Componentele eului (sinelui) social.
Personalitatea fiecărui individ este o construcţie unică. Pornind de la moştenirea genetică, individuală şi irepetabilă (de reţinut că nici măcar gemenii nu sunt identici), fiecare dintre noi va parcurge în viaţă un itinerar absolut diferit de al oricărui alt individ, va traversa situaţii, experienţe de viaţă unice, va întâlni anumite persoane, în anumite contexte, care-l vor influenţa în mod particular.
A nu se înţelege de aici că sunt adepta influenţei determinante a mediului. Mediul nu poate decât dezvolta, potenţa sau întârzia ceva ce este înscris deja în gene. Ceea ce conferă unicitatea este tocmai combinaţia dintre un genotip, anumite conjuncturi şi influenţele organizate ce poartă numele de educaţie. Nu putem judeca în afara acestei triade.
Subliniem însă, natura socială a ceea ce constituie nucleul personalităţii, eul sau sinele, cel care ne dă sentimentul identităţii personale (eul nu are, în acest context, conotaţii psihanalitice).
Considerăm că sinele social are trei componente:
· Componenta cognitivă sau conceptul de sine
· Componenta afectivă sau stima de sine
· Componenta comportamentală sau prezentarea de sine
Self concept (conceptul de sine) – reprezintă totalitatea informaţiilor, atitudinilor şi credinţelor pe care le are o persoană despre sine.
Ne putem pune întrebarea: cum se formează acest concept de sine? care sunt modalităţile de autocunoaştere?
Teorii privind modalităţile de autocunoaştere
Introspecţia
Cea mai veche şi mai la îndemână dintre metodele psihologiei nu putea să nu facă parte din expunerea modurilor în care se formează conceptul de sine. Într-adevăr, un comportament poate avea varii motivaţii şi majoritatea oamenilor consideră că doar cel care cunoaşte din interior gândurile şi sentimentele ce acompaniază comportamentul poate să-şi formeze o impresie validă asupra a ceea ce l-a determinat. Totuşi, cercetătorii nu sunt de acord cu încrederea acordată introspecţiei, având în vedere că în multe experimente subiecţii nu au putut explica cu acurateţe cauzele propriului comportament. Iată un experiment în acest sens: 50 de subiecţi au fost rugaţi să-şi noteze, în seara fiecărei zile, timp de 5 săptămâni, felul în care s-au simţit peste zi. În acelaşi timp erau notate alte aspecte ca: ziua săptămânii, vremea, numărul de ore de somn, starea de sănătate, alimentaţia, exerciţiul fizic, încărcătura la muncă, relaţiile cu prietenii etc. Apoi subiecţii trebuiau să estimeze cât de puternic fuseseră afectaţi de fiecare dintre aceşti factori. Corelând diverşii factori cu schimbările de dispoziţie, cercetătorii puteau determina care dintre aceştia corelau într-adevăr cu modificările raportate. Întrebarea este cât de corect judecau subiecţii aceste corelaţii? Evident, unii subiecţi au fost mai aproape de adevăr decât ceilalţi, dar, pe ansamblu, răspunsurile lor sunt comparabile cu cele ale unui grup de străini care au fost rugaţi să facă aceleaşi aprecieri, pe baza datelor raportate.
Iată că introspecţia nu este atât de adecvată ca metodă de autocunoaştere pe cât am fi de tentaţi să o investim.
Teoria evaluării reflectate (oglinda care te reflectă)
Cunoaşterea de sine este dată de feedbackul pe care îl primim de la cei din jur cu privire la propria noastră persoană (Lungu, O., în Neculau, A., coord, 2004, p. 88).
