Ce este hărțuirea (bullyingul)?

Bullyingul (din englezescul „to bully“), înseamnă a tiraniza, a intimida și nu se referă doar la agresiuni de natură fizică. Agresiunile psihologice – a pune porecle, a amenința, a umili, a jigni – sunt forme extrem de răspândite, atât în viața reală, cât și în mediul virtual (cyberbullying) și sunt omniprezente, din păcate, în mediul școlar.

Bullying reprezintă o formă de abuz emoţional şi fizic, care are trei caracteristici:

·        Este intenţionat – agresorul are intenţia să rănească pe cineva;

·        Se repetă – aceeaşi persoană este rănită mereu;

·        Este caracterizat printr-un dezechilibrul de forţe – agresorul îşi alege victima care este percepută ca fiind vulnerabilă, slabă şi nu se poate apăra singură.

Nedepistat la timp, bullying-ul poate lăsa traume şi repercusiuni ireversibile asupra adaptabilităţii copilului în societate, a imaginii de sine a acestuia, a stării sale de bine psihologic, a echilibrului emoțional.

De ce există bullying printre copii?

Suntem obișnuiți cu ideea că un copil este o ființă inocentă, căreia răutatea, ca și dorința de a face rău intenționat îi sunt străine.

Din  păcate, lucrurile nu stau chiar în acest fel. Tocmai pentru că nu pot încă judeca pe deplin și nu pot prevedea urmările neplăcute ale faptelor lor, fiind și extrem de imaturi emoțional, copiii pot fi foarte cruzi.

În copilărie, observăm imensa pondere pe care modelele oferite o au pentru dezvoltarea lor. IMITAȚIA joacă acum un rol fundamental. Aceasta cu atât mai mult cu cât modelele reprezintă persoane semnificative pentru copil. De aceea, primul creuzet al agresivității este chiar propria familie, ceea ce copiii văd acasă, la părinţi. De altfel, se pare că şase din zece copii cresc cu o formă de violenţă fizică sau emoţională!

Pentru foarte mulţi copii interacţiunea cu alţi copii, în locuri în care supervizarea din partea unui adult este mai redusă (în curtea şcolii, pe terenul de sport, în pauze, în vestiare sau pe drumul spre casă), reprezintă o lecţie de viaţă foarte dureroasă. 

Toate aceste experienţe în care un copil este pus să facă anumite lucruri umilitoare pentru distracţia altor copii, este hărţuit, etichetat, ameninţat, deposedat de anumite bunuri etc., îşi pun amprenta asupra modului în care el se va percepe pe sine şi pe cei din jurul său.

 Unii dintre aceşti copii vor alege să adopte şi ei acelaşi comportament, exploatându-i pe cei pe care îi percep că sunt „mai slabi” decât ei sau mai lipsiţi de resurse (ex: nu au prieteni), alţii rămân „ciuca bătăii de joc” pentru că le este frică să vorbească. Mai există şi categoria copiilor care reuşesc să îşi înfrunte frica şi cer ajutorul unui adult. 

Motivele pentru care un copil poate fi ținta hărțuirii sunt nenumărate – de la mici imperfecțiuni fizice ori psihologice, diferențe (normale) de înălțime ori greutate față de medie, la apartenența la o altă etnie, rasă, clasă socială, religie, orice poate deveni motiv de hărțuire.

Care sunt cele mai frecvente comportamente de bullying?

Odată cu vârsta, creşte frecvenţa comportamentelor de bullying, iar formele de manifestare se accentuează. Astfel, dacă la grădiniţă copiii se etichetează sau îşi pun porecle, şcolaritatea mică aduce în prim plan forme mult mai accentuate.

 Cele mai răspândite forme de bullying din şcolaritatea mică sunt: tachinarea (ex. „aragaz cu patru ochi” pentru copiii care poartă ochelari, „balenă” pentru copiii care au o greutate mai mare, „girafă” pentru copiii mai înalţi, „sărac” pentru copiii cu posibilităţi financiare mai reduse, „căminist” pentru copiii care provin din sistemul de protecţie de stat), la izolarea unui copil („Nu vorbiţi cu ea!”; „Nu ai ce căuta pe terenul de sport!”), ori împrăştierea de zvonuri false.
            Trecerea la gimnaziu se asociază cu forme din ce în ce mai complicate.  La cele menţionate mai sus se adaugă: intimidarea, umilirea, distrugerea bunurilor personale (îi scuipă foile caietului sau îi rupe obiectele), deposedarea de bunuri (i se iau cu forţa banii, mâncarea, hainele).

Ce se poate face pentru a stopa comportamentele de hărțuire?

În organizațiile în care aceste comportamente sunt tolerate, considerate simple copilării, chiar amuzante, astfel încât se închid ochii față de faptele hărțuitorilor, iar ei sunt sancționați doar de formă sau nu sunt sancționați, comportamentele de bullying vor prolifera.

Oamenii nu sunt buni de la natură (așa cum JJ Rousseau credea). De fapt, educația, însușirea regulilor sociale prin coerciție, ne civilizează. Astfel devenim mai buni. Poate nu este evident, dar tocmai socializarea – iar nu natura – inhibă agresivitatea, care în lumea animală e regulă.

