Introducere

Anxietatea este o emoție fundamentală, o stare accentuată de neliniște, în care așteptăm să se întâmple ceva rău sau simțim că nu ne mai aflăm în siguranță.
                   Din perspectivă școlară, manifestarea anxietății la copii poate avea cauze multiple. Una dintre cauze este însăși structura emoțională labilă a copilului, manifestarea a personalității sale. Alte cauze pot relaționa cu:
          - starea familiei (unul dintre părinți bolnav, părinți divorțați, părinți aflați în permanență în conflict, decesul unui membru al familiei, schimbarea locuinței, gelozia pe un frate sau soră mai mică, părinți anxioși la rândul lor etc).
          - abuzul emoțional din partea unui adult
          - rezultate școlare mai slabe
          - neînțelegeri cu colegii

                   Anxietatea, odată instalată poate reprezenta o piedică reală pentru un nivel optim al succesului școlar. Conceptul de reuşită şcolară face referire la obţinerea unor rezultate înalte la activităţile de învăţare definite prin performanţe ridicate ale elevului în ceea ce priveşte procesul instructiv-educativ, ce se raportează la exigenţele programei şcolare.
                   Anxietatea şcolară ţine de procesul instructiv-educativ şi reprezintă o manifestare a stării emoţionale nefavorabile a copiilor care se exprimă printr-un sentiment nedefinit de nesiguranţă. Ea se manifestă prin nelinişte şi agitaţie sporită în activitățile şcolare, prin aşteptarea aprecierii negative din partea învățătorilor şi colegilor, prin neîncrederea în sine, în corectitudinea comportamentului şi a deciziilor proprii, prin așteptarea dezaprobării şi prin sentimentul inferiorității.

Imaginea de sine și rolul ei

                   Pentru rezolvarea situațiilor de anxietate școlară, o importanță deosebită o prezintă suportul pe care elevii îl primesc în direcția conturării unei imagini de sine cât mai pozitive și ancorate într-o serie de valori bine definite.
                   Conceptul de sine, la elevi, este alcătuit din:

ü imaginea fizică despre sine – modelul în care copilul se recunoaște ca persoana fizică, cu propriul său corp, părțile sale componente și caracteristicile acestora;

ü imaginea psihologică a sinelui – conturată în baza feed-back urilor primite de la adulți și covârstnici, în decursul dezvoltării sale, cu referire la însușirile sale psihice.

Imaginea despre sine se transpune în acțiunile sale. De aceea, copilul trebuie să se simtă bine în pielea lui pentru a ajunge să se auto-valorizeze. Este firesc ca un copil să fie sprijinit să își formeze o imagine tot mai corectă despre ceea ce poate și despre ceea ce este. În același timp, este important ca elevul care este extrem de sensibil să fie sprijinit pentru a-și construi o imagine de sine pozitivă.

 
                   Trebuie să fim atenți la:

- particularitățile de creștere și dezvoltare ale fiecărei etape de vârstă, astfel încât să știm să diferențiem între aspecte provocatoare dar tipice vârstei, și aspecte de natură să ne îngrijoreze;

- să îi educăm pe copii, despre rolul adaptativ și important al fricii, în viața noastră; este o emoție dificilă, greu de dus, însoțită de comportamente adeseori indezirabile din partea copiilor;

- să încurajăm, încă din primii ani, autonomia copiilor; a face lucruri singur, în funcție, firește, de etapa de dezvoltare a copilului, îl învață pe acesta că poate, că se descurcă, că are soluții și rezolvă probleme, cu impact puternic pozitiv asupra stimei de sine și autoeficacității personale; copiii cu stimă de sine ridicată nu se blochează, nici nu fug din fața provocărilor, ci caută activ soluții sau ajutor.

Copiii școlari ajung să aibă ”grija temelor, a rezultatelor, a eșecului” pentru  că măcar un adult din preajma lor – părinte sau cadru didactic relevant emoțional, are această grijă.

Ca să nu fim greșit înțeleși – școala este un mediu important în viața copiilor noștri, dezvoltarea lor academică este foarte importantă pentru evoluția lor educațională și apoi profesională, dezvoltarea cognitivă este un palier fundamental al dezvoltării copilului, monitorizarea parcursului școlar al unui copil este foarte importantă.

DAR asta nu înseamnă că:

- odată intrați în școală, copiii devin elevi, care nu au alte nevoi în afara învățării; ba mai mult, putem descoperi ușor că un copil căruia îi sunt respectate și alte nevoi în viața de zi cu zi (timp liber, relaxare, conectare cu prietenii și familia, atenție primită și pentru alte activități și comportamente decât cele legate de școală etc.), își va asuma mult mai relaxat și responsabil responsabilitățile școlare;

- notele reprezintă cel mai relevant indicator pentru potențialul de învățare și dezvoltare al copiilor noștri; suntem într-un sistem educațional care pune nota în centru și condiționează parcursul educațional în funcție de ea dar, un copil care a luat întâi 3 și apoi 5, a făcut un progres fantastic, care trebuie punctat ca atare. Mai ales dacă ne dorim ca acel copil să se străduiască în continuare. Un copil aflat în această situație trebuie apreciat pentru efort și progres, nu criticat și etichetat negativ.