Este o modalitate importantă de autocunoaştere, mai ales în perioada socializării, la vârste mici (acum imaginea de sine nu este cristalizată, de aceea e important să nu se realizeze etichetări – eşti prost, eşti rău, eşti incapabil – dacă nu vrem ca individul să capete o imagine de sine distorsionată. Dacă un individ este tratat constant cu deferenţă şi respect, va ajunge să achiziţioneze o imagine de sine pozitivă. Astfel, cu cât mai multe cogniţii pozitive vom adăuga despre propria persoană, cu atât mai mult ne va creşte stima de sine (self – esteem, componenta afectivă a eului). Invers, ne este tuturor la îndemână exemplul copilului care este ridiculizat de toată clasa şi care, ca urmare a acestui mod de a fi tratat, va deveni nesigur pe sine, frustrat şi plin de resentimente.
Teoria comparării sociale
Această teorie aparţine lui Leon Festinger, care afirmă că dobândim informaţii despre noi înşine comparându-ne calităţile cu aceleaşi calităţi întâlnite la cei din jur (Lungu, O., în Neculau, A., coord, 2004, p. 88).
Cu siguranţă, acest proces de comparare vă este bine cunoscut. De la primele inserţii în grupurile sociale, începem să fim comparaţi de către educatorii noştri. Mai târziu, vom fi asimilat atât de bine acest procedeu încât, în mai toate privinţele, de la vestimentaţie, performanţă profesională, până la mărimea contului din bancă ne va preocupa locul unde ne situăm, pe o scară imaginară, faţă de cunoscuţii noştri. Nu oricine dintre cei din jur va fi ales ca etalon. Astfel de persoane trebuie să fie similare şi relevante pentru cel care se evaluează (dacă facem muzică de plăcere şi ne evaluăm cât de buni suntem la pian, nu-i vom lua ca etalon pe marii pianişti ai lumii, ci pe cei care, ca şi noi, au acest hobby). Compararea socială se poate face în sus – când ne comparăm cu cineva mai bun decât noi în acea privinţă, ca un imbold pentru perfecţionarea acelei calităţi, sau în jos, pentru a creşte stima de sine.
Cele două teorii prezentate se completează în încercarea de a explica unele rezultate privind stima de sine. De exemplu, s-a observat că stima de sine a minorităţilor este mult mai mare decât a indivizilor aparţinând majorităţii. Conform primei teorii, minoritarii primind doar feedback-uri negative din mediu, ar trebui să-şi formeze o imagine de sine negativă, dar teoria comparării sociale arată că minorităţile nu au o stimă de sine scăzută deoarece ele nu se compară cu majoritatea, ci cu alte grupuri, de obicei mai defavorizate decât grupul lor de apartenenţă.
Teoria interiorizării rolurilor.
Cunoaşteţi foarte bine expresia „X suferă de o deformaţie profesională” – acest banal fapt de observaţie se referă tocmai la integrarea caracteristicilor rolului profesional în structura personalităţii, deci la internalizarea rolului, având ca efect faptul că individul nu manifestă comportamentele specifice rolului doar în situaţii profesionale, ci în majoritatea situaţiilor (această regularitate a comportamentului arătând că e vorba despre o trăsătură de personalitate) – de exemplu: X este şef la întreprindere, dar se comportă ca un şef şi în situaţii care n-au nicio legătură cu acest rol, cu familia, cu prietenii etc. Iată cum rolul social ajunge să influenţeze şi să modeleze trăsăturile de personalitate
Teoria autopercepţiei (Daryl Bem)
Este o teorie privind modul în care ajungem să cunoaştem pro-priile caracteristici pornind de la comportamentele noastre anterioare. În esenţă, este o teorie behavioristă, care nu pune accent pe procesele inter-ne, pe stările sufleteşti, ci pe informaţiile pe care le avem la îndemână despre propria persoană. (Lungu, O., în Neculau, A., coord, 2004, p. 91). Pe scurt, teoria consideră că ajungem să facem inferenţe (deducţii) despre noi înşine, despre trăsăturile şi stările noastre interne (care nu sunt accesibile direct observaţiei) aşa cum facem şi în cazul celorlalţi – observându-ne propriul comportament.
Deci, aşa cum am inferat despre x, pe care l-am văzut certându-se în numeroase situaţii, că este un tip irascibil, aprig la mânie şi cu tendinţa de a deveni violent, la fel, ceea ce credem despre noi înşine rezultă din modul în care ne comportăm în diverse situaţii.
