1. Devianța școlară -  definiții, delimitări

 2.  Variabile cauzale ale devianței școlare

 

 

1. Devianța școlară -  definiții, delimitări

             ”Devianța școlară este un fenomen deosebit de complex care evoluează o dată cu normele/valorile sociale și cu semnificația acordată de indivizi normativității. Abia în 1990, devianța școlară a fost recunoscută ca o problemă prioritară a educației la nivel planetar,  la Conferința Mondială a UNESCO de la Jomtien, din Thailanda.În sens general, devianta scoalară este ansamblul comportamentelor care încalcă sau transgresează normele și valorile școlare.”[1]

 

            În literatura de specialitate se folosesc o varietate de termeni, cu semnificații apropiate de cea a conceptului de ”devianță școlară”: indisciplină, rezistență școlară, delincvență juvenilă, inadaptare școlară, tulburare de comportament, deviere de conduită.Acești termeni au semnificații diferite și nu pot di folosiți drept sinonimi.

 

             Indisciplina definește situația în care trebuințele/interesele individului vin în conflict cu interesele grupului și cu autoritatea pe care acesta o reprezintă. În școală, un act de indisciplină are loc când conduita elevului îi împiedică pe ceilalți să participe la procesul de învățare sau perturbă activitatea de predare a profesorului.

 

            Indisciplina este un fenomen complex ce permite diverse interpretări și explicații; astfel, elevii sunt indisciplinați deoarece: caută să câștige atenția adultului, sunt plictisiți, simt că sunt tratați pe nedrept, nu au încredere în adult, se simt umiliți de eșecurile lor școlare, se simt frustrați sau respinși, se tem, au tulburări neurologice ș.a.

 

            Delincvența juvenilă este un concept juridic, criminologic, ce desemnează totalitatea conduitelor care încalcă norma juridică și care aparțin minorilor. Delincvența juvenilă include conduite extrem de diverse, de la jaful armat la delictul de înfruntare a părinților, de la micile furturi la delictele sexuale, de la fuga de acasă la omucidere.Ideea de violență față de alte persoane, trăsătură principală a delincvenței juvenile, pare a se datora mai mult intensei mediatizări a unor asemenea cazuri decât frecvenței cu care se produc actele respective. Delincvența juvenilă are drept nucleu noțiunea de infracțiune.

 

 

            Conceptul de ”tulburare de comportament”este un concept psihopatologic care desemnează devierile de la normele psihomorale. În categoria tulburărilor de comportament se includ manifestările neurosomatice, caracteriale, psihopatice și psihotice.

 

            Problemele de comportament sunt considerate disfuncționalități și trebuie interpretate de profesori ca un gen special de feedback, ele cerând modificarea demersului educativ, cum ar fi:

 

-          Pot comunica profesorului că are nevoie de ajutor;

 

-          Pot indica profesorului că anumite reguli după care se ghidează nu sunt funcționale și că trebuie înlocuite cu altele, adecvate;

 

-          Pot avea semnificația unui protest împotriva unui eveniment neplăcut generat de profesor;

 

-          Pot comunica nevoia elevilor de activitate, de stimulare, de recunoaștere sau de atenție;

 

Inadaptarea este un concept ce ține de marca perspectivei psihologice. Copilul inadaptat e cel al cărui comportament, indiferent de cauză, îl împiedică să beneficieze de experiențele educaționale și sociale obișnuite, atât în școală, cât și acasă. Adaptarea școlară, ca formă specifică de adaptare socială, reflectă măsura în care elevul reușește să răspundă cerințelor educaționale. Adaptarea școlară presupune existența unei compatibilități între natura cerințelor și posibilitățile subiective ale elevului de a le îndeplini cu succes.

 

Orice conduită de devianță școlară presupune implicit o formă de inadaptare.Școala este spațiul de desfășurare a unor procese de interacțiune și a unor dinamici sociale extrem de diverse și complexe  în care există numeroase situații în care elevii valorizează alte repere.

