în mod relevant la viaţa acesteia şi de a se bucura de un tratament egal cu ceilalţi. Pentru a înţelege mai bine această abordare să analizăm conexiunile conceptului de educaţie incluzivă în relaţie cu alte concepte din mainstream-ul ştiinţelor sociale şi umaniste, parcurgând un drum invers, pentru a evidenţia mai bine conţinuturile şi dimensiunile pe care le  implică.

Incluziune / Excludere / Dizabilitate:

In mod evident, includerea se referă la toate tipurile de acţiuni din societate care se opun excluderii, marginalizării, stigmatizării, izolării, abandonării  indivizilor, încercând să preîntâmpine, să elimine, să amelioreze şi corecteze o serie de abuzuri şi comportamente inadecvate faţă de o categorie de persoane cu un anumit grad de vulnerabilitate. Aceste abuzuri au o istorie îndelungată, iar studiile de antropologie culturală ar putea evidenția reminiscenţe ale acestor tratamente, ale stigmei cu care erau amprentaţi social aceşti oameni în societăţile obscurantiste, în stigmatizările socităţile moderne, dovedind, poate spre surprinderea noastră, că lupta pentru „umanizarea” civilizaţiilor nu s-a sfârşit, că este încă un exerciţiu care ne pune la grea încercare. Cazurile în istorie a acestor abuzuri sunt numeroase, începând cu etichetele pe care aceşti nefericiţi le purtau, fiind consideraţi semne sau întruchipări ale Răului, de rău augur pentru societăţi, colectivităţi şi, în consecinţă, alungaţi, prigoniţi, izolaţi sau, mai rău, victime ale luptei pentru supravieţuire, ale persecuţiilor sau chiar ale măsurilor radicale de „sanogeneză” rasială (vezi societăţile spartane, dar şi cele greceşti, ruseşti, unele societăţi asiatice). Să nu mai deschidem paginile cumplite ale ororilor şi atrocităţilor istoriei recente. În multe alte contexte, aceşti oameni erau consideraţi „ciudăţenii” ale naturii, ridiculaţi în pieţele publice, umiliţi, batjocoriţi, reuşind cu greu să supravieţuiască în condiţii precare, ascunşi, trăind din mila sau sub protecţia, de multe ori condiţionată, a unui grup restrâns. Oricât de greu ar părea, prejudecăţile persistă, iar asumarea în mentalitatea şi la nivelul întregului mecanism al societăţi a acestor categorii de probleme mai are multe aspecte de clarificat. În plus, societăţile şi civilizaţia modernă au generat, la rândul lor, noi categorii de „proscrişi”, noi forme de abuzuri, stigmatizare, neacceptare,  uneori izolare prin instituţionalizare și, nu în ultimul rând, multă indiferență. Aceste fenomene ridică mari întrebări şi provocări în legătură cu natura umană, dar şi cu ceea ce în mod obişnuit numim Normalitate, Sănătate, la nivelul întregii omeniri.

Dizabilitate şi discriminare

Discriminarea se referă la maniera sau tratarea inegală şi inechitabilă unor grupuri sau categorii de persoane sau orice manieră de a acţiona prin care se prejudiciază drepturile  anumitelor categorii sau grupuri de persoane în virtutea apartenenţei sau a trăsăturilor care îi diferenţiază în raport cu majoritatea dominată.

Civilizaţia modernă, bazată pe exigenţele şi valorile competiţiei şi concurenţei, reclamă aptitudini şi competenţe înalte şi are o tendinţă tot accentuată de diferenţiere, de afirmare a individualităţii, dar şi a individualismului,  de a sublinia diferenţele şi de a crea decalaje mari între indivizi. Acest fapt generează noi percepţii, valorizări, dar şi forme şi comportamente discriminatorii sau neadecvate, atât pe dimensiunea relaţiilor interpersonale, cât şi la nivelul mecanismului social. Presiunile şi condiţionările lumii contemporane creează noi probleme şi anxietăţi, manifestate prin îngrijorări, stres şi preocupări excesive faţă de aptitudinile, de competenţele şi performanţele noastre, în general faţă de perfectibilitatea, multifuncţionalitatea noastră, capacitatea de a acţiona, faţă de inteligenţa şi performanţele copiilor noştri, într-un cuvânt o nevoie din ce în ce mai accentuată de a putea controla, de la nivel individual, existenţa şi viitorul. Evident, parametrii funcționării biologice și stilurile de viață s-au modificat, iar, în virtutea noilor valorizări, se modifică percepțiile asupra normalităţii/ inabilităţilor/ performanţelor. Anumite tulburări sunt reconsiderate.