Exemplu: Dau foarte des bani cerşetorilor – deci sunt altruist, generos.
Mă simt bine la petreceri – deci sunt extravert, sociabil etc.
Stima de sine
Conceptul de sine se studiază însă nu doar prin prisma cogniţiei, ci şi a afectivităţii – componenta stimei de sine (self – esteem).
Cuvântul stimă provine din latinescul aestimare, având sensul de apreciere. Astfel, când vorbim despre stima de sine ne referim la aprecierile pozitive sau negative pe care le fac oamenii despre ei înşişi. Deşi este supraevaluat, cel puţin în cultura americană, rolul gândirii pozitive şi al modalităţilor în care aceasta se poate antrena, nu e mai puţin adevărat că felul în care gândeşti despre tine afectează modul în care simţi despre tine şi, în fine, modul în care te simţi (Brehm, S., Kassin, S., 1990, p. 67).
Astfel, există un cerc vicios în care stima de sine scăzută ne introduce, ea atrăgând după sine expectaţii negative (nu sunt în stare), efort scăzut şi anxietate înaltă, eşec, autoblamare, după care întreg acest parcurs se reia.
Stima de sine = ,,Elementul cel mai important este trăirea internă că te poți baza pe tine, pe corpul tău pentru a te mișca eficient în mediul în care ești. Această trăire de încredere în corpul propriu și în lumea din jur își are originea în experiențele noastre timpurii, de la concepția noastră, pînă la adolescență, căci în această perioadă se dezvoltă experiența trăită a încrederii în corpul nostru, în forța lui de a se regla și de a se manifesta. Apoi, trăirea se va accentua cu fiecare experiență de succes pe care o avem. Pentru asta este necesar însă ca cei din jur și mediul în care ne aflăm să ofere securitate și stimuli plăcuți, fără pericole sau experiențe care să ne facă să suferim repetat si intens, adică să simțim mai des neputință, frică, tristețe, mai ales in perioada dintre concepție și vârsta de 3 ani.
Dacă trăim succese repetate, ele dezvoltă trăirea internă de încredere, precum și o concepție despre sine pozitivă. Adică știi automat despre tine că poți avea succes în aproape toate situațiile în care te poți afla. Și atunci poți avea o bună imagine despre tine, adică modul mental în care te reprezenți, te gândești la tine. Te vei caracteriza folosind cuvinte pozitive, plăcute. Cu această trăire de încredere și cu concepția pozitivă poți alege activitățile plăcute și sănătoase pentru tine în care te simți confortabil și le poți finaliza cu succes, poți stabili scopuri potrivite și realiste. Ținuta corporală va fi una mai degrabă dreaptă, cu privire fermă înainte, luminoasă, cu mișcări fluide, naturale.”
(Diana Vasile, prof. univ., presedinte si co-fondator, trainer senior la Associatia Institutului de studio si tratament a traumei)
Prezentarea sinelui – componenta comportamentală
Este realmente important ce credem şi ce simţim despre noi înşine, dar tabloul este incomplet dacă nu avem în vedere felul în care ne exteriorizăm sinele, spre a-l face cunoscut altora.
Dincolo de ceea ce suntem şi simţim, cei mai mulţi dintre noi sunt preocupaţi de a face o impresie bună. Industria modei, cosmetica, centrele de frumuseţe, chirurgia plastică, reclamele pentru medicamente şi creme miraculoase, toate arată cât de preocupaţi sunt oamenii de imaginea lor fizică. Desigur, oamenii sunt la fel de preocupaţi şi de impresia pe care o lasă prin comportamen-tul lor în societate, căci „Lumea e o scenă şi toţi suntem actori” aşa cum observa W. Shakespeare.
În termenii ştiinţelor sociale acest fapt a fost notat de către Erving Goffman, care a spus că viaţa este ca teatrul, fiecare dintre noi având anumite replici în cadrul unor scenarii. Mai important este că fiecare dintre noi îşi asumă o anumită identitate socială şi ceilalţi membri ai societăţii ne ajută să o menţinem.