 

Devierile de conduită sunt definite ca ”forme de dezechilibru psihic sau de echilibru parțial, care presupun modificări ce predomină în sfera emoțional volitivă a personalității, ca rezultat al unei structuri morbide de natură sociogenă sau al unor tulburări morfofuncționale ale activității creierului, obiectivate în atitudinile persoanei față de societate și sine”. Devierile de conduită se referă la absenteism, violență față de colegi, obrăznicie față de profesori, minciuna, instabilitatea, lenea.

 

Strategia rezistenței școlare constă în refuzul normelor și valorilor specifice culturii școlare. Alături de rezistența față de normele școlare, se cristalizează și o rezistență față de mesajul educativ care se adresează canalului cognitiv, ignorând componenta afectivă, motivațională din personalitatea elevilor. Cercetările au demonstrat că existența grupului de joacă are un rol fundamental în perpetuarea devianței. Strategiile de rezistență școlară apar ca o rezistență specifică la normele școlare impuse de autorități, elaborate și promovate cu intenția de a controla și dirija comportamentul elevilor, este o atitudine de neconformism. De multe ori o normă școlară nu generează un proces de conformare mai ales la vârsta adolescenței. Regulamentele de ordine interioară ale școlilor cuprind reglementări, sancțiuni referitoare la ținută, comportament inadecvat, dar ele nu devin norme dacă nu sunt acceptate ca potrivite și juste pentru elevi.

 

            De multe ori elevii cred că ei și profesorii au interese diferite. Profesorul este cel care stabilește legi, sarcini de lucru, iar elevul încearcă mereu să se opună acestora.

 

            Dacă acceptăm devianța școlară ca pe un fenomen normal, atunci putem lua în calcul următoarele aspecte:

 

-          Devianța școlară reprezintă un mijloc de explorare a limitelor și a libertății: elevii pun frecvent la încercare profesorii pentru a vedea până unde pot merge acțiunile lor fără ca adultul să riposteze;

 

-          Reprezintă un mijloc de exprimare a dificultăților emoționale determinate de relațiile interpersonale din școală sau din afara școlii: unii elevi recurg la conduite deviante pentru a riposta în conflictele cu părinții;

 

-          Indică, în anumite limite, atitudinea față de școală a părinților;

 

-          Semnalizează o serie de disfuncții sau deficiențe în activitatea școlii: calitatea slabă a predării, climat autoritar, lipsa de implicare a profesorilor.

 

Un act de devianță școlară poate avea semnificații diferite, care, în funcție de situație se pot cumula.

 

            Fenomenul devianței școlare a însoțit școala ca instituție dintotdeauna. Până la sfârșitul sec. al XVIII lea și începutul sec. al XIX lea, mărturiile referitoare la educația publică și la conduitele de devianță școlară sunt aproape inexistente. Începând din sec. al XIX lea, există referiri directe la indisciplina școlară, ceea ce ne îngăduie să ne formăm o imagine mai apropiată de realitatea obiectivă a fenomenului. În această epocă încep să apară mărturii ale fenomenului și în spațiul educației românești: Calul Bălan în școala din Humulești, încăierarea lui Bălcescu pentru o alviță, bătăile la palmă cu muchia liniei pentru delicte de neștiință, rea purtare.

 

            În  a doua jumătate a sec. al XIX lea, cea mai semnificativă formă de rezistență școlară a fost absenteismul. În prima jumătate a sec. al XX lea principalele forme de devianță școlară erau absenteismul, insubordonarea, sfidarea autorității profesorilor și violențele școlare.

 

            Pe lângă aceste forme ale rezistenței școlare, au fost consemnate și alte forme de conduită devianță: furtul, fumatul în școală, fuga de la școală, atitudinea necooperantă și indiferența față de învățătură, distrugerea documentelor școlare sau a bunurilor din baza materială a școlii, blocarea căilor de acces în spațiile de învățământ, consumul băuturilor alcoolice, a drogurilor, tutunului, violență fizică și psihică etc.

