Introducere
După anul 1990, în România au început demersurile privind acordarea dreptului la educație egală și adaptată tuturor copiilor, indiferent de condiția lor materială, fizică, psihică, etnică. Treptat, școlile de masă au fost nevoite să accepte copiii cu cerințe educative speciale, cadrele didactice au fost nevoite să se adapteze nevoilor acestora, iar familiile copiilor au primit pentru prima oară șansa înlăturării stigmatizării și izolării școlare și sociale.
În prezent, incluziunea în învățământul de masă a devenit un deziderat la nivel național dar și internațional, promovată legislativ și mediatic. În acest context, aparent fericit, ne întrebăm în ce măsură realitatea corespunde așteptărilor și dacă școlile de masă sunt pregătite să primească și să răspundă nevoilor copiilor cu cerințe educative speciale. În același timp, ne întrebăm dacă cadrele didactice, actorii principali ai implementării incluziunii, sunt pregătite să accepte și să realizeze schimbarea în modul lor de a-și exercita profesia.
Integrarea școlară și incluziunea școlară – o diferență de nuanță.
Dacă am chestiona mai multe persoane în legătură cu ce cred ele despre locul unde pot fi mai bine educaţi şi sprijiniţi copiii cu dizabilităţi CES, răspunsurile lor, indiferent de statutul lor socio-cultural, ar fi cam în acelaşi registru: în forme speciale de educaţie, pentru că acolo pot să fie mai uşor ajutaţi şi se vor simți mai în siguranţă.
Dacă vom întreba însă mai mulţi părinţi sau persoane obișnuite care au printre rude copii cu dizabilităţi, care ar fi poziția lor despre această problemă,vom vedea că răspunsul lor este altul, diferit : copiii cu dizabilităţi au nevoie de ceilalţi copii şi locul lor este împreună cu ei,alături de ei,în forme de școlarizare comună. La rândul lor, copiii care sunt consideraţi drept „normali”, tipici, pot învăţa să trăiască împreună la școală, în societate numai dacă interacţionează şi sprijină pe semenii lor cu probleme, indiferent de natura problemei pe care o are copilul cu cerințe educative speciale.
Anii 70 ai secolului trecut, amprentați puternic prin căutări pedagogice multiple la nivelul strategiilor şi metodelor utilizate, au impus o profundă preocupare la nivel mondial pentru a sprijini şcolarizarea,într-o formă tot mai adecvată a copiilor cu probleme de dezvoltare,de neurodezvoltare şi de învăţare. Deşi principala formă de şcolarizare a copiilor consideraţi şi/ sau certificaţi ca având cerinţe speciale CES, era cea în cadrul unor şcoli separate, speciale/specializate, s-a ridicat tot mai mult problema deloc confortabilă a evitării discriminărilor şi accesibilizării sistemului educaţional pentru a primi în şcolile obişnuite copiii cu cerinţe speciale. Această mişcare mondială a fost denumită și percepută ca una de integrare şi tot mai mult s-a opus politicilor şi practicilor exclusiviste.
Această mişcare a câştigat tot mai mult teren în cursul ultimelor decenii până când a devenit metoda preferată pentru a răspunde nevoilor educative a tuturor elevilor şcolilor şi claselor obişnuite. Lucru laudabil, de altfel, deși realitatea din teren adesea a demonstrat că în multe situații, cel puțin în România, integrarea a fost doar una la nivel declarativ, într-o teorie frumos ambalată în vorbe mari, elevul fiind acceptat, tolerat mai curând decât real integrat.
Diferenţa dintre integrare şi incluziune
Dacă din perspectiva viziunii procesului de integrare, copilul este plasat în centrul preocupărilor şi este văzut ca o problemă, în viziunea/ abordarea educaţiei incluzive, sistemul este cel care trebuie să răspundă la nevoile mai mult sau mai puţin speciale ale copilului.