Inspirându-se din teoria lui Goffman, sociopsihologii studiază prezentarea de sine ca pe un proces prin care încercăm să modelăm nu doar ceea ce cred ceilalţi despre noi, dar chiar felul în care gândim despre noi înşine.
Există, în principal, două raţiuni pentru prezentarea de sine: este, mai întâi, prezentarea de sine strategică, constând din eforturile pe care le facem pentru a modela felul în care ne văd ceilalţi pentru a câştiga putere, influenţă, simpatie sau aprobare. Deşi strategiile specifice diferă de la o situaţie la alta (fie că vorbim despre o campanie politică sau încercarea de a câştiga admiraţia cuiva de sex opus), două scopuri par a fi comune: dorinţa de a fi plăcut şi autopromovarea, deci dorinţa de a fi perceput şi respectat ca fiind competent.
O a doua raţiune sau motivaţie este aceea a verificării sau, mai bine zis, a validării conceptului de sine. După unii cercetători, oamenii sunt înalt motivaţi de dorinţa de a-şi afirma conceptul de sine şi de a-l verifica astfel. Aşa cum susţine W.B. Swann, oamenii au tendinţa de a avea un concept de sine consistent. Din această cauză, mai ales când menţinerea stimei de sine este în pericol, simţim nevoia de verificare a sinelui, fiind foarte atenţi la ceea ce ni se pare important în legătură cu selful. Această activitate va determina o atenţie selectivă concentrată asupra informaţiilor confirmatorii, selecti-vitate în a alege persoanele care ne pot susţine conceptul de sine şi evitarea relaţiilor cu persoanele care pot să ne dea informaţii discor-dante. Spre deosebire de întărirea sinelui (self-enhancement), care este o activitate preponderent emoţională, verificarea sinelui este o activitate în special cognitivă.
Eficacitatea sinelui
Conceptul se referă la felul în care ne autoevaluăm posibilităţile, capacitatea de a îndeplini anumite sarcini, de a face faţă provocărilor şi dificultăţilor în atingerea scopurilor.Eficacitatea nu este legată de ceea ce realmente posedăm ca abilităţi şi cunoştinţe, ci de ceea ce credem că suntem în stare să realizăm cu ajutorul acestora.
Evident, este o chestiune cu serioase repercusiuni în viaţa de zi cu zi, performanţa noastră fiind mediată astfel. Se explică de ce, unele persoane, în ciuda unor abilităţi excepţionale clachează în faţa unor sarcini oarecare (un examen, un interviu pentru slujbă etc), în timp ce altele, mediocre, pot reuşi mult mai bine. Dacă există o problemă de percepţie a propriei eficacităţi, atunci aceasta va acţiona frenator.
Desigur, eficacitatea sinelui poate fi globală sau poate purta doar asupra anumitor domenii ori sarcini de îndeplinit.
S-a constatat că persoanele care au stimă de sine ridicată se caracterizează şi prin eficacitate de sine înaltă.
Imaginea de sine - stima de sine si increderea in sine
Imaginea de sine sau modul "cum ne vedem", se refera la modul in care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emotionale, cognitive, sociale si spirituale.
Imaginea de sine depinde de gradul de autostimă (autoapreciere, autorespect, autoacceptare) pe care îl avem. Astfel, daca ne acceptăm pe noi insine, daca ne apreciem pentru ceea ce facem bine - aceasta contribuie la autorespectul si increderea in sine - daca acceptam ca avem si slabiciuni fara sa ne criticam in permanenta pentru ele - aceasta constituie baza tolerantei fata de sine si, implicit, fata de altii - putem trai confortabil, echilibrat emotional.
Este bine sa existe mereu un echilibru intre autoapreciere si autocritica, nici una din cele doua extreme nefiind eficienta. În cazul autoaprecierii prea înalte, individual devine arogant și autosuficient, nu consideră că mai are nevoie să evolueze, să depună efort.