 

            Începând cu anul 1990, abordarea devianței școlare se face dintr-o perspectivă nouă. În martie 1990 a avut loc în Thailanda Conferința Mondială asupra Educației pentru toți. Aici s-a observat că nu devianța școlară în ansamblu face obiectul îngrijorării comunității internaționale, ci doar absenteismul, abandonul școlar și inegalitatea șanselor în educație.

 

            Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură a jucat un rol decisiv în promovarea unei noi viziuni asupra devianței școlare care a devenit o problemă a lumii contemporane.UNESCO a sensibilizat  publicul avizat în privința unor forme ale devianței școlare, demonstrând că abandonul școlar și absenteismul reprezintă probleme mondiale, atât din punctul de vedere al gravității lor, cât și ca răspândire.

 

            Diminuarea devianței școlare presupune și investiții serioase în domeniul educației adulților. O parte importantă a acestui proces revine cadrelor didactice. Devianța școlară rămâne în continuare o problemă deschisă și o provocare ale începutului de mileniu.

 

 

 

2. Variabile cauzale ale devianței școlare

 

 

            ” Fenomenul devianței școlare este foarte complex. Fiecare caz de devianță școlară are o dinamică proprie, reprezintă o ecuație unică de variabile cauzale care țin de familie, școală, grupul informal și personalitatea elevului.

 

Familia, elevul, școala, grupul informal formează un sistem în care dinamica unei componente le antrenează, le dinamizează pe celelalte.”

 

a)      Devianța școlară și mediul familial

 

Cercetările au demonstrat că rolul familiei în devianța școlară este foarte important. Educația din familie, socializarea, climatul afectiv, coeziunea familială, statusul socioeconomic și cultural, valorile sunt factori cauzali ai devianței școlare. Socializarea în familie presupune și o consrângere care poate marca individul pe tot parcursul vieții. Relațiile copii-părinți nu sunt formalizate, având un consistent suport afectiv.Acest aspect, corelat și cu predominanța trebuinței de securitate face ca funcția fundamentală a familiei să fie cea de securitate  a copilului. Sentimentul de siguranță depinde de protecția lui, de satisfacerea trebuințelor primare, de modul cum este acceptat copilul de ai săi. Acceptarea necondiționată a copilului de către părinți pare a fi aspectul cheie în dezvoltarea unei personalități echilibrate și puternice deoarece ea influențează stima de sine a acestuia.

 

”Studiile au demonstrat că prevalența delincvenței în familiile dezorganizate este mai mare decât în familiile organizate în special pentru formele minore de conduită.Delincvența se asociază și cu nivelul scăzut de adaptabilitate specific familiilor ”rigide”, care atunci când se confruntă  cu o problemă reacționează prin tendința de a rigidiza structurile existente și de a  întări controlul coercitiv. Familiile numeroase se confruntă cu mai multe dificultăți în disciplinarea și supervizarea copiilor comparativ cu familiile restrânse.

 

De asemenea nivelul de instrucție și educație al părinților, respectiv statutul socioeconomic și cultural, influențează adaptarea/inadaptare școlară. În cadrul socializării primare pot fi identificate următoarele niveluri: integral-formativ care presupune informarea copiilor în legătură cu principalele aspecte ale vieții cotidiene, formarea deprinderilor și priceperilor, astfel încât copiii să ajungă la autonomie funcțională; nivelul psihomoral se realizează prin modele de conduită oferite de părinți; nivelul social-integrativ ce presupune formarea competențelor interpersonale la copii; nivelul cultural-formativ care se realizează prin formarea de către părinți a interesului pentru cultură, știință, tehnică, viață spirituală.”[2]

 

Stilul educației familiale influențează: dezvoltarea cognitivă a copilului ( mamele ghidarea copiilor în  sarcini de rezolvare de probleme, ajutor dat în evaluarea consecințelor acțiunilor, aport informațional și feedback); obținerea reușitei școlare ( familia constituie un echilibru între afecțiune și susținere parentală a activității școlare a elevului, controlul și evaluarea acesteia); integrarea socială a copilului ( presupune că școlarul are o independență relativă de acțiune față de adult, posibilități de a stabili raporturi interpersonale preferențiale, se poate adapta la prezența persoanelor străine).

