1. Dificultăţi de învăţare - delimitări conceptuale
Copiii cu dificultăţi de învăţare au fost şi sunt o realitate, indiferent de cultură, cetățenie, etnie, limbă, nivel al veniturilor sau mediu social, astfel că specialiști din diverse domenii au căutat soluții pentru a veni în sprijinul acestora, în vederea adaptării și integrării lor eficiente, atât în mediul școlar, cât și în spațiul social, în general.
Un prim pas este reprezentat de eforturile întreprinse de cercetători pentru definirea conceptelor legate de domeniul dificultăților de învățare. Termenul „dificultate” poate fi considerat un sinonim al cuvintelor: incapacitate, nedezvoltare, imaturizare, deficienţă. Conceptul de „dificultăţi de învăţare” cunoaşte o serie de sinonimii, cu o arie semnificativă, ce depăşeşte cadrul instruirii. Semnificaţia sintagmei „dificultăţi de învăţare” este prezentată adesea contradictoriu şi confuz, iar din această cauză legătura cu practica devine destul de dificilă.
Pedagogia contemporană a încercat să facă lumină în problema dificultăţilor de învăţare, pentru că au existat dintotdeauna copii cu astfel de probleme. Multe dintre propunerile şi soluţiile educative noi au rămas în stadiul de proiect, dar altele au fost experimentate, observându-se şi analizându-se atât efectele produse, cât și modalități concrete de aplicare și adaptare pe scară largă „Până la mijlocul secolului nostru nu s-a vorbit despre un asemenea fenomen, ca cel al deficienţelor de învăţare, ca fiind simptomatic, generalizat şi reprezentativ în sine, aceasta poate şi pentru că învăţarea şcolară nu intrase încă, în etapa de complicare şi accelare pe care avea să o cunoască ulterior” (D. Ungureanu, 1998, p. 11).
Istoria oficială din punct de vedere pedagogic a acestor copii a început din anul 1963, sintagma „dificultăți de învățare” fiind utilizată pentru prima dată în literatura de specialitate anglosaxonă, când un grup de părinţi din Chicago au relatat problemele copiilor lor, majoritatea băieţi, legate de învăţarea şcolară, unor specialişti precum: psihologi, pedagogi, psihiatri, psihoterapeuți. Din acel moment, dificultăţile de învăţare au constituit teme de abordare pentru specialişti, uneori deosebit de complexe. Părintele teoretician al dificultăţilor de învăţare poate fi considerat Samuel Kirk, unul dintre specialiştii care a devenit foarte receptiv la plângerile părinţilor acestor copii.
De-a lungul timpului, în mod nedrept, copiii cu dificultăţi de învăţare au primit diferite etichetări precum: copii care învaţă încet, retardaţi mintal, greu educabili, handicapaţi educaţional, copii cu leziuni cerebrale, copii cu creierul vătămat. Uneori aceste etichetări au fost nedrepte şi diverşi autori, precum T. Vrăsmaş (Învăţământul integrat şi/sau incluziv, Aramis, Bucureşti, 2001) şi D. Ungureanu (Copiii cu dificultăţi de învăţare,E.D.P, Bucureşti, 1998) au făcut deosebiri între termenii ce păreau a fi sinonimi: dificultate, deficienţă, disfuncţie, tulburare, dezordine, nedezvoltare, handicap, imaturizare.
Copiii cu dificultăţi de învăţare prezintă încă de la intrarea în gradiniţă anumite simptome cum ar fi: fuga de colegi, anxietate, plâns, instabilitate emoţională, lentoare în gândire, lentoare motorie sau, dimpotrivă, agitaţie psiho-motorie. Depistarea timpurie a acestor simptome sporeşte şansele recuperării copilului.
2. Identificarea dificultăților de învățare
Pentru identificarea dificultăţilor de învăţare profesioniștii utilizează o sintagmă cunoscută sub numele de depistare, care se realizează de cele mai multe ori de către un profesor specializat în acest domeniu, de către un consilier sau de către părinte şi constă în identificarea particularităţilor şi caracterisiticilor ce semnalează existenţa unor dificultăţi de învăţare.
Riscurile de ordin psihologic şi social în aprecierea unui copil ca fiind cu dizabilităţi de învăţare începe să fie cunoscute în urma acţiunii de stare şi evaluare a capacităţilor acestuia. Uneori, astfel de copii pot deveni egoişti, izolaţi faţă de colegii lor mai ales atunci când conştientizează un sentiment de inferioritate, prin perceperea inegalităţii şanselor. Ca urmare a acestui lucru, copiilor cu dizabilităţi trebuie să li se facă periodic o evaluare prin probe valide care să vizeze mai multe domenii ale dezvoltării.