·        Managementul școlii este responsabil de cultura organizației-școală. Ca atare, la acest nivel trebuie luate deciziile de stopare a fenomenelor de hărțuire. O primă modalitate de stopare este ca orice comportament de acest tip să fie sancționat aspru, mergându-se până la exmatricularea elevului/elevilor vinovați. Se va da astfel un semnal – care va fi luat în serios – că astfel de comportamente nu se tolerează!

Este greu de crezut că, după un incident cu un astfel de rezultat, cel căruia i-ar veni pornirea de a hărțui un coleg, i-ar mai da curs cu aceeași ușurință.

Managementul școlii este responsabil și de felul în care înțelege să organizeze supravegherea elevilor în pauze, în absența cadrelor didactice. Pentru ca aceste incidente să fie izolate, trebuie ca, mai întâi, să fie cunoscute. În acest sens, ar trebui să existe un sistem de monitorizare video a tuturor spațiilor din școală, iar rolul profesorului de serviciu ar trebui luat mult mai în serios. Ar trebui să existe protocoale clare de intervenție specifică în situații de bullying.

·        Ca parte a culturii școlii ar trebui insistat mai mult pe prevenție, nu doar pe sancționare post factum. Ca atare, trebuie pus accentul pe conștientizarea fenomenului și a consecințelor sale dramatice, dar și pe conștientizarea nevoii de intervenție integrată școală – familie – cadru didactic – copil, pentru gestionarea corectă a comportamentelor de hărțuire.

În acest sens, orele de dirigenție ar trebui tratate de aceeași seriozitate cu care sunt tratate cele de matematică, iar nu ca dexterități ori loisir. Rolul dirigintelui ar trebui să fie mult mai mare, atât în identificarea posibilelor victime ale hărțuirii, în educarea copiilor în spiritul toleranței și în atragerea atenției părinților față de gravitatea acestei probleme. Părinții trebuie responsabilizați, pentru că ei sunt cei de care depinde acea calitate extrem de rară, care se numește bun simț.

Tot cu sensul de prevenție ar trebui organizate seminarii și dezbateri libere, întâlniri cu psihologi sau persoane care au fost parte a fenomenului bullying și care au reușit să depășească situația, ca exemplu de bună practică.

·        Copii nu trebuie ridiculizați, ironizați sau ignorați de către adulți, ci încurajați să vorbească. Astfel vor ști că au un sprijin real în profesori. Una dintre măsurile ce se impun este anunțarea imediată, de către elevi, a unui adult (profesor, director, învățător, consilier școlar, mediator școlar, supraveghetor / părinte) ori de câte ori este constatat un act de bullying asupra unui coleg, urmată de anchetarea imediată a evenimentului, fără excepții.

·        În fine, copiii înșiși trebuie învățați cum să se comporte în cazul în care sunt hărțuiți. Există câteva abilități de relaționare care – deși simple în teorie – sunt adesea ignorate, din necunoaștere sau neexersare. De la a cere scuze, astfel încât un conflict să nu escaladeze, la învățarea unei replici de genul „ceea ce spui/faci tu acum mă doare și nu e bine pentru mine”.

Sau, dacă cineva asistă ca martor (și se teme să intervină pentru ca nu cumva atacul să fie redirecționat spre el) trebui învățat că o replică simplă de genul te rog să îmi lași prietenul în pace sau ceea ce faci tu este bullying și nu e ok, pot exista consecințe – poate face minuni.

• Răspunsul cu un compliment este un alt tip de reacţie care descurajează tachinarea. De exemplu, dacă cineva râde de modul în care copilul aleargă, acesta ar putea răspunde cu un compliment „Tu eşti un bun alergător!”.
• Umorul este un alt tip eficient de reacţie deoarece este total diferit de răspunsul aşteptat şi subliniază faptul că nu există un punct vulnerabil care să fi fost atins. În plus, râsul poate să schimbe o situaţie cu potenţial de rănire, într-una comică.

·        Copiii trebuie să învețe că un martor tăcut la un act de hărțuire este un complice. Nu e nimic eroic în acest comportament și nimic de admirat. Ar fi de folos să li se dea exemple din cultura lor (cultura accesibilă vârstei lor – cântăreți, actori, eroi) și să li se spună Ce crezi că ar gândi X despre tine dacă te-ar vedea că nu faci nimic?

·        Nu în ultimul rând, școala trebuie să se preocupe și de copiii – agresor. Ei nu sunt, în cele mai multe cazuri, niște indivizi fericiți. De obicei, agresivitatea se naște din frustrare ori trsitețe, violența dă naștere la violență, deci ei s-ar putea să fie expuși, în familie, la astfel de modele. Ca prim pas, un astfel de copil  trebuie să fie cunoscut/înțeles și apoi consiliat de un sepcialist. Dacă școala nu are un astfel de specialist, atunci trebuie obligat părintele să caute unul, în afara școlii.

Aceste sugestii nu sunt complicate, trebuie doar să existe dorința reală de schimbare și credința managementului școlii că eset de datoria sa și stă în posibilitățile sale să creeze un mediu sanogen pentru copiii pe care-i formează.