Pe de altă parte, autocritica permenentă, perfecționismul, ștacheta așezată prea sus cunt demobilizatorae în alt fel. Individul va renunța și la a încerca, de teamă că nu va face față. Acel cerc vicios al încrederii în sine, despre care am vorbit într-un paragraf anterior, se va relua.
Cum si cand se formeaza imaginea de sine, baza stimei de sine?
Intre 1 – 3 ani incepe sa se formeze o structura psihica denumita ,,constiinta de sine” si astfel copilul poate:
- sa diferentieze actiunea sa de propria persoana
- incepand cu varsta de 1 an si jumatate poate sa se recunoasca in oglinda
Intre 3-7 ani copilul preia si isi interiorizeaza opiniile celorlalti (persoanele apropiate sau/si semnificative, cum sunt mama, tata, bunicii, educatoarea, invatatorul, ingrijitorul, asistenta maternala, etc.) despre el insusi, sub forma
,, Sunt dezordonat, așa spune Doamna” sau “ Sunt cuminte, asa spune mami”
In aceasta perioada se afla si varstele scolare mici, iar rezultatele scolare sunt o forma socializata de a transmite copilului ca este sau ca nu este bun, competent. Copilul isi formeaza o imagine de sine buna (o buna autostima) sau deficitara (o stima de sine scazuta) in baza aprecierii rezultatelor sale scolare de catre cadrele didactice si de catre parinti / bunici / invatatoare. Daca acestia fac aprecieri pozitive, copilul isi pune bazele increderii de sine cu care va trai in toate etapele sale de viata.
In preadolescenta (10-14 ani), copilul incepe sa diferentieze gradul de corectitudine al aprecierilor celor din jur si incepe sa nu se mai identifice cu aceste aprecieri. Totuși, feedback-ul venit de la figure învestite cu autoritate (părinți., profesori) sau chiar egali (colegi) continuă să influențeze modul în care se formează imaginea de sine.
Doua atitudini principale - parintesti si apoi educationale extreme - pot orienta imaginea de sine intr-o directie sau alta, + sau - :critica excesiva si lauda excesiva.
Parintii cultiva primii in psihicul copiilor lor baza sistemului de valori la care se vor raporta, adulti fiind, atunci cand isi vor contura sau modifica voluntar sau involuntar imaginea de sine. Cadrul didactic este ,,parintele social”, el face completarile si ajustarile sistemului de valori
La varsta adolescentei imaginea de sine manfesta doua forme de expresie: cunoasterea de sine si definirea propriei identitati. Cautarea unui ideal de viata, alegerea unei profesii, trairea primei iubiri, sunt principalele provocari, si inca o data, imaginea de sine si modul in care adolescentul este sustinut de parinti – colegi- profesori – comunitate sunt alte caramizi ale constructiei ,,stima de sine”.
Cum se conturează self-esteem-ul în adolescență?
Self-esteem-ul = trăirea unui sentiment de valoare personală care se construiește sănătos doar pe baza încrederii în sine. În caz contrar, persoana, mai ales adolescentul, va căuta cu orice preț să aibă valoare, fără însă a avea și capacitatea de a alege ceva valoros pentru sine cu respectarea propriei persoane, a celorlalți și a mediului în care trăiește. Cu alte cuvinte, crește riscul să aleagă, de exemplu, o meserie nepotrivită doar pentru că este percepută ca oferind valoare personală și în acest mod va fi și el sau ea important(ă). La fel se întâmplă și cu alegerea unui partener sau cu decizia de a deveni părinte.
Pentru conturarea valorii personale în timpul adolescenței este necesar să se permită adolescentului mai multă alegere, decizie personală în activitățile sale, urmată de încurajarea și sărbătorirea succeselor avute și ajutarea sa de a înțelege sursele eșecurilor dacă acestea se întâmplă. În plus, este necesară clarificarea valorilor familiei în care trăiește adolescentul pentru ca acesta să se poată orienta ușor și sigur spre ceea ce i se potivește și care îi va asigura o bază de reușită.
Ce poate submina definitoriu stima de sine si, in consecinta, increderea in sine?