 

Atitudinea părinților față de copil are o importanță deosebită în respectarea normelor/regulilor. În general adulții reacționează în fața manifestărilor pulsionare ale copiilor în două moduri:sever sau tolerant. În cazul familiilor cu mulți copii, părinții tratează copiii diferit, întrucât fiecare are personalitatea sa.Copilul dificil pune părinții în situația neplăcută de a-i satisface cu greu cererile, părinții reacționează în mod negativ la acțiunile copilului, acesta devenind mai dificil. Poate apare abuzul fizic pentru a corecta un comportament, iar acesta de obicei generează agresivitate față de alții sau se va retrage în lumea lui interioară.

 

Neglijența copilului în satisfacerea trebuințelor primare ( alimentație, îmbrăcăminte, îngrijire medicală, reguli de igienă), neglijarea legată de educație ( substimularea dezvoltării psihice, instabilitatea sistemului de recompense și pedepse, lipsa de preocupare pentru evoluția școlară), abuzul emoțional,abuzul sexual au consecințe grave în adaptarea școlară cât și în sietate în general. Copiii care sunt supuși în familie la asemenea abuzuri dezvoltă două tipuri de comportamente: fie satisfac cerințele adultului, fie au un comportament provocator care poate deveni deviant.

 

Relația familie-școală este un factor foarte important în adaptarea școlară, respectiv în obținerea succesului școlar. Participarea părinților în viața școlii este un indicator al procesului de democratizare a educației, în sensul unei creșteri a gradului de deschidere a instituției educative către comunitate, precum și a creșterii vizibilității, transparenței proceselor pedagogice pentru beneficiarii lor. Relația familie-școală este și terenul de manifestare a unor disfuncționalități care se corelează cu apariția devianței școlare. În cazul când copiii înregistrează eșecuri școlare sau practică conduite deviante responsabilitatea se pasează de la familie la școală și invers.Modul în care părinții valorizează educația școlară determină gradul de mobilizare a resurselor familiale în scopul întreținerii unei relații continue cu școala.

 

b)      Inadaptarea școlară și conduitele deviante

 

O dată cu intrarea la școală etiologia devianței școlare se îmbogățește cu o serie de factori ce țin de funcționarea școlii ca instituție, de procesul de socializare din școală și din procesul educațional ca atare. În activitatea mea didactică am constatat că devianța școlară este urmarea eșecului în stimularea elevilor cu rezultate slabe, nivelul scăzut al stimei de sine la majoritatea elevilor, reputația proastă a școlii, management defectuos, disciplina școlară este neadecvată, instabilitatea accentuată a elevilor, provocată de fluctuația cadrelor didactice.

 

De asemenea am constatat că în realizarea adaptării școlare o dificultate majoră se înregistrează la trecerea de la modelul valoric normativ provocat de familie la modelul culturii școlare. Pendularea permanentă a copilului între cultura școlară și cultura mediului familial de socializare poate genera în anumite situații conduite deviante.Scopul socializării în școală este realizarea adaptării școlare. Școala este prima formă de organizare care îi familiarizează pe copii cu exigențele întegrării sociale care asigură apoi performanța școlară, disciplina liber consimțită, motivația pozitivă pentru respectarea programului și a normelor de comportament.

