Sintagma cerinţe educative speciale (CES) face referire la „cerinţele” în întâmpinarea cărora trebuie să vină educatorii celor ce suferă de anumite disfuncţii ori deficienţe ce țin de latura intelectuală, de percepția senzorială, de capacitățile psihomotrice, sau a celor ce survin ca urmare a existenței unor condiţii psihoafective sau socio-economice.

1.      Elevul cu disabilitate intelectuală

Scopul educației speciale este de a face adaptări, acomodări și modificări care să permită unui copil cu dizabilități intelectuale să aibă succes în sala de clasă.

Copiii cu astfel de limitări învață și se dezvoltă într-un ritm mai lent decât copiii tipici. Au nevoie de o perioadă mai lungă pentru a învăța să vorbească, să meargă și să îndeplinească anumite funcții de autoservire, ca îmbrăcatul, mâncatul, menținerea igienei etc. De asemenea, vor avea dificultăți și loa școală. Aceasta nu înseamnă că nu pot învăța, ci că necesită un timp mai îndepungat pentru a face acest lucru. De aceea, un prim sfat este să aveți răbdare. La un moment dat, ceea ce a fost îndelung repetat, se va fixa.

Copiii cu deficiențe mintale trebuie să beneficieze de unele măsuri cu rol profilactic, ameliorative, de sprijin și protejare. Aceștia trebuie stimulați și lor trebuie să li se aplice o terapie specializată, la vârsta preșcolară, pe toate planurile - senzorial, psihomotor, de limbaj, autonomie persoanală, traiul în familie, la școală^[1].

 

Gândirea lor va rămâne poate pentru totdeauna la o anumită concretețe. Ei nu vor trece în ceea ce Jean Piaget  numea stadiul operațiilor formale. Este, din această cauză important să

·         Evidenţiem concretul şi semnificația conţinutului din ceea ce se învaţă – mai ales în fazele iniţiale ale instruirii

·         Asigurăm achiziţionarea materialului nou prin repetare cât mai variată 

·         Să folosim metode de mediere verbal

·         Să încorporăm în secvențele instrucționale stimuli atractivi

·         Să organizăm o secvențiere riguroasă a învățării, de la simplu la complex, de la ușor la greu, de la cunoscut spre necunoscut.

Legat de copii cu intelect de limită sau subliminar, cei din jurul lor,  părinţii şi cadrele didactice, tind să comită două greşeli educative:

·         Prima astfel de greşeală, se referă la substimularea intelectuală a acestuia. Din cauza faptului că elevul va obține slabe rezultate la școală, părinții dar și profesorii vor alege să renunțe la această luptă, considerând că elevul este o cauză pierdută.

Copilul va promova fiecare clasă, dar nu va fi solicitat să depună efort intelectual de niciun fel. Acest lucru va însemna stoparea dezvoltării intelectuale a acestuia, deși copilul ar fi putut, potrivit posibilităților sale, să se dezvolte mai mult. Dacă era mai mult stimulat intelectual, copilul putea să dobândească mai multe cunoștințe, deprinderi.

·         a doua greșeală constă în emiterea unor pretenţii exagerate față de posibilitățile și capacităţile reale ale copilului. În unele situații toate „pretenţiile se interiorizează şi copilul însuşi devine nemulţumit de sine”. Pentru ca mai apoi copilul să se simtă inferior celorlalți, va fi cuprins de nesiguranţă, nu va avea încredere în forțele proprii, va deveni anxios. O parte dintre copii vor alege, pentru a scăpa de aceste poveri, să se cufunde în alte preocupări, alte lucruri, pentru a scăpa de tensiune.

Deficienţa intelectuală nu afectează în toate cazurile, întreaga existență a individului. Se cunosc cazuri, în care copii au primit sprijinul necesar la timp, iar la vârsta adultă nu au mai fost catalogati drept deficient intelectual^[2].

2.      Elevul cu tulburări comportamentale

Pentru a ține în frâu devierile și pentru a încuraja comportamentele bune dobândite la clasă, sunt câteva metode folosite de cadrele didactice:

 - trebuie stabilite reguli clare, iar nerespectarea lor va avea consecințe, cunoscute de toți elevii.

- comportamentele pozitive ar putea fi răsplătite cu anumite recompense

- pentru a se urmări evoluția comportamentelor, se poate realiza un „jurnal”;

- copilul cu tulburare de comportament va fi respectat la clasă, va avea spațiul personal bine delimitat, pentru a nu fi provocat

- cadrul didactic va fi consecvent în aplicarea regulilor, dar și a consecințelor;

- orice activitate, temă, sarcină va avea mai multe alternative;

- responsabilizarea copilului; acest lucru se poate realize, dacă va primi o serie de sarcini, în cadrul unui grup 

- „utilizarea time-out-ului ca metodă de „ieșire” din activitate, în cazul manifestărilor extreme ale copilului”;

- trebuie folosite activități și promovate atitudini care stimulează creșterea stimei de sine și a încrederii în sine^[3], multe tulburări comportamentale fiind efectul achiziționării unei imagini de sine negative.