Experiențele traumatizante repetate și mai ales la scurt timp una după cealaltă în prima copilărie, cum ar fi abuzuri fizice, sexuale, abandonul de către familie, statul pe stradă, lipsa unor relații bune și afectuoase de îngrijire, lipsa educației.
Aceste persoane nu reușesc să devină eficiente în viața de zi cu zi si își pierd vitalitatea, astfel că nu au o sănătate bună, nici fizică, nici psihică. Sunt predispuse la boli, accidente, eșecuri de toate tipurile, și chiar pot muri foarte devreme
Imaginea de sine, rezultand in stima de sine si in increderea in sine este - așa cum am arătat - sustinuta sau sabotata de factori externi.
Parerea celorlalti conteaza pentru oricare dintre noi, dar mai ales pentru persoanele care nu au consolidata imaginea de sine si, in mod specific, pentru cei care, la baza, nu au o imagine buna de sine avand nevoie in permanenta sa se raporteze la exterior și să fie validați, astfel.
Observați-vă elevii și veți vedea că se comportă diferit în fucnție nu doar de abilitățile lor, ci și de încrederea pe care o au în acestea. Cei care au o imagine de sine proastă, se simt bine atunci când au succes, dar pentru putin timp, devenind dependenti de succes pentru a se simti bine. Pot deveni competitivi doar ca sa-si demonstreze, in sinea lor, ca sunt ,,mai buni decat”…un altul / ceilalti. Cand esueaza se blameaza excesiv. Acestia traiesc intr-o permanenta incertitudine si neliniste, fiind mereu vulnerabili la critică, eșec, respingere.
În teoria social-cognitivă a personalităţii, constructul de autoeficacitate reprezintă unul din aspectele esenţiale în autoreglarea comportamentului.
Autoeficacitatea (Bandura, 1986) se referă la convingerile unui individ vizavi de capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive,comportamentale şi motivaţionale pentru a îndeplini cu succes o anumită sarcină respectiv capacitatea unui individ de a organiza şi executa o acţiune care asigură atingerea unui scop (Bandura, 1986, Pintrich & Schunk, 1996).
Constructul de autoeficacitate descrie convingerile indivizilor cu privire la capacitatea lor de a face faţă cu precădere unor situaţii specifice.
Cogniţiile cu privire la propria eficacitate sunt dependente de activităţile în care individul urmează să se implice. Indicatorii privind autoeficacitatea sunt mai revelatori în condiţiile în care se referă la autoeficacitatea situaţional-specifică şi nu la cea generală.
În mod evident, judecăţile cu privire la propria eficienţă pot diferi semnificativ în funcţie de activităţile în care este implicat individul, în funcţie de cunoştinţele declarative şi procedurale ale individului sau de gradul de dificultate al sarcinii şi de motivaţia individului.
Este esenţială distincţia între autoeficacitate şi stima de sine. Autoeficacitatea vizează percepţia propriilor abilităţi de a atinge un anumit scop, stima de sine este mai degrabă relaţionată cu percepţia globală a propriei valori.
Exemplu: este probabil ca un individ care are performanţe sportive extrem de modeste să nu aibă o autoeficacitate ridicată privind aptitudinile sale de sportiv; acest lucru nu afectează însă în mod obligatoriu stima de sine a individului (decât în condiţiile în care percepţia propriei valori, ca şi individ, este dependentă de performanţa în această activitate).
Înțelegerea acestui concept este foarte importantă pentru activitatea dvs. de educatori. Fragilitatea imaginii de sine se va traduce în perceperea unei autoeficacități reduse. Elevul dvs. va fi predispus spre eșec, chiar dacă aptitudinile, capacitățile sale cognitive și atitudinile sale sunt unele care l-ar recomanda pentru succes.
Încercați să construiți în elevii dvs. încrederea în ei înșiși, căci faptele lor, întreg comportamentul lor va fi mediat de aceste percepții interne. Vor crede că pot, vor crede că sunt buni și vor ajunge să fie astfel!