 

”Adaptarea școlară implică atât obținerea performanțelor școlare, cât și acomodarea la grupul școlar, pe baza asimilării unor valori sociale specifice vârstei. Între reușita școlară și adaptarea la colectivul școlar există o relație puternică.

 

Educația școlară este o formă intenționată, formalizată și controlată a socializării. În procesul socializării școlare, elevul este un subiect activ al structurării nivelului sociocultural al personalității sale. Cultura școlară se extrage din cultura de referință a societății în care se integrează școala. Aceasta îl obișnuiește pe elev cu spiritul de subordonare, cu simțul responsabilității, cu necesitatea de a respercta un program strict, promovează spiritul de competiție.

 

Din perspectiva culturii școlare, gradul ei de deschidere către exterior, către viața extrașcolară este un factor cheie în etiologia devianței.

 

Educația – motivul prezenței elevilor în școală- este un proces social, atât în ceea ce privește latura sa informativă, cât și în privința laturii formative.Învățarea înseamnă interacțiune cu profesorul, cu ceilalți elevi, cu grupul. Clasa de elevi este grupul de copii de aceeași vârstă reuniți pentru a realiza împreună învățarea.

 

În raport cu procesul de socializare, grupul-clasă îndeplinește următoarele funcții: oferă elevului confort/disconfort psihologic; asigură securitatea, oferă suport social în situațiile de confruntare cu autoritatea școlară; reglementează relațiile din interiorul grupului, relațiile intraindividuale. Clasa de elevi funcționează ca o societate în miniatură.”

 

Comportamentul de grup, formarea grupului psihologic, comparația, afilierea duce ca în colectivul unei clase să existe două microgrupuri: elita și grupul deviant.Grupul elevilor devianți influențează majoritatea clasei.Necesitatea de a-și afirma unicitatea, prezentă în cazul fiecăruia dintre noi, și dorința de a-și vedea acestă unicitate acceptată social iau la elevii devianți forma contestării regulilor stabilite.

 

Devianța școlară este influențată și de organizarea și funcționarea sistemului de învățământ și anume: contexul social în care funcționează sistemul de învățământ; dependența învățământului de sfera politicului; lipsa de preocupare pentru dezvoltarea pe termen lung. Situația pedagogică  conflictuală, stresantă, respectiv relația profesor-elev-cunoaștere, conduce la comportamente deviante.

 

Putem menționa faptul că printre cauzele devianței școlare sunt cele obiective legate de procesul educațional: învățământul românesc promovează încă un curriculum care ignoră trebuințele de învățare ale elevilor, există un dezechilibru între valorile specifice diverselor discipline,trecerile de la un ciclu de învățământ la următorul sunt, de regulă, brutale. Urmările acestor cauze sunt: abandonul școlar, indisciplina, eșecul în continuarea studiilor și în integrarea pe piața muncii.

 

De asemenea conținuturile învățării pot genera scăderea atractivității școlare, generând devianța școlară când: nu satisfac trebuințele fundamentale de învățare ale elevilor,când sunt supradimensionate, când propun o abordare abstractă, neutră a realității, sunt lipsite de flexibilitate.

 

Metodele de predare- învățare pot contribui la apariția conduitelor de devianță școlară când nu activizează elevii, când predarea nu este individualizată, când accentul cade mai mult pe competiție decât pe cooperare, când nu dezvoltă creativitatea. Evaluarea poate orienta elevii către conduite deviante când este lipsită de transparență, când criteriul principal este fidelitatea reproducerii,când nu e obiectivă, când e dominată de voința de a ierarhiza.Formele de organizare ale învățării pot conduce spre manifestări deviante: organizarea rigidă a timpului școlar, organizarea rigidă a spațiului clasei, pe grupe, ancorarea în rutina pedagogică sunt doar câteva aspecte reținute din activitatea mea didactică.Modul în care sunt aplicate normele de disciplină pot genera conduite neadecvate spațiului școlar.

