1. Premisele formării concepţiei despre lume şi viaţă

2. Colaborarea şcoală – grădiniţă – familie

1. Premisele formării concepţiei despre lume şi viaţă

            La vârsta preşcolară nu poate fi vorba de cunoaşterea legilor dezvoltării naturii, societăţii şi gândirii, ci doar de apariţia unor premise ale viitoarei concepţii ştiinţifice. Perceperea obiectelor, fiinţelor, mediului înconjurător pe cale nemijlocită nu înseamnă nici pe departe cunoaşterea completă, ci doar începutul cunoaşterii. Dezvoltarea proceselor psihice, cultivarea proceselor de cunoaştere, a dorinţei, a interesului de cunoaştere e în direct raport cu curiozitatea epistemică manifestată la această vârstă.

            Jocul didactic are o deosebită contribuţie în stimularea gândirii preşcolarului. Iată câteva exemple de jocuri ce pot fi organizate precum sarcina didactică urmărită: „Cine are o jucărie la fel ca a mea?” (perceperea formelor geometrice), „Ce a cumpărat mama?” (precizarea şi verificarea cunoştinţelor despre fructe şi legume), solicitări „Să aducem marfă”, conform unor criterii („fructe roşii şi rotunde”, „fructe rotunde, mici, verzi sau negre”, „legume care se consumă gătite”, „legume care se consumă crude”), „Cu ce călătorim?” (clasificarea mijloacelor de transport), etc.

 

Se pot organiza observări în mediul ambiant ori de câte ori este nevoie, astfel încât copiii să cunoască: munca în grădina de legume, munca într-o fabrică, munca pe un şantier de construcţii, etc.

În urma acestor activităţi, se pot planifica jocuri didactice cum ar fi: „Aşază-mă la locul potrivit” (copilul are sarcina de a plasa silueta în planşa ce reprezintă mediul de viaţă, folosind dialogul: „Mor, mor! Eu cred că m-am rătăcit. Cine mă duce la locul potrivit?”. Copilul care se anunţă primul prin ridicarea mâinii drepte este chemat să aşeze cartonaşul la locul potrivit şi să vorbească cu animalul: „Eşti un animal sălbatic, ursule, te-ai rătăcit. Eu te duc la locul potrivit – unde ai trăit”) sau jocul didactic „Din ce este făcut?” (în cadrul acestui joc, copilul a fost pus în situaţia de a sesiza caracteristicile comune, să descopere legături cauzale, să-şi fixeze unele noţiuni).

Siguranţa cunoaşterii le dă oarecare independenţă şi răspunsurile devin mai clare, exprimate cu curaj şi precizie. Se va dezvolta şi interesul pentru cunoaştere, răspunzând la întrebări ca: „De ce?”, „Pentru ce?”, întrebări prin care dirijăm gândirea spre înţelegerea justă a fenomenelor naturii.

Jocurile didactice foarte variate pe care literatura pedagogică le oferă din plin, exerciţiile de observare sistematică a mediului biologic, geografic, social, colecţiile cu materiale,faţă de care copilul manifestă un interes deosebit, sunt mijloace cu valoare psihopedagogică deosebită.

Copilul de 5 – 6 – 7 ani nu trebuie să aştepte lecţiile de anatomie pentru a înţelege alcătuire corpului sau într-o terminologie accesibilă, dar nu simplistă.

De exemplu, jocurile didactice: „Să facem un tablou de … .”, „După mine cine vorbeşte?”, „Nu te lăsa păcălit.” Pun copiii în situaţia de a sorta jetoane în funcţie de fenomenele şi aspectele specifice fiecărui anotimp şi sunt dirijaţi să înţeleagă legătura dintre ele şi cauza ce le provoacă. Aceste cunoştinţe pot fi consolidate cu ajutorul jocului de masă „Alegeţi şi grupaţi jetoanele conform anotimpurilor ce le reprezintă” sau dramatizând textul „Anotimpurile” (dialog între cele 4 anotimpuri) sau/şi cu ajutorul educaţiei plastice, pictând un tablou „Aspecte de …” (corespunzător anotimpului fixat).

Copiii reuşesc să cunoască şi să înţeleagă multe note esenţiale din domeniul naturii, cu condiţia să fie prezentate accesibil. Natura, peisajul, locurile impresionează pe copil, la fel varietatea elementelor naturii, coloritul, fauna, mişcarea, ritmul care provoacă stări de bucurie, care se statornicesc, alcătuind şi îmbrăcând conţinutul afectiv al vieţii copilului.