Cercetătorii încă nu au ajuns la un punct de vedere comun referitor la definirea diferenţelor specifice de învăţare şi asta tocmai datorită complexității problemelor abordate.
Majoritatea specialiştilor consideră că așa cum există o metodologie şi instituţii diferenţiate de educare pentru copiii cu dezvoltare normală, tot aşa trebuie să existe programe de stimulare şi instituţii de educare pentru copii care prezintă dizabilităţi specifice de învăţare. Tuturor trebuie să li se asigure condiţiile necesare pentru vealorificarea întregului lor potenţial şi a cultivării talentelor. Cu siguranţă, învăţământul diferenţiat - care ţine cont de nivelul capacităţilor fiecărui copil - are avantajul că predarea - învăţarea se face după un program special, raportat la disponibilităţile fiecărui elev în parte. Intervenţia complexă asupra problemelor ivite în procesul larg de învăţare presupune faptul că accentul cade pe rezolvarea acestora. Evaluarea potenţialului de învăţare se subordonează astfel pe rezolvarea practică a problemelor ivite şi se realizează în paşi mici, în funcţie de gravitatea acestora.
Timpul necesar pentru remedierea sau estomparea unor dificultăţi specifice este în stransă legătură cu evaluarea fiecărui elev, dar şi cu programul diferenţiat în care acesta este integrat. În mare parte, de copiii cu dificultăţi specifice de învăţare se ocupă psihopedagogia specială sau defectologia, o ştiinţă psihopedagogică ce studiază particularităţile specifice ale diferitelor categorii de copii, evoluţia şi dezvoltarea activităţilor lor, modalităţile recuperativ-corective, dar şi valorificarea potenţialului uman în vederea stimulării capacităţilor acestora pentru integrarea lor socială şi profesională.
Metodologia de recuperare şi colectare a dizabilităţilor, dar şi cea instructiv-educativă sunt specifice fiecărui individ în parte, în funcţie de gravitatea acestora, de vârstă a subiectului etc. Practica şcolară a demonstrat necesitatea unor activităţi specializate, elaborarea unor programe şi manuale adaptate la cerinţele mediului de învăţare specială.
Formarea şi recuperarea copiilor cu dizabilităţi specifice de învăţare în cadrul instituţiilor preşcolare şi şcolare are la bază caracterul umanitar al societăţii, reprezintând o expresie a grijii faţă de o categorie de copii nedreptăţiţi de soartă, iar pe de altă parte, asigurarea pregătirii acestora în vederea independenței, adaptării și integrării eficiente în societate.
De-a lungul timpului au fost înregistrate progrese însemnate în domeniul ştiinţelor psihopedagogice care au dus la dezvoltarea şi diversificarea acestora pe anumite subramuri. Putem aminti în acest sens: psihodiagnoza de instruire, educare şi recuperare a copiilor cu dizabilităţi, surdo-psihologia şi surdo-pedagogia – care sunt discipline ce abordează problematica psihologică şi pedagogică a copiilor cu dificultăţi de auz. De asemenea, tiflopsihologia şi tiflopedagogia sunt domenii care au fost preocupate de problemele copiilor cu deficienţe de vedere, iar logopedia – de studiul limbajului, prevenind şi corectând tulburările de limbaj.
În literatura de specialitate, dificultăţile de învăţare sunt considerate de natură intelectuală, dar de multe ori nu este aşa, deoarece, de exemplu, există și copii cu hiperactivitate şi deficit de atenţie care manifestă dificultăţi de învăţare, ca să nu mai vorbim de tulburările emoționale ori de lipsa motivației ori interesului pentru școală, care vor conduce – în absența patologiei – la dificultăți în învățare.
Linda Wilmshurt precizează că „există foarte multe controverse în ceea ce priveşte cel mai adevărat mod de a defini deficienţele de învăţare specifice şi implicaţiile pe care le-ar putea avea folosirea termenilor existenţi în diferite părţi ale lumii” (2007, p. 256), autoarea demonstrând că sintagma dificultate de învăţare este percepută ca fiind sinonimă cu retardare mentală sau dizabilitate intelectuală.