 

c)      Grupul și devianța școlară

 

Factorii care derivă din apartenența elevului  la un grup completează influența familiei și a școlii, participând la desăvârșirea personalității acestuia. În grup se realizează un proces de socializare secundară, ce poate fi în acord cu valorile și normele societății, contribuind la dezvoltarea la elevi a unor calități apreciate precum curajul, responsabilitatea, onestitatea etc, sau poate contrazice valorile și normele societății, devenind un mediu de învățare a scopurilor ilegitime, a tehnicilor infracționale și a tehnicilor de neutralizare a actului deviant.

 

            ”Grupul informal de la școală și cel stradal stratifică relațiile sociale ale elevilor și prezintă unele valori comune: ambele grupuri sunt preocupate să identifice cele mai bune variante de petrecere a timpului liber și au atitudini indiferente sau ostile față de succesul școlar. Între cele două grupuri există însă diferențe semnificative: cel stradal valorizează mai mult curajul, încrederea, contestă mai mult autoritatea adulților, în timp ce grupul de la școală pune accent mai mare pe socializare, se teme de violență și nu își invită membrii în asumarea unor roluri agresive.S-a demonstrat că un elev are tendința mai mare de a se orienta spre grupul stradal dacă interacțiunea cu colegii de la școală e mai slabă și popularitatea e mai scăzută.

 

            Grupul social se definește ca un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură și coeziune și care dezvoltă o cultură specifică din interacțiunile și procesele psihosociale ce se produc în cadrul său. El se constituie ca un mediu de acțiune definind norme, scopuri și niveluri de satisfacție pentru membrii săi.”[3]

 

            Devianța școlară poate fi atât cauza cât și efectul afilierii la grupul informal. Devianța apare drept cauză când elevul nu realizează scopurile urmărite de școală ( succesul școlar, conformarea la normele școlii) ceea ce declanșează un proces complex de stigmatizare-categorizare a elevului, de etichetare a sa ca deviant și, în final, de izolare sau excludere din grupul majoritar de elevi.

 

            În practica pedagogică am întâlnit cazuri când devianța școlară a apărut în urma afilierii unor elevi neetichetați ca devianți, la un grup ”de prieteni” care să evolueze treptat către acțiuni de rezistență școlară. Dorința de a aparține unui grup face să crească posibilitatea acestuia de a-l influența pe copil, în cazul nostru, să se conformeze valorilor și normelor grupului. Conformismul față de grup crește când un elev conștientizează că este inferior în cadrul grupului, când grupul de care aparține se caracterizează printr-o puternică coeziune, când grupul stabilește anumite sancțiuni pentru membrii care nu respectă normele și valorile.

 

d)Cauzele devianței trebuie căutate și în personalitatea elevilor. Celor cărora le lipsește autocontrolul tind să fie impulsivi, insensibili la sentimentele celorlalți, să fie activi mai mult fizic decât mintal, să-și asume riscuri, să fie mai ușor influențați pe cale nonverbală decât verbală. Nivelul scăzut al autocontrolului se datorează și familiei care nu este destul de aproape de copil pentru a-l îndruma, a-l supraveghea îndeaproape, pentru a-i pedepsi conduitele neadecvate. Dacă autocontrolul este format în copilărie, el tinde să fie stabil toată viața. Existența unui bun autocontrol se exprimă  printr-un comportament anticipat și adaptat la situație și presupune: înțelegerea situației, amânarea luarea unei hotărâri imediate, compensarea adică înlocuirea unei acțiuni cu alta,  ocolirea unor situații problemă și în cele din urmă creativitatea, rezolvarea situației în care te afli.