De pildă, prin mici experienţe completate de diafilmul „Povestea fulgului de zăpadă” de Tenca Banciu, copiii pot observa şi constata stările de agregare ale apei, iar prin convorbiri cunoştinţele sunt consolidate, redând foloasele şi pagubele apelor, rolul omului şi transformarea naturii, precum şi economisirea apei.

Cunoaşterea condiţiilor necesare dezvoltării plantelor contribuie la înţelegerea interdependenţei care există între fenomene.

Activităţi ca: „De serviciu la colţul viu”, „Despre procesul de germinaţie”, „De-a gospodina” fac preşcolarii să constate procesul de dezvoltare a plantelor, modul de îngrijire a lor.

Alte deprinderi şi tehnici de învăţare şcolară pot fi însuşite de preşcolar în domeniul structurilor matematice.

„Opţiunea pentru matematicile moderne se înscrie ca o schimbare majoră în metodă, limbaj şi principii de organizare a activităţii matematice, începând cu învăţământul preşcolar”(1).

Prin activităţile matematice din grădiniţă, educatoarea trebuie să recurgă la resursele interne şi cele externe, pentru ca gândirea preşcolarului să opereze, să pre-opereze, în sensul efectuării transferului şi analogiilor.

Traseul curricular în cadrul activităţilor matematice este următorul: mulţimi, relaţii între mulţimi care pregătesc formarea conceptului de număr. Se continuă în grupa pregătitoare cu operaţii (adunare şi scădere în concentrul 0 - 10) şi chiar rezolvarea de probleme simple.

Concluzionând, putem sublinia rolul important pe care îl are educaţia dirijată cât mai timpuriu instituită asupra copilului care se va manifesta ca produs al influenţelor implicite şi explicite, indirecte (pe care le are mediul) şi directe (prin programele educaţionale în care a fost înscris).

2. Colaborarea şcoală – grădiniţă - familie

            Pregătirea copiilor preşcolari pentru şcoală este o chestiune de vie actualitate, în condiţiile intensificării şi accelerării întregului proces de învăţământ. Acest aspect se înţelege nu ca şi o coborâre a vârstei de şcolarizare, ci ca o pregătire sistematică a copilului încă din grădiniţă.

Grădiniţa realizează sprijinirea viitoarei activităţi şcolare, scopul final al activităţii ei fiind pregătirea multilaterală a copilului pentru munca din şcoală prin intermediul a două forme specifice: jocul şi învăţarea.

Jocul este calea cea mai importantă prin care copilul mic primeşte informaţii; învăţarea la nivelul copiilor din grupa pregătitoare, reprezintă un impuls principal al dezvoltării inteligenţei, servind la formarea şi sistematizarea cunoştinţelor elementare pe care copiii le pot dobândi şi asimila. Activitatea operaţională îi oferă copilului prilejul de iniţiativă şi experienţă, duce la angajarea copilului în procesul de căutare şi exprimare verbală a cunoştinţelor. Activităţile de învăţare dirijată din grădiniţă pregătesc copiii pentru lecţia din şcoală atât informal, cât şi formal.

Aprecierea activităţilor copiilor, prin analiza rezultatelor obţinute în cadrul diferitelor activităţi, a concentrării atenţiei, a comportării, a conştiinciozităţii este un mod real de pregătire a preşcolarilor pentru şcoală.

Legătura dintre grădiniţă şi şcoală are un dublu sens, scopul acestei legături fiind continuitatea dezvoltării copilului şi continuitatea procesului muncii educative.

În grădiniţă se acordă o deosebită importanţă activităţii independente şi creatoare a copiilor în diferite forme de activitate. Şcoala este aceea care trebuie să continue opera formării începută în grădiniţă, dată fiind necesitatea de a respecta cerinţa de bază a întregului nostru învăţământ – conducerea unitară şi pregătirea copiilor pentru viaţă.

Realizarea legăturii dintre şcoală şi grădiniţă, a acestei continuităţi presupune:

-          realizarea posibilităţilor reale de frecventare a grădiniţei pentru toţi copiii între 6-7 ani;

-          realizarea unei unităţi de vedere la conţinutul şi metodele de activitate din grădiniţă şi şcoală;

-          cunoaşterea reciprocă şi temeinică a programei de învăţământ pentru grădiniţă şi clasa I;

-          cunoaşterea mediului familial al copilului, a particularităţilor dezvoltării acestuia şi în funcţie de acestea, asigurarea unui învăţământ individualizat încă din grădiniţă;

-          preocuparea specială pentru conţinutul si formele de pregătire la copiii din grupa pregătitoare  (6-7 ani ).