Toate dizabilităţile de comportament trebuie raportate la vârstă şi la nivelul dezvoltării psihice, fapt ce conferă acestora un anumit specific. Unele forme trec neobservate, pentru că nu afectează în mod nemijlocit relaţiile individului cu cei din jur, în timp ce altele îşi pun amprenta asupra personalităţii şi activităţilor desfăşurate. Acestea din urmă produc deficienţe în adaptarea la viaţa de familie, în activitatea şcolară sau profesională şi nu facilitează integrarea în colectiv şi nici integrarea unor modalităţi informaţionale necesării dezvoltării persoanei.
Multe dintre tulburările de comportament pot fi evitate de părinţi şi educatori dacă aceștia ar cunoaște factorii ce le determină şi ar adopta soluţii educative optime. Ar trebui menţionat faptul că stabilirea etiologiei dizabilităţilor de învăţare şi comportamentale prezintă unele dificultăţi. Putem preciza factori precum: dispoziţiile înnăscute, sechelele provenite din leziuni cerebrale ca urmare a meningo-encefalitelor şi a traumatismelor, modificările endocrine produse brusc în condiţiile de mediu nefavorabile.
Un loc aparte în determinarea dizabilităţilor de comportament îl ocupă disconfortul psihic şi influenţele negative ale celor din jur. Absența supravegherii copiilor, lipsa de autoritate sau autoritatea tiranică a părinţilor, neantrenarea în activitate sunt condiții ce pot conduce la părăsirea domiciliului sau chiar la vagabondaj. De obicei, asemenea fenomene se corelează cu carenţele ce apar în plan afectiv, carenţe ce determină trăsături caracteriale egocentrice, de subestimare sau supraestimare, de lipsă de respect faţă de cei din jur și față de activităţile acestora, dar şi o slabă integrare în activitatea grupului.
Adeseori se manifestă abateri comportamentale simple, dar care influențează formarea particularităţilor personalităţii individuale, cum este spre exemplu minciuna.
De regulă, minciuna nu denotă un caracter negativ, ci apare ca o formă de adaptare la condiţiile nou-ivite, presupunând chiar şi imitarea persoanelor din jur, dar, în timp, se poate transforma într-o caracteristică negativă a personalităţii. Prin minciună individul separă realul de ireal, prezentându-l pe acesta din urmă într-o manieră plauzibilă, fie cu scopul de a îi duce în eroare pe alţii, fie pentru a-și motiva propriul comportament faţă de normele, regulile cu care intră în contradicţie şi pe care doreşte să le evite.
O altă tulburare de comportament cu implicaţii dintre cele mai grave ce poate apărea este furtul, care în faza incipientă se manifestă prin însuşirea forţată a unui lucru ce aparţine colegului sau colegei, ca mai târziu să se transforme în însuşirea pe furiş a obiectului dorit, cu o nuanţă de laşitate. Studiile din domeniul psihologiei și delicvenţei juvenile evidenţiază faptul că la baza majorităţii furturilor se află un sentiment de frustrare, cu pronunţate note de anxietate.
Există şi o altă categorie de tlburări de comportament ce se produc prin modificarea activităţii intelectuale, mai cu seamă în sensul diminuării ei şi a instalării unui consum rapid, soldat cu instalarea oboselii. Astfel, fenomenele astenice determină modificări cu efecte şi în plan psihic: diminuarea activităţii mnezice, scăderea capacităţii de concentrare şi incapacitatea de a îndeplinii sarcini complexe. În acelaşi plan apar anexietatea, irascibilitatea, insomnia, excitibilitatea sau inhibiţia motorie, scăderea apetitului pentru activitate, manifestarea unor dereglari ale limbajului, încăpăţânarea, negativismul etc.
De asemenea, greşelile de educaţie manifestate prin tratare nediferenţiată şi fără a se ţine seama de particularităţile psiho-individuale ale copiilor ori tratarea discriminativă şi notarea incorectă au drept consecințe directe scăderea interesului pentru învăţare şi neglijarea socială în viaţa profesională.
În general, copilul cu forme uşoare de dizabilitate îşi poate desfăşura activitatea în condiţii normale, fără să fie nevoie de intervenţii speciale, care să presupună un program diferenţiat pentru pregătirea sa în scopul adaptării şi integrării în viaţa social-profesională. Situaţia nu este aceeaşi pentru elevii a căror deficienţă îi împiedică să intre într-o competiţie obişnuită cu copiii cu dezvoltare normală în cadrul școlii de masă. Ca urmare a acestui lucru, copiii cu dizabilităţi au nevoie de un tratament psihopedagogic deosebit şi de o asistenţă socială aparte care să-i ajute să valorifice la cote maxime potenţialul existent. Dată fiind situaţia lor de excepţie, personalitatea acestora poate lua un curs care să ducă spre fragilitate, frustraţie şi anexietate, cu prezenţa unor stări conflictuale şi de pesimism, cu succeptibilitate şi deficienţă de adaptare. Aceste caracteristici se reflectă la nivel comportamental prin modul de relaţionare cu cei din jur şi intelectual pentru o slabă integrare în viaţa social-profesională.