 

            Psihologii vorbesc de anumite trăsături ale personalității delincvente: instabilitate emoțională, inadaptare socială, căutarea unei satisfaceri materiale sau morale, caracter duplicitar.[4]

 

            În practica pedagogică am întâlnit anumite categorii de copii cu tulburări de comportament și anume:

 

-          Copii impulsivi, colerici, voluntari, obraznici, cu dificultăți de autocontrol;

 

-          Copii cu posibilități intelectuale  reale, dar instabili pe plan volițional și acțional, care sunt superficiali, se plictisesc repede;

 

-          Copii timizi, izolați, cu randament școlar slab, obosesc repede, nu se pot concentra.

 

De asemenea factorii intelectuali, respectiv inteligența și procesele cognitive (gândire, imaginație, limbaj, memorie, atenție), intervin în toate manifestările copilului și au legătură cu adaptarea școlară. Dacă pornim de la premisa normalității psihice, în cazurile de inadaptare școlară sau eșec trebuie corelată inteligența cu afectivitatea. Activitatea intelectului este în mare măsură condiționată de stările emoționale. În acest context am observat că elevii care se simt iubiți/apreciați dezvoltă o motivație mai puternică pentru învățare, se adaptează mai ușor. Cei care trăiesc o situație de excludere, de conflict,cei cărora le este teamă de rezultate slabe au comportamente neadecvate. Într-un climat afectiv relaxat, securizat, se obțin rezultate școlare superioare și se crează premisele unei bune adaptări la cerințele școlii.

 

Este adevărat că un copil inteligent găsește mai multe soluții de adaptare, însă relația cu profesorul este cea care direcționează folosirea inteligenței. Incompatibilitatea între stilurile de învățare ale elevilor și stilul de predare al profesorilor pot determina conduite de devianță școlară.

 

Importanța factorului verbal în adaptarea școlară este evidentă și îi avantajează mai mult pe elevii care au un stil de învățare auditiv. Limbajul este suportul interacțiunilor profesor-elev, elev-elev, al achizițiilor academice și rămâne un criteriu major de diferențiere a elevilor care se adaptează ușor la viața școlară sau au probleme de adaptare.

 

Motivația învățării include motivele frecventării școlii, motivele care îl fac pe elev să dobândească diverse competențe, să-și folosească talentele, idealul său în realizarea ca ființă umană, motivele interacțiunilor cu colegii și profesorul.

 

Am observat că la intrarea în școală, elevii au motivații diferite față de învățare, că activitatea educativă nu poate controla decât parțial dinamica motivației școlare, iar activitatea școlară este eficientă atunci când satisface nevoia de autorealizare a elevilor. Nivelul de aspirație este influențat și de presiunile familiei sau ale grupului social de care aparține elevul.

 

Stima de sine este un alt factor ce influențează ccomportamentul elevului. Pentru ca un copil să-și poată forma o imagine de sine pozitivă, adecvată, trebuie mai întâi să i se ofere oportunități pentru a-și cunoaște posibilitățile și limitele, deci trebuie să aibă numeroase ocazii pentru a încerca să realizeze lucruri cât mai diverse.

 

Frustrarea afectivă este una din cauzele cele mai frecvente ale problemelor de comportament.Frustrarea este experiența afectivă a eșecului. Sentimentul de frustrare declanșează o tensiune emoțională puternică și nevoia de descărcare corespunzătoare, motiv pentru care a fost asociat frecvent cu agresivitatea. Profesorul, familia are un rol deosebit de important în dobândirea toleranței la frustrare a copilului. Aceasta depinde de nivelul de autocontrol, de temperament, de reușitele școlare și sociale.

 

În concluzie, cauzele devianței școlare sunt legate de familie, școală, grup, personalitatea elevului, formează un sistem, se află într-o relație de dependență reciprocă, iar modificarea unei variabile cauzale le afectează, într-o anumită măsură pe celelalte.

 

 

Bibliografie:

 

1.Cristina Neamțu ”Devianța școlară”, Editura Polirom, Iași, 2003,

 

2.A. Coasan, A. Vasilescu ”Adaptarea școlară”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1988,

 

3. I Străchinaru ”Devierile de conduită la copii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969.