În ceea ce privește accesul la formare și educație, decalajele sociale se simt încă de la începutul micii școlarităţi, apar clasamente şi selecţii care impun şi subliniază diferenţele, reflectând tendinţa de se polariza între categorii extreme, – cei care merg în anumite şcoli, clase etc., cei care vor face faţă unor exigenţe de nivel,  versus cei care vor fi excluşi, izolaţi, stigmatizaţi, marginalizaţi, outsider-i. Din păcate, aceste tendințe şi probleme, departe de a fi eliminate, sunt amplificate prin efectul direct al inechităţii sociale. Care sunt şansele pe care le oferim în mod echitabil unui copil în societate, indiferent de limitele cu care este obligat să se confrunte?  Ce se va întâmpla în viitor? Este o întrebare al cărui răspuns nu ne implică? Sau la care nu putem, nu vrem, ne e frică să răspundem?

Dizabilitate şi diversitate

Relaţia pune în evidență aspecte legate de diversitatea indivizilor, atât biologică, cât şi pe cea datorată diferitelor contexte de mediu sau socioculturale în care se dezvoltă individul şi se formează personalitatea umană. Diferenţele interindividuale, dictate de zestrea genetică, interesează şi trebuie luate în considerare în aceeaşi măsură cu diferenţe modelate de contextele socioculturale. Inteligența biologică, indici psihofiziologici (pragurile senzoriale, timpul de reacție, ritmul de lucru), temperamentul, reprezintă moșteniri genetice. Studiile de biologie, antropologie și psihologie comparată ne arată că: atât ereditatea, cât și mediul influențează comportamentul. Aceeași structură genetică în interacțiune cu diferite tipuri de mediu, va determina comportamente diferite. Indivizi diferiți genetic, dar supuși acelorași diferențe de mediu, manifestă comportamente diferite. Ceea ce interesează este modul în care variațiile unuia acționează asupra influențelor celuilalt termen al relației. (Anastasi, 1958, în Ann Birch, Sheila Hayward, Diferențe interindividuale, Ed. Tehnică, 1999).  De asemenea, celebra teorie a lui Hebb ne vorbește despre potențialul genetic al individului, sau calitățile sale primare, înnăscute ale sistemului nervos central, despre inteligența genetică care determină vârful performanțial pe care l-ar putea atinge inteligența prin experiență, învățare sau alți factori de mediu – adică potențialul individual maxim. (Hebb, 1949, în Ann Birch, Sheila Hayward, Diferențe interindividuale, Ed. Tehnică, 1999). Studiile atrag atenția asupra complexităţii relației ereditate/mediu, cu aport în practicile educaționale și sociale care pot reduce diferențele dintre grupuri în ceea ce privește nivelul de inteligență. (ex. proiectul Headstart, SUA, adresat copiilor din medii defavorizate).

Între homo sapiens şi amestecul civilizaţiei, fiinţa umană vine pe lume în multiple forme, înălţimi, culori şi aspecte, şi evoluează într-o lume dinamică şi modelată sociocultural, care îl apără şi diferenţiază de natura ostilă în care s-a născut. Homo sapiens nu mai este perfect pentru natură, însă este întotdeauna perfectibil pentru civilizaţie. Cât de perfectibilă mai este însă civilizaţia pentru el?

Ce relaţie există între diferite dizabilităţi şi contextele socioculturale?

Din această perspectivă avem în vedere o serie de tulburări şi sindromuri cu specificitate etnoculturală, deci întâlnite, sau cu o prevalenţă ridicată, la anumite populaţii, culturi sau grupuri etnice. Pe această dimensiune sunt considerate o serie de forme de nevroze sau fobii, cum ar fi, de exemplu, sindromul amok întâlnit la populaţii din zona Indochinei, sau dismorfobia, adică teama de  a fi urât, de a avea o particularitate dezagreabilă celorlalţi, întâlnită la populaţia japoneză (dar aici, ar fi interesant de analizat câtă particularitate etno-culturală mai are această tulburare în prezent). Relaţia dintre diversitate şi diferitele forme de tulburări se focalizează deci, fie pe interpretarea lor în relaţie cu contextul particular al diferitelor culturi/civilizaţii, fie pe specificul lor de a apărea în diferite contexte etno-culturale.