O atenţie deosebită trebuie acordată copiilor care sunt nevoiţi să rămână o perioadă de timp izolaţi (acasă sau la spital) limitându-li-se experienţa şi accesul nemijlocit la activităţile recuperative. Acelaşi lucru trebuie avut în vedere în cazul copiilor cu paralizii, cu infirmităţi motorii sau cerebrale, care au deficienţă de deplasare şi sunt privați de posibilitatea de a beneficia de activităţile instructiv-educative. Pentru a suplimenta aceste neajunsuri, se practică învăţământul la domiciliu, în instituţii sau clase speciale. O astfel de organizare permite cuprinderea întregii populaţii cu dizabilităţi. Succesul acestor activităţi recuperativ-educative este legat şi de începerea acestora cât mai de timpuriu. La acestea se adaugă antrenarea şi pregătirea părinţilor, a familiei în genaral, ca sprijin real în continuarea unor activităţi, dar şi pentru a manifesta înţelegerea necesară pentru copii care prezintă anumite dizabilităţi.
Imperativul cercetărilor în privinţa deficienţelor de învăţare a venit ca răspuns la sentimentul că „ceva se întâmplă în ultimele decenii cu copiii şcolari”. Departe de a fi accidente izolate, deficienţele de învăţare începeau să devină, într-un fel sau altul, „emblematice” pentru ultimele decenii ale secolului XX, în toate ţările cu sisteme de învăţământ conturate şi cu procese de învăţare bine gestionate.
Avându-se în vedere diversele cercetări și sondaje relizate în acest sens, s-a constatat că din 1806 copii în preajma clasei I, 292 reprezintă cazuri cu risc (mai mare sau mai mic) de ulterioare dizabilităţi de învăţare. Urmăriţi în continuare, 204 din aceşti copii au confirmat testele, prezentând reale dificultăţi de învăţare. O medie relativă a ultimelor studii realizate scoate în evidenţă existența unui procent de 15-20% de copii cu dizabilităţi de învăţare din totalul populaţiei preşcolare. În realitatea şcolară aceste procente „regresează” în mod fericit spre normalitate.
Aproape în mod inexplicabil apare o diferenţiere pe sexe în ceea ce priveşte frecvenţa dizabilităţilor de învăţare: băieţii prezintă mai des, mai substanţiale dizabilităţi de învăţare (un procent de circa 25%), decât fetele de aceeaşi vârstă (un procent spre 10%). Privind comparativ grupurile de gen, studiile evidențiază că există o serie de diferențe care se pot stabili între băieţi și fete, astfel că am putea spune că, faţă de fete, manifestările băieţilor sunt mai evidente, mai zgomotoase, cu complicaţii complexe, cu frecvenţă mai mare.
3. Cu ce tipuri de dificultăți ne întâlnim frecvent?
În ceea ce privește distribuția diferitelor tipuri de deficiențe, dislalia este cea mai frecventă tulburare de vorbire și constă în abaterea de la pronunţia obişnuită, de la vorbirea standard. În unele cazuri, dislalia se manifestă prin neputinţa emiterii unor sunete sau a silabelor, ori omiterea lor; în alte cazuri sunetele / silabele sunt înlocuite, substituite, inversate sau deformate.
Balbismul este o tulburare mai gravă de vorbire şi apare mult mai frecvent la băieţi decât la fete. Cauzele bâlbâielii au la bază o serie de factori precum: sperieturi, emoţii negative, şocuri puternice, stări conflictuale de lungă durată care generează o stare de nelinişte.
Dislexia şi disgrafia constau în incapacitatea copilului de a învăţa citirea și, respectiv, scrierea. Şcolarul cu astfel de tulburări face confuzi constante şi repetate între fonemele asemănătoare acustic, inversiuni, adăugiri şi omisiuni de litere şi grafeme. Asemenea fenomene au loc şi la nivelul cuvintelor şi chiar a propoziţiilor. Mai mult, intervin și greutăţi în combinarea cuvintelor în unităţi mai mari de limbaj. Din cauza neînţelegerii textelor citite şi chiar a propriului scris, exprimarea verbală la dislexici și disgrafici este lacunară, cu omisiuni sau, dimpotrivă, conţine adăugiri de elemente ce nu figurează în textul respectiv.