Prin integrare copilul este pus în situaţia de a se adapta la situaţiile educaţionale, iar în educaţia incluzivă, procesul educaţional se ajustează şi se flexibilizează pentru fiecare copil în parte.
Focalizarea în procesul integrării este pe copil, care este abordat în cadrul acestui proces ca o problemă, plasat fiind aici deoarece :
Ø este diferit cumva de ceilalţi,
Ø nu răspunde şi nu poate învăţa în stilul şi ritmul celorlalţi copii,
Ø are nevoie speciale,
Ø are nevoie de echipamente speciale,
Ø nu poate merge la şcoală ca ceilalţi,
Ø are nevoie de un mediu educațional special,
Ø are nevoie de profesori cu perspective și abordări speciale.
În perspectiva incluziunii, sistemului îi revine întreaga responsabilitate pentru a asigura dreptul la educaţie:
Ø copilul este diferit de ceilalţi, dar diferenţele şi diversitatea stilurilor de dezvoltare şi învăţare sunt surse de îmbogăţire a experienţelor în colectiv ,
Ø orice copil poate învăţa şi se poate dezvolta,cu o stimulare şi un sprijin adecvate,
Ø echipamentele speciale pot fi utilizate de toţi copiii şi pot fi sursă de noi experienţe chiar și pentru copiii tipici,
Ø şcoala primeşte toţi copiii şi curriculum şcolar este flexibilizat şi adaptat pentru a răspunde nevoilor individuale,
Ø şcoala obişnuită/normală(de masă) este mediul cel mai favorabil unde copiii pot colabora şi unde învăţa cu și despre diversitatea umană,
Ø profesorii speciali (profesori logopezi, cadre didactice de sprijin, consilieri şcolari, etc.) pot interveni ca sprijin pentru a acoperi nevoile speciale ale unor copii şi colaborează cu profesorii de la clasă pentru orice alt copil care are nevoie,
Ø sprijinul este pentru toţi copii, inclusiv pentru profesori, care colaborează şi promovează învăţarea continuă.
Educaţia prin perspectiva incluziunii schimbă astfel centrarea de la copilul văzut ca problemă la sistem educaţional văzut ca problemă. (UNESCO, 2005, p.27).
Iniţiativele în plan internaţional luate de Naţiunile Unite, UNICEF, UNESCO, Banca Mondială şi alte organizaţii neguvernamentale au determinat cumva următoarele concluzii/ opinii:
Ø Toţi copiii au dreptul de a fi educaţi împreună, oricare ar fi dizabilitatea / handicapul sau dificultăţile de învăţare ale unora dintre ei;
Ø Educaţia integrată este un drept în respectarea căruia vorbim deja de acces la educaţie de bună calitate şi de bun simţ la nivel social.
Încă din anul 1986, UNESCO, urmare unui studiu efectuat pe populația școlară din 14 ţări, preciza nevoia imperioasă de a reconsidera modul de şcolarizare a elevilor cu diferite probleme de învăţare,propunând astfel ca axe prioritare în politicile tuturor sistemelor de învăţământ următoarele:
1. Precizarea obligativității educaţiei pentru toţi copiii unei populaţii.
2. Integrarea copiilor cu dizabilităţi în şcolile obligatorii/ obişnuite/normale(de masă).
3. Organizarea unui sistem de pregătire iniţială şi continuă pentru profesori/cadre didactice asociate pentru a face faţă primelor două priorităţi.
Principiile care stau la baza acestei schimbări majore de gândire, legislaţie şi practici au pornit de la principiul asigurării drepturilor egale la educaţie şi al egalizării şanselor tuturor, adăugând și principiile:
Ø nondiscriminării
Ø accesibilităţii
Ø intervenţiei timpurii
Ø asigurării cadrului serviciilor individualizate şi al intervenţiei individualizate şi personalizate.
Ø cooperării şi parteneriatului.