(Șerban Ionescu, Paisprezece abordări în psihopatologie, Editura Polirom, 1998)

Dizabilitate / Includere / Integrare

Includerea persoanelor în societate, prin participarea la activităţile şcolare alături de ceilalţi copii este o modalitate în plus a le oferi ocazii fireşti de interacţiune socială şi, evident, de a creşte şansele integrării lor în viaţa socială. O modalitate cu mult mai eficientă şi mai dezirabilă decât izolarea lor în instituţii speciale. În mod concret, aceasta se traduce prin oportunităţile şi şansele oferite persoanelor cu dizabilităţi de a învăţa, alături de egalii lor fără dizabilităţi, în toate etapele pe care le poate parcurge şcolarizarea – adică de la învăţământul preşcolar până la cel superior. Dincolo de a fi un mediu de transmitere a informaţiilor, şcoala reprezintă un mediu stimulativ pentru dezvoltarea echilibrată a oricărui copil, iar orice progres în achiziţia competenţelor relaţionale este şi un progres şi în educaţie. Mediul și activitatea școlară stimulează, pune în evidență și dezvoltă toate dimensiunile potențialului individual al copilului și posibile resurse de a recupera, compensa, ameliora deficiențele.  Reliefăm acest aspect prin teoria inteligențelor multiple a lui Gardner, studiile privind inteligența emoțională etc. În funcție de aceste aptitudini/dotări putem orienta copilul cât mai bine în viitor și îl conducem către autocunoaștere și autoapreciere cât mai obiectivă. Conştientizarea dife-renţelor şi conturarea unei imagini cât mai realiste despre propria persoană şi despre ceilalţi oameni facilitează integrarea. În anumite cazuri, o persoană cu dizabilităţi poate trece peste barierele deficienţei, prin efort şi susţinere, ajungând la aceleaşi performanţe cu ale grupului de egali, uneori chiar peste. Este importantă motivarea prin recompensă şi apreciere colectivă a eforturilor sale și creșterea nevoii de afirmare personală, de a-şi exprima abilităţile. Studiile asupra copiilor integraţi în astfel de programe educaţionale au evidenţiat progrese în dobândirea autonomiei și creşterea capacităţii de a acționa şi confrunta cu situații problematice nou întâlnite.

În plus, se formează comportamente dezirabile față de aceste persoane și se creează premisele unui feedback mai bun, mai eficient al societăţii, un grad mai accentuat de empatie şi solidaritate faţă de problemele şi nevoile acestor persoane, relativizându-ne perspectivele în legătură cu aspectele a ce ne apropie şi ne separă, ce ne aseamănă şi ce ne deosebeşte, în legătură cu reţinerile, fricile, prejudecăţile pe care le avem faţă de aceste persoane. Iar Şcoala, mediul educaţional, ne oferă şansa de a-i cunoaşte pe aceşti copii și pe apropiații lor. Nu putem fi aproape de oameni pe care nu-i cunoaştem suficient, sau numai indirect, din poveşti sau situaţii care le evidenţiază mai curând „defectele” decât calităţile. Vom descoperi că îi putem avea aproape, că este important să avem resurse empatice, că putem învăţa de la ei, că îi putem accepta cu „defectele” sau limitele lor, ca pe oricare dintre prietenii şi apropiaţii noştri.  

Dizabilitate şi cultură incluzivă

Ideea de a accepta diferenţa este un deziderat, dar şi o provocare pentru lumea contemporană ce ne poate conduce spre descoperirea resurselor nebănuite ale fiinţei noastre umane..

Cultura inclusivă reprezintă o nouă etică în abordarea diferenţei şi se referă la pregătirea societăţii şi intervenţia în mediul social, atât la nivel individual, cât şi la nivelul instituţiilor şi contextelor sociale, în scopul de a accepta persoanele care reprezintă categorii vulnerabile de a fi discriminate.

În sinteză, prezentăm câteva din principiile culturii incluzive:

-             Respectarea fiecărei persoane ca individualitate sui-generis şi ca un fapt al diversităţii umane.

-                           Acceptarea faptului că celălalt poate fi diferit, că o diferenţă sau o deficienţă fizică sau psihică nu este o vină personală sau a cuiva, şi nici nu este un criteriu după care putem fi consideraţi inferiori/superiori ca fiinţe umane.

-                           Conştientizarea faptului că unii dintre aceşti oameni nu pot supravieţui fără ajutorul nostru, al celorlalţi, încercând să eliminăm orice noi bariere, fizice sau psihologice, care s-ar putea suprapune peste problemele complexe deja existente şi că avem obligaţia de a-i ajuta pe aceşti oameni şi pe apropiaţii lor.

-                           Ideea că a veni în sprijinul acestor oameni nu este numai o formă de umanitate ocazională, ci o formă de responsabilitate socială cu beneficii pe termen lung.