Tulburările de voce apar în urma unor oboseli cunoscute sub numele de fono-astenii. Afonia constă în pierderea totală a vocii, în timp ce disfonia constă în pierderea parţială. Astfel de fenomene apar în urma unor afecţiuni ale aparatului fonoarticulator, ale sistemului endocrin și ale organismului în general, precum laringite acute sau cronice care se manifestă la început prin răguşeală şi lipsă de expresivitate a vocii.
Pe glob, situaţia frecvenţei dizabilităţilor de învăţare diferă mult de la o ţară la alta, în acest sens intervenind o serie de parametri culturali şi ligvistici. Mai frecvente sunt dificultăţile de învăţare la scris-citit în ţările cu limbi etimologice, mai puţin transparente (limba engleză, limba franceză) decât cele cu limbi fonetice, unde corespondenţa fenomenului nu pune problemă (limba italiană, limba spaniolă, limba romană). De asemenea, probleme semnificative apar în prezent în China şi Japonia, în cazul când se însuşesc dificilele logograme, varianta modernă a vechilor şi complicatelor ideograme.
Chiar şi în prezent, deși s-au dezvoltat o sumedie de modalități și strategii de identificare, este dificil să scoatem în evidenţă caracteristicile pe care le prezintă atât în plan fizic, cât şi în plan psihic copiii cu dificultăţi de învăţare.
În şcoală de masă sunt întâlnite deseori dificultăţi medii sau uşoare de învăţare; mai rar au fost întâlniţi copii cu dizabilităţi de învăţare.
Şcolile speciale reprezintă spaţiul educațional în care pot fi întâlniţi copii cu dificultăţi de tipul dizabilităţilor. Unor astfel de copii li se acordă servicii suplimentare de sprijin, cum ar fi, consilierul şcolar, profesorul logoped, cadrul didactic de sprijin etc. Încadrarea copiilor în domeniul unor dificultăţi constituie de multe ori o activitate dificilă, ce comportă o serie de riscuri. Aprecierile care se fac asupra acestora trebuie să ţină seama de un complex de indicatori/factori, precum: vârstă, nivelul mediu al dezvoltării, condiţiile familiare şi socioculturale în care să se dezvolte copilul.
Dificultăţile de invațare ale unor copii, impun modalităţi organizate şi sistematizate de intervenţie psihopedagogică, centrate nu atât pe starea critică, cât pe potenţialul ce poate fi valorificat. Aşa se explică oportunitatea şi eficienţa instituţiilor speciale, care au scopul de a pregăti şi a ocroti copiii cu dizabilităţi în vederea integrării lor socio-profesionale.
În general, evidenţierea caracteristicilor pe care le prezintă copiii cu dificultăţi de învăţare atât în plan fizic cât şi în plan psihic este foarte dificil. În şcoală se întâlnesc mult mai multe dificultăţi medii şi uşoare de învăţare şi mai puţine dizabilităţi grave de învăţare. Ceea ce este esenţial este faptul că toţi copiii trebuie să fie şcolarizati. Copiii cu dizabilităţi specifice de învăţare pot fi întâlniţi în şcolile speciale, dar şi în unele şcoli generale. În acest sens se acordă servicii suplimentare de sprijin precum consilierul şcolar, cadrele didactice de sprijin, profesorul logoped etc.
Existenţa unor dizabilităţi în sfera senzorială, intelectuală sau psiho-motorie constituie elemente care particularizează procesul învăţării.
Termenul de dificultate de învăţare reprezintă nevoia unei intervenţii pentru a estompa sau elimina problemele învăţării. Elevii cu dificultăţi de învăţare au mari şanse să-şi rezolve problemele dacă profesorii colaborează şi să creeze situaţii de învăţare stimulative şi valorizante.
În concluzie, putem spune că tuturor cadrelor didactice le revine sarcina nu numai să prevină dizabilităţile de comportament şi de învăţare, dar să-i şi ajute pe copiii în înţelegerea corectă a situaţiilor, pentru ca aceştia să depăşească momentele dificile şi să constituie un model comportamental spre care copiii să aspire. Stimularea permanentă, dirijată atât a activităţii intelectuale, cât şi a celei afectiv-motivaţionale, precum şi crearea unui confort psihic în activitatea de zi cu zi contribuie la înlăturarea sau diminuarea diferitelor dizabilităţi şi la dezvoltarea personalităţii armonioase, ceea ce duce spre garanţia integrării eficiente în viaţa şcolară şi socială.