În sprijinul atingerii acestor obiective sunt utile consfătuirile comune ale învăţătorilor care vor preda clasa I şi educatoarele grupelor pregătitoare, colaborarea între educatoare şi învăţătorul aceluiaşi copil, contactul direct dintre preşcolarii mari şi elevii claselor I şi a II-a în unele activităţi posibil comune. Toate acestea ar prilejui o colaborare şi o continuitate mai susţinută de activităţi între grădiniţă şi şcoală.

Pregătirea copilului pentru şcoală depinde atât de formarea în grădiniţă a unor deprinderi specifice activităţilor din şcoală cu intensificarea accentului formativ mai ales în ultimul an, cât şi de continuarea unor activităţi specifice grădiniţei în şcoală întrucât numai aşa se poate răspunde unui nivel de exigenţă în creştere.

Mediul familial este locul în care se conturează personalitatea copilului şi îi sunt temperate anumite trăsături.

Copilul, prin esenţa lui este înclinat spre activităţi ludice. Este bine ca familia să colaboreze cu grădiniţa pentru a găsi cele mai bune soluţii pentru educarea copilului.

Dacă preşcolarul este neastâmpărat, puţin turbulent, energia sa trebuie canalizată sper activităţi psihomotrice.

De exemplu, un copil care la grădiniţă se mişca tot timpul, se ridica în picioare în timpul activităţii tulburând liniştea colegilor, poate fi îndrumat spre dansuri populare sau spre gimnastică aerobică în afara programului de grădiniţă.       Nu de puţine ori se întâmplă ca un asemenea copil să se facă remarcat în asemenea acţiuni.

Logoreea (vorbitul necontrolat) se poate tempera şi de către familie, prin activităţi intelectuale. Poeziile cu caracter educativ (Elena Farago, Gheorghe Zarafu) dezvoltă imaginaţia şi responsabilitatea copiilor faţă de lumea animală; o povestire implică creativitatea, schimbarea finalului unei povestiri poate constitui o sarcină dată de unul din membrii familiei.

În familie copilul va primi sarcini bine conturate, pe care să le îndeplinească într-un anumit interval de timp. Astfel i se poate forma un simţ al responsabilităţii care-l va ajuta să se controleze.

De exemplu, copilul care manifestă înclinaţii practice îşi poate ajuta mama la rezolvarea treburilor casnice, cum ar fi: îngrijirea plantelor în casă, ştergerea prafului, îngrijirea păsărilor, etc.

Aceste activităţi nu trebuie să acapareze întregul timp disponibil al preşcolarului, ele trebuie să alterneze cu alte tipuri de activităţi.

Şedinţele cu părinţii, lectoratele, vizitele la domiciliu, discuţiile individuale, consultaţiile periodice sunt modalităţi prin care educatoarea poate face referiri şi la problemele expuse mai sus.

Este absolut necesară colaborarea între şcoală / grădiniţă şi familie, deoarece un program raţional de educaţie a propriului copil presupune, cunoaşterea de către părinţi, cel puţin a parametrilor de bază a unei dezvoltări normale şi a regulilor minime de comportament.

Nu trebuie să uităm, totuşi, că primul obiectiv dintr-un program de educaţie a copilului în familie este acela de asigurare a integrităţii biologice şi a sănătăţii.

Din punct de vedere al priorităţilor educaţional-adaptive, pe prim plan se situează conduitele senzoriomotorii. Acestui domeniu părinţii trebuie să îi acorde o atenţie deosebită, aşa cum am menţionat şi în exemplele de mai sus.

Pe lângă modalităţile enunţate de informare teoretică a familiilor în probleme de pedagogie pot fi organizate pentru părinţi expoziţii cu realizări ale copiilor; şezători şi serbări periodice care sunt un prilej de cunoaştere şi satisfacţie reciprocă pentru realizările copiilor lor.

Apreciem că buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie şi grădiniţă, al unei îndrumări suficiente a familiei reprezintă pârghii de bază în munca de formare a preşcolarului.

Trebuie avut în vedere că premisa de la care trebuie să pornească întreagă această activitate este unitatea, continuitatea şi competenţa în munca educativă.

Bibliografie

(1) Creţu, Elvira – „Probleme ale adaptării şcolare”, Editura ALL, Bucureşti, 1999, pag. 72.