- A compara un copil cu colegii săi nu reprezintă o practică sănătoasă. Principala modalitate prin care ne putem da seama de evoluția unui copil este comparația cu sine și cu prestația sa în raport cu momentele anterioare. Comparativ cu acum 1 an, 6 luni, 6 săptămâni, 2 săptămâni, acest copil a progresat? A stagnat? A regresat? Dacă da, de ce? Ce a ajutat? Ce a generat blocajul/ regresia? Comparația cu alți copii și ierarhiile clasei ar trebui să fie relevante doar pentru adulții de la catedră, pentru a ști cum să își nuanțeze actul pedagogic.

Anxietatea legată de performanță apare atunci când copilul învață de la un adult relevant din viața sa că performanța condiționează accesul lui la iubirea, acceptarea, atenția, aprobarea din partea cadrului didactic și apoi din partea propriei persoane.

Sunt copii care, crescând, nu mai au nevoie de un adult care să îi critice, ei vor fi internalizat deja acest mod de a se raporta la sine, se vor critica singuri, își vor reproșa incompetența, pregătirea insuficientă, eșecul, alunecând treptat pe panta perfecționismului și a pregătirii excesive pentru școală.

Cum ajutăm acești elevi?

·        Punctând progresul și efortul, nu rezultatul.

·        Evidențiind reușita, nu greșeala.

·        Căutând, în situații de eșec, soluții și resurse suplimentare, nu vinovați.

·        Acceptând faptul că, dincolo de resurse și atuuri, toți copiii vor avea niște limite (fiecare copil, altele), ceea ce nu înseamnă că ceva este în neregulă cu ei.

Ce am putea face pentru a-i ajuta pe copii să își gestioneze stările recurente de teamă, odată ce acestea s-au instalat ?

În primul rând să îi ajutăm să își identifice emoția de teamă, fără a-I stigmatiza și rușina, fără a-i critica, explicându-le că frica este o emoție naturală și importantă, pe care o simt toți oamenii și care apare pentru a ne ajuta să ne descurcăm, să căutăm soluții și să ne protejăm.

Apoi, să încercăm să înțelegem, alături de ei, de ce situația respectivă este amenințătoare și să stabilim împreună dacă amenințarea este reală sau nu. S-ar putea să descoperim adesea că avem și noi, adulții, o contribuție în apariția sau intensificarea fricii respective; poate vom descoperi în spatele fricii de note și evaluare a copilului, anticiparea că ne-ar putea dezamăgi sau ar putea pierde aprecierea și dragostea noastră.

Nu în ultimul rând, să îi încurajăm să abordeze situația respectivă, identificând resursele personale pe care le au deja, sursele de ajutor, în cazul în care vor avea nevoie, învățându-i să evalueze progresul treptat, nu neapărat rezultatul final, asigurându-i de dragostea și sprijinul nostru în fiecare moment al drumului pe care îl au de parcurs.

Este posibilă observarea și evaluarea concepției de sine a elevilor pe o anumită perioadă de timp.

În calitate de profesor, ne punem următoarele întrebări care reprezintă criteriile pentru stabilirea concepției lor de sine:

v  Sunt elevii dispuși să-și asume riscul de a face greșeli în munca sau în jocul lor?

v  Sunt îndeajuns de încrezători pentru a vorbi în clasă?

v  Sunt nerăbdători să facă noi experiențe și să accepte provocările?

v  Pot dezvolta prietenii?

v  Își pot propune obiective pentru ei înșiși?

v  Răspund la cererile profesorului?

v  Sunt realistice așteptările lor către ei înșiși?

v  Pot accepta eșecurile?

v  Sunt dispuși să învețe din greșelile lor?

v  Cum fac față problemelor și eșecurilor?

v  Sunt îndeajuns de încrezători pentru a lua parte la discuțiile din clasă?

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să îi învățăm pe elevi să știe cum își pot evalua propria muncă. Să îi lăsăm să-și adune într-un dosar cele mai bune fragmente ale muncii lor individuale sau în clasă. Scopul unui astfel de dosar este acela de a activa motivația intrinsecă a elevilor. Motivația intrinsecă vine din interiorul individului și nu este dependentă de reacții externe precum lauda sau premiul. Elevii sunt motivați intrinsec dacă se simt bine în legătură cu ei înșiși.

Dacă au succes la o anumită materie, atunci elevii sunt încurajați să-și asume riscuri și la alte materii și să încerce lucruri noi.

Este sarcina profesorului de a găsi materia sau domeniul în care elevul are un bun randament și obține succese la nivel școlar. Numai dacă elevii sunt capabili să-și evalueze propriile eforturi, vor și fi capabili să se bazeze mai mult pe propriile aprecieri și mai puțin pe aprecieri externe sau judecățile altora.

Este extrem de important pentru dezvoltarea concepției de sine ca elevii să se simtă acceptați de profesori și de colegi. La rându-le, profesorii trebuie să încerce să-i învețe pe elevi că nu trebuie placă oricui și că este important să se accepte pe ei înșiși pentru a fi acceptați de ceilalți.

Trebuie să-i ajutăm să-și tolereze anxietatea și să se comporte cât de bine pot, chiar și atunci când sunt anxioși. Astfel, ca efect secundar, anxietatea copilului va scădea sau va dispărea în timp.

Dacă ajutăm copiii să evite lucrurile de care se tem, asta îi va face să se simtă mai bine pe termen scurt, însă pe termen lung anxietatea copilului va crește. De aceea trebuie să îi învățăm să vorbească despre temerile lor și să găsească modalități sănătoase de a face față în condiții de stress.