-                           Educaţia de a vedea Omul din spatele deficienţei/diferenţiei, adică semenul nostru, cel care ne aparţine în aceeaşi măsură în care noi aparţinem colec-tivităţii şi societăţii.

-                           Comunicarea şi interrelaţionarea umană reprezintă un pas fundamental în depăşirea problemelor individuale, ale fiecăruia dintre noi, un element esenţial de suport pentru care trebuie să creăm contexte adecvate şi să ne manifestăm solidaritatea.

-                           Înţelegerea deficienţei mai curând ca diferenţă decât ca lipsă, de unde derivă aprecierea acestor oameni ca individualitate, cu drepturi depline de a avea o existenţă cât mai apropiată de a celorlalţi.

-                           Grija pentru a le crea contexte de socializare şi oportunităţi de afirmare în colectivitate.

-                           Tratarea lor cu deschidere şi respect pentru demnitatea lor, ajutându-i să poată contribui la binele social.

-                           Respectarea dreptului acestor persoane de a-şi afirma personalitatea şi potenţialul lor uman, în funcţie de posibilităţile lor şi de a fi apreciaţi şi recompensaţi în consecinţă.

Educaţia incluzivă şi probleme şi limite ale integrării persoanelor cu dizabilităţi

            în învăţământul de masă

 Educaţia incluzivă reprezintă aplicarea în formă instituţionalizată a culturii incluzive, adică particularizată în contextul Şcolii, şi presupune o serie de adaptări ale mediului educaţional pe toate componentele acestuia: pregătirea resurselor umane implicate în procesul educaţional (profesori, cadre specializate, copii şi părinţii), adaptarea curriculei şcolare, în special a metodelor, strategiilor şi tehnicilor de lucru în raport cu persoanele eligibile acestor programe educaţionale, cu ritmul de lucru al fiecăruia, şi aprecierea copiilor în funcţie de potenţialul lor. Dacă este cazul, adaptarea spaţiului şcolar şi al clasei pentru a crea condiţiile necesare ca aceşti copii să vină şi să poată desfăşura activitatea de învăţare în clasă. Nu în ultimul rând, calcularea judicioasă a resurselor de timp puse la dispoziţia educatorilor şi profesorilor, a numărului de copii la clasă,  a efortului suplimentar pe care l-ar putea implica abordarea individualizată a procesului de învăţare.

Faptul că metodele psihopedagogice sunt infinit creative și reprezintă o deschidere către noi descoperiri poate fi privit ca o provocare pentru specialiştii din domeniul educaţiei.

De exemplu a folosi grupul de colegi, atent selecționați, ca grup de suport, sau antrenându-i în diferite jocuri de rol în care interpretează un Obiect sau Personaj-Ajutor pentru copilul în dificultate, personificând o anumită deficienţă, de exemplu: – sunt Atenția ta!, Sunt Creionul tău magic, pot să desenez pentru tine? sau Sunt urechea ta, iată ce trebuia să știi, relatându-i încă o dată titlul poveștii, propoziția etc.  Bineînțeles, aceste jocuri se adresează tuturor copiilor, iar rolurile între Ajutor/Ajutat trebuie să fie interşanjabile pentru a evita stigmatizările și a accentua ideea de întrajutorare reciprocă – fiecare poate avea nevoie de celălalt şi în aceleşi timp poate fi util celuilalt, că există nevoi reciproce și de prietenie, urmărind stimularea relațiilor, întărirea solidarității de grup și depășirea inhibițiilor. Colegul în cauză repetă și reușește. Apreciere colectivă: colegii aplaudă. Toată lumea este fericită, zâmbește. De obicei, copiii au tendința de stigmatizare, manifestată în formule de genul: Lăsaați-l!, El nu poate!, El nu a scris/desenat nimic!, existând pericolul ca în urma acestor aprecieri, copilul în cauză să fie din ce în ce mai retras de colectiv. De aceea, ele trebuie înlocuite cu alte formule, pozitive, și mai puțin ofensatoare. Alte jocuri urmăresc creșterea capacității de a fi asertivi. Sunt Creionul tău Magic! Cere-mi să-ți desenez ceva! Alte metode presupun alternarea în jocuri pe echipe a metodelor verbale cu cele imagistice, adică transpunerea în planșele cu imagini a poveștilor, sau a imaginilor desenate în poveşti,  urmărind mai multe posibilităţi întregistrare şi comunicare a informaţiilor şi stimularea imaginaţiei şi comunicării, descoperirea şi potentarea aptitudinilor individuale prin activitate de grup, învăţare interactivă; alte mici proiecte în echipe de lucru etc.  