3. Elevul cu tulburare de spectru autist

Copii afectați de Tulburări din spectrul Autismului (TSA) / Asperger vor întâmpina numeroase dificultăți când vine vorba de desfășurare activităților didactice de la clasa de copii tipici. Aceștia vor avea dificultăți în principal din cauza că vor avea probleme legate de comunicare și de relaționare.

Copii cu autism se vor simți singuri, pierduți, confuzi. Nu vor reuși să îi înțeleagă pe cei din jur, de aceea vor avea dificultăți de a se integra într-un grup.

Astfel, pentru a-l încuraja:

- copilul cu autism trebuie ajutat să se integreze în toate grupurile și activitățile desfășurate de acestea în clasă. Trebuie încurajat și susținut să lucreze alături de cineva, de un coleg. Activitățile desfășurate este de preferat să fie din sfera deprinderilor sociale, interacționale. 

- copii trebuie monitorizati continuu, chiar și în timpul pauzelor. O parte dintre acești copii vor dori să rămână singuri, dar ații se vor simți părăsiți sau excluși, fiindcă nu vor ști, nu vor putea să ia inițiativa, să realizeze relații cu ceilalți și atunci nu vor fi incluși în jocurile covârtnicilor.

- deoarece există probleme nu doar de expresie, dar și de receptare a limbajului,  copilul trebuie verificat dacă poate înțelege ceea ce i se transmite;

- copilul trebuie atenționat pentru a fi receptiv în momentul în care se dorește să i se transmită un mesaj.

- dacă a fost anterior stabilit un anumit program de activități, la o anumită oră, acest lucru trebuie schimbat numai în caz de forță majoră, pentru ca elevul să știe în orice moment ce trebuie să facă, ce activități urmează să desfășoare. Dacă se va schimba programul, copilul trebuie anunțat (se știe că persoanele cu autism preferă rutinele, acestea conferindu-le siguranță)

- existența unui jurnal, a unei agende, a unui desfășurător îl poate ajut pe copil să-si planifice ziua;

- tonul vocii folosit de către profesor trebuie să fie unul calm, neutru^[4];

Profesorul își poate planifica anumite activități, prin care să contribuie la ameliorarea  nevoilor unui elev cu dificultăți de memorie. Un astfel de elev afectat de tulburări de memorie poate să își amintească mult mai bine materialele ilustrate, compativ cu o serie de cuvinte auzite. Astfel profesorul poate folosi un suport ilustrativ, reușind să amelioreze problemele copilului și pate să îl stimuleze să obțină rezultate mai bune pe acesta.

4.      Elevul cu deficit de atenție și hiperactivitate

Copilul cu deficit de atenție și hiperactivitate trebuie atent monitorizat și ajutat să se organizeze. Întrucât ADHD/ADD reprezintă în special un deficit al funcționării executive, acest rol trebuie preluat, la început, de dascăl, pentru ca treptat, copilul să poată internalize cerințele și să se poată astfel autoregla.

Regulile stabilite în cazul copiilor cu ADHD trebuie să fie stricte și aplicate în mod consecvent pentru a se obține rezultate semnificative.

Orice comportament greșit trebuie semnalat, atenționat și copilul trebuie să aibă alternative, adică trebuie să i se arate care este comportamentul corect. Orice inconsecvență în aplicarea acestei reguli îl va determina să invoce un precedent, îi va manipula pe cei din jurul său și va prelua controlul.

Copii cu deficit de atenție și hiperactivitate reușesc destul de greu să se oprească din manifestarea unui comportament impropriu, negativ. Aceștia nu au capacitatea de reglare a dispoziției, nici a acțiunilor, pentru că în cele mai multe dintre cazuri, acești copii nu le conștientizează.

Tocmai de aceea, ei trebuie apreciați și recompensați, în momentul în care reușesc să ducă la bun sfârșit o sarcină, pentru care au depus un anumit efort.

Prin urmare, dacă vor fi recompensați, aceștia vor deveni motivați, datorită satisfacției conferite de laudele și recompensele primite și vor căuta să repete un astfel de comportament.

Astfel acești copii trebuie lăudați, precizându-se în mod expres care sunt comportamentele, acțiunile, atitudinile lăudate și apreciate.

Lauda trebuie să scoată în evidență efortul depus de copil, nu neapărat rezultatul obținut. Aceasta trebuie să pună accentul pe sentimentele copilului și nu pe cele resimțite de adult^[5].