Integrarea este abordată astfel ca un proces complex de şcolarizare a copiilor şi presupune trecerea, transferul unei persoane,dintr-un mediu educațional mai mult sau mai puţin separat , segregat, într-un mediu de instruire educativă obişnuit. Baza sa teoretică este derivată din principiul normalizării, principiu care defineşte nevoia oricărei persoane de a trăi şi participa la viaţă activ, alături de ceilalţi (într-un mod de existență normal).
Procesul integrării presupune anumite trepte sau forme de integrare, care se întrepătrund cu sens, cuprinzând noțiuni ca:
Ø Integrare fizică – prezenţa copiilor împreună, reducerea distanţei fizice dintre ei;
Ø Integrarea funcţională – sau pedagogică, semnificând participarea la un proces comun în care şi copilul cu dizabilităţi are și el contribuţia sa;
Ø Integrarea socială – includerea copilului cu dizabilităţi în toate activităţi comune din viaţa şcolii. Se stabilesc relaţii de acceptare şi participare relativ egală la viaţă grupului şcolar;
Ø Integrarea societală – persoana integrată dobândeşte sentimentul de apartenenţă şi participare deplină la viaţa grupului /comunității din care provine.
Încercând punctarea aspectelor care ar putea defini coerent integrarea, se poate vorbi despre:
§ Educarea tuturor copiilor cu dizabilităţi în şcoli, indiferent de dizabilitate;
§ Asigurarea unor servicii speciale în cadrul şcolilor de masă;
§ Sprijin pentru profesori şi pentru directorii acestor şcoli;
§ Copiii cu dizabilităţi urmează un program educațional apropiat de cel al colegilor lor;
§ Participarea copiilor cu dizabilităţi la cât mai multe activităţi şcolare şi extraşcolare comune;
§ Posibilitatea şi accesul la activităţile culturale din cadrul şcolilor de masă;
§ Încurajarea relaţiilor și interacțiunilor sociale;
§ Asigurarea educaţiei şcolare şi încadrarea într-o activitate de muncă acolo unde sunt îndeplinite condiţiile necesare;
§ Educarea tuturor copiilor pentru a înţelege şi accepta diferenţele umane.
§ Implicarea și conștientizarea familiilor;
§ Adaptarea prin individualizare şi personalizare a programei/curriculei de studiu.
Nu trebuie însă confundată prezenţa fizică a unui elev cu dizabilităţi în mijlocul unui grup educațional normal,cu integrarea acestuia.
Din această perspectivă privite lucrurile, integrarea NU ESTE:
§ Plasarea copiilor cu dizabilităţi în şcoli sau medii sociale obişnuite fără o pregătire prealabilă,formală și informală ;
§ Localizarea claselor speciale în exteriorul şcolii obişnuite sau la marginea acesteia;
§ Gruparea elevilor foarte diferiţi ca cerinţe educative în acelaşi program de studiu ;
§ Ignorarea nevoilor/ cerinţelor individuale ale tuturor copiilor ;
§ Expunerea copiilor la riscuri inutile;
§ Plasarea unor solicitări exagerate asupra profesorilor sau a directorilor școlilor;
§ Ignorarea preocupărilor şi neliniştilor părinţilor,atât ale copilului cu CES,cât și a celorlalți părinți;
§ Izolarea copiilor cu dizabilităţi CES în şcoala obişnuită;
§ Plasarea copiilor cu dizabilităţi în şcoli unde copiii au vârste mai mari sau mai mici.
Educaţia incluzivă – o șansă pentru fiecare copil
”Este de o importanţă crucială ca toţi copiii şi tinerii să aibă acces la educaţie.Cu toate acestea, este la fel de important ca ei să fie capabili să participe deplin la viaţa şcolară şi să ajungă la rezultatele dorite din/și prin propriile lor experienţe educaţionale.