Literatura de specialitate pune la dispoziție o serie de ghiduri practice care facilitează înţelegera noilor abordări metodologice, iar contribuțiile viitoare sunt așteptate, ceea ce presupune ca mediul educațional să fie deschis și colaborativ.

Toate aceste condiții, coroborate, fac posibilă desfășurarea în condiții optime a procesului educativ, însă îndeplinirea lor nu este întotdeauna un fapt tocmai simplu. Experiența concretă în cadrul școlii relevă o multitudine de limite și probleme care apar în cadrul activității cu acești copii, cu copii în general, probleme ce sunt legate fie de condiţiile concret, materiale, fie de factorii umani implicaţi. Am selectat câteva:

-                           resursele materiale ale școlii/copiilor/părinților sunt insuficiente;

-                           capacitatea limitată a mediului educațional de a fi colaborativ sau lipsa personalului necesar și specializat pe care îl implică abordarea individualizată a  acestor copii.

-                           Supraîncărcarea claselor, un aspect care vine în contradicție cu principiile educației individualizate, și cu calitatea procesului educativ. Limite privind resursele de timp alocate fiecărui copil.

-                           Tendința de a-i încărca pe profesori cu ceea ce, în mod normal, ar trebui trecut în sarcina altor specialiști (inexistenți sau existenți doar formal).

-                           Criterii neclare de eligibilitate a copiilor cu deficiențe pentru a participa la aceste programe educaționale, evaluări insuficiente, lipsă de informare.

-                           Pregătirea insuficientă a  celorlalți părinți și a colectivului de copii pentru a primi aceste persoane în colectiv, neglijarea acestui aspect;

-                           Nestabilirea, de comun acord, între echipa de specialiști - cadre didactice – părinți a unui plan al activității didactice, cu stabilirea metodelor de lucru și a obiectivelor urmărite, în funcție de problemele de natură fizică, neuropsihică sau de altă natură cu care se confruntă copilul; în funcţie de ritmul de lucru şi de posibilităţile lui reale;

-                           O serie de prejudecăți și mentalități din partea părinților și profesorilor, cum ar fi: ideea  că o o clasă de copii mai inteligenţi sau că o clasă mai omogenă ar aduce mai multe beneficii şi motivaţii profesionale;

-                           Pretențile nerealiste ale părinților de a face selecții pentru colegii copilului lor în școala de masă, încă de la înscrierea în anumite scoli, sau chiar în clasă etc., și un sistem care încurajează aceste lucruri, pe baza autonomiei,  creând mari dezechilibre pe zone de populație școlară, adică între școli, între clase, în sensul unei repartiții inegale de probleme și număr de copii.

-                           Pretențiile nerealiste din partea părinţilor de a se acorda cât mai multă atenție copilului lor.

-                           Părinților le este greu să accepte nevoile speciale ale copilului lor (mai ales atunci când acestea nu sunt atât de grave și ar putea fi recuperate prin servicii specializate), părinţii preferând să ascundă aceste lucruri.

-                           Incapacități materiale şi de a susține toate nevoile copilului.

-                           Părinții se confruntă ei înșiși cu o serie de dizabilități sau handicapuri educaționale, socioeconomice

-                           Climat familial cu probleme.

-                           Deficitele de ordin material  se suprapun peste problema medicală.

-                           Comunicare şi înterrelaţionarea îngreunată de necesitatea intermedierii comnicaționale sau de prezenţa persoanei de sprijin (în cazuri mai grave).

-                           Evaluări negative şi pesimiste din partea părinţilor/părinţii colegilor cu privire la ameliorarea situaţiei acestor copii.

BIBLIOGRAFIE

Serban Ionescu, 14 abordări în psihopatologie, Editura Polirom, 1999

An Bitch, Sheila Hayward, Diferenţa interindividuale, Editura Tehnică, 2000

Peter Vermeuler, Eu sunt special, Manual de educaţie pentru copii cu autism, aparţinători şi specialişti, ANCAAR, Bucureşti, 2011

Erving Goffman, Aziluri. Eseuri de spre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici
şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Ed. Polirom, 2004

Goffman E.Stigma:Notes on the management of spoiled identity, Penguin; 1963.

Luce Irigaray, Împărtăşirea lumii, Ed. Hecate, 2015

Educaţia Incluzivă. Ghid metodologic pentru instituţiile de învăţământ primar
şi secundar general – https://www.academia.edu/21807923/EDUCATIE_INCLUZIVA-GHID_METODOLOGIC

Educaţia specială la „ Saint Mary’s University of Minnesota ” https://www.smumn.edu/academics/graduate/education/m.a.-in-special-education