Un copil ce suferă de ADHD nu poate să se concentreze să se stabilizeze asupra unei sarcini, pentru a o duce la bun sfârșit, comparative cu un copil tipic. Acesta nu va avea nici o aceeași motivație internă. De asemenea copilul cu ADHD va avea probleme în a putea să asculte și să urmeze o serie de instrucțiuni.

Mișcarea permanentă a copilului trebuie ignorată pe cât posibil. Mai mult decât atât, trebuie dat un anumit sens acestor mișcări. Astfel copilul trebuie implicat în diverse activități, care să le permit să facă mișcări, dar să fie utili, de ajutor în același timp.

Copii cu ADHD sunt foarte ușor distrași de la orice activitate de diverse sunete, zgomote, existența unor obiecte în jur. Pentru aceasta trebuie să  se țină cont de unele aspecte când este așezat copilul în clasă. Acesta trebuie să aibă foarte puține lucruri în jur, pe cât posibil, pentru a avea cât mai puține obiecte posibile care l-ar putea distrage.

Dacă e nevoie va fi pus în prima bancă, unde mai spre mijlocul clasei, mai departe de geam, sau de alți colegi. În momentul în care se realizează această așezare trebuie avut grijă să nu fie separat de restul colegilor, pentru că atunci ar pricinui alte probleme și consecințe în ceea ce privește comportamentul acestuia.

În momentul în care se începe desfășurarea unei activități, copilul va avea pe masă numai lucrurile strict necesare pentru îndeplinirea sarcinilor.

Elevii hiperactivi cu deficit de atenție trebuie implicați și în alte activități. de obicei, practicarea unor sporturi, în mod constant, ca de exemplu, înotul, artele marțiale, îl pot ajuta să își amelioreze capacitatea de atenție, îl vor ajuta să aibă un control mai bun cu privire la efectuarea mișcărilor, îl pot determina să se relaxeze și îi poate crește stima de sine.

Copiii hiperkinetici întâmpină de multe ori greutăţi în stabilirea relațiilor sociale. Spre desosebire de copiii cu autism, care nu știu cum/nu vor să relaționeze, aceștia pot ajunge foarte ușor în stare de conflict cu toată lumea, cu colegii de la grupă sau cu cei de clasă, și acest lucru se întâmplă din cauza că manifestă un comportament impulsive, uneori agresiv, vor să preia inițiativa și se supun foarte greu regulilor grupului. Acești copii manifestă o toleranţă redusă când vine vorba de frustrare, ei putând „exploda” în orice moment din cauza furiei. Rezultatele şcolare au și ele de suferit, tocmai din cauza posibilității reduse de a se concentra la ceea ce au de făcut.

Din cauză că nu pot să își focuseze atenția, riscă să fie certaţi, pedepsiţi, să fie declaraţi responsabili și vinovați pentru tot ce se întâmplă negativ în jurul lor. Astfel cei mai mulți dintre copii hiperkinetici sfârșesc prin a avea probleme de natură emoţională:

Eşecul şcolar, frecvent în cazul acestor copii, din cauza că nu pot fi atenți, nu pot să se concentreze să își ducă sarcinile la bun sfârșit, conduce la scăderea motivaţiei cu privire la activitatea şcolară.

Pe mai departe acest copil va avea probleme când va trebui să se integreze social într-un colectiv, chiar și după ce va ajunge adult.

Pentru a veni în sprijinul copiilor cu tulburări de atenție și hiperactivitate este nevoie de spații cât mai luminoase, spațioase, interesante, unde să își desfășoare activitatea. În egală măsură acestea nu trebuie să fie suprastimulative, prin prezența unor culori în exces.

Dacă adulții se concentrează pe nevoile lor, dacă se perseverează, atunci și rezultatele nu vor întârzia să apară. Lupta copiilor cu cerințe și nevoi educaționale  speciale este una dificilă, dar aceasta trebuie încurajată, sprijinită și susținută pe cât posibil de cei din jur, pentru ca aceștia să își amelioreze deficiențele și tulburările de care suferă, pentru a-și recăpăta încrederea și respectul de sine, pentru îmbunătățirea rezultatelor școlar și prevenirea abandonului.

Bibliografie:

1.      Bănică Loredana, Psihopedagogia copiilor cu cerinţe educative speciale, suport de curs, Universitatea Spiru Haret, București

2.      Briceag, S., (2015), Psihopatologia,curs, Bălți

3.      Bucun, N., Glavan, A., (2015), Sindromul de hiperactivitate la școlarul mic, Editura Institutului de Științe ale Educației, Chișinău

4.      Gherguț A., (2001), Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale, Editura Polirom, Iași