În timp ce performanţa teoretică pe discipline de studiu este adesea folosită ca un indicator al rezultatelor învăţării ,"realizarea învăţării", trebuie să fie concepută mai larg, ca achiziţionare de valori, atitudini, cunoştinţele şi deprinderi necesare pentru a face faţă provocărilor societăţilor contemporane.” ( UNESCO, 2009, p.9)
La începutul anilor 90, toate studiile au constat că discriminarea continuă să fie problema cea mai importanta a educaţiei şi a școlii. Discriminarea se referă la diferenţele care nedreptăţesc, etichetează şi marginalizează, chiar exclud pe unii oamenii/copii în favoarea altora.
Este vorba despre diminuarea sau eliminarea şanselor unor copii în favoarea altora, considerarea unor indivizi sau a unor grupuri mai importanţi/ importante sau mai necesari/ necesare în societate decât alţii/ altele. Pe scurt, discriminarea este o tratare atât diferită cât şi părtinitoare care lezează – ca practică şi atitudine - atât pe cei implicaţi direct cât şi pe ceilalţi membrii ai societăţii.
Înţelegerea orientării incluzive poate veni prin filtrarea propriei experienţe de viaţă care arată clar că oamenii cresc şi se formează între oameni. Pe termen lung, nimeni nu poate creşte izolat pentru a se integra, ci dimpotrivă se poate izola chiar dacă a crescut integrat. Este aproape imposibil să trăieşti izolat şi apoi să te integrezi perfect mediului tău de naştere.
Cum să răspunzi unor cerinţe pe care nu le cunoşti, cum să înţelegi un lucru care îţi este străin ?
A înţelege ce înseamnă educaţia incluzivă se poate obţine printr-o reflecţie profundă asupra scopurilor educaţiei şi asupra nevoii de a exprima valoarea fiecărui om şi a diversităţii în general.
Educaţia pentru toţi a fost definită la Salamanca (1994) ca acces la educaţie şi calitate a acesteia pentru toţi copiii. S-au identificat atunci, cele două obiective generale pentru afirmarea educaţiei incluzive:
1. Asigurarea posibilităţilor participării la educaţie a tuturor copiilor, indiferent de cât de diferiţi sunt ei şi se abat prin modelul personal de dezvoltare de la ceea ce societatea a denumit normal. Participarea presupune în primul rând acces şi mai apoi găsirea căilor ca fiecare să fie integrat în structurile care facilitează învăţarea socială şi individuală, să-şi aducă contribuţia şi să se simtă parte activă a procesului educativ. Accesul are în vedere posibilitatea copiilor de a ajunge fizic la influenţele educative ale unei societăţi (familie, școală, comunitate), de a se integra în şcoală şi de a răspunde favorabil solicitărilor acesteia.
2. Calitatea educaţiei se referă la a identifica acele dimensiuni ale procesului, ale conţinuturilor învăţării şi calităţi ale agenţilor educaţionali care să sprijine învăţarea tuturor, să asigure succesul, să determine sistemul la deschidere, flexibilitate,eficiență.
Educaţia incluzivă înseamnă respectul faţă de fiinţa umană în general şi faţă de copil în special.Ea înseamnă acceptarea diversităţii şi considerarea acesteia ca o sursă a dezvoltării. Ea presupune că oamenii trăiesc împreună prin chiar definiţia de umanitate şi că este firesc să dorim ca şi copiii să crească împreună.
În afară de aceasta, educaţia incluzivă dă valoare fiecărei fiinţe umane şi fiecărui om în parte. Societatea are nevoie de toţi membrii ei, de aceea fiecare este important,în felul lui şi trebuie înţeles ca atare. Valoarea oamenilor vine din chiar esenţa lor umană şi de aceea societatea trebuie să accepte şi să cunoască nevoile fiecăruia ca fiind fireşti.
Educaţia incluzivă asigură educaţie pentru toţi şi reprezintă o adevărată provocare pentru şcoală dar şi pentru educaţie în general. Educaţia incluzivă este un drept uman. Este educaţie bună, de calitate, care dă o orientare pozitivă, democratică tendinţelor dezvoltării practicilor educative.