Copilul cu cerințe educative speciale (CES)

Sintagma cerințe educative speciale a fost folosită pentru prima oară în anul 1978, în Marea Britanie iar în anul 1990 a fost introdusă în terminologia Unesco. Ea se referă, în linii mari, la anumite caracteristici educaționale aparte survenite în urma unor deficiențe de orice natură, fizică sau intelectuală sau a unor comportamente sau tulburări de învățare provenite din situații (sociale, afective, economice) care influențează dezvoltarea firească a copilului. Astfel, copiii aflați într-una dintre situațiile enumerate prezintă o stare particulară raportat la cei de aceeași vârstă necesitând o abordare diferențiată în procesul educativ.

Oraganizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică numește drept persoane cu cerințe educaționale speciale următoarele categorii:

A – persoane cu dizabilități diferite (nevăzători, hipoacuzici, dizabilitate mentală sau locomotorie sau orice alt tip de dizabilitate). Cerințele educaționale speciale derivă în cazul acestor persoane din afectarea funcționării organismului

B – persoane cu dificultăți de învățare, tulburări cognitive, de comunicare, comportamentale sau de relaționare care nu sunt incluse în categoriile A sau C

C – persoane din medii defavorizate care prezintă prezintă dificultăți de adaptare și integrare în mediul școlar.

Conform Ordinului 5574/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea serviciilor de sprijin educaţional pentru copiii, elevii și tinerii cu cerinţe educaţionale speciale integrați în învățământul de masă, cerinţele educaţionale speciale (CES) reprezintă ”necesităţile educaţionale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educaţiei, adaptate particularităţilor individuale şi celor caracteristice unei anumite deficienţe/dizabilităţi sau tulburări/dificultăţi de învăţare ori de altă natură, precum şi o asistenţă complexă (medicală, socială, educaţională etc.)”

Conceptul de cerințe educative speciale nu se identifică cu cel de dizabilitate deoarece nu orice copil cu dizabilități are și cerințe educaționale speciale și nu toți copiii cu cerințe educaționale speciale au dizabilități.

Scurt istoric internațional

În anul 1948, prin Declarația Universală a Drepturilor Omului este, pentru prima oară,  asigurat dreptul la educație gratuită și obligatorie pentru toți copiii. 18 ani mai târziu, Convenția ONU pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale întărește acest lucru prin art. 13 ”Învăţământul primar este gratuit şi liber pentru toate persoanele”. Convenția ONU pentru Drepturile Copilului din 1989 garantează dreptul la educație pentru toți copiii fără discriminare.

Prima menționare a ideii de educație deschisă tuturor este făcută în cadrul Declarației Mondiale ”Educație pentru toți”. Reglementarea aplicării educației accesibile tuturor este facută de standardele ONU pentru egalitate de șanse pentru personanele cu dizabilități, în anul 1993 care prevăd dreptul egal la educație al tuturor copiilor, tinerilor și adulților cu dizabilități iar educația trebuie asigurată în unități de învățământ integrate și în școli de masă.

Un pas important în integrarea și incluziune școlară a copiilor cu cerințe educaționale special este făcut în anul 1994 prin Declarația de la Salamanca: ”şcolile trebuie să acomodeze toţi copiii, indifferent de tipul dizabilităţii – fizică, intelectuală, socială, emoţională, lingvistică etc. Aceasta include copiii cu dizabilităţi, copiii supradotaţi, copiii din zone izolate sau nomazi, copiii din minorităţi etnice sau lingvistice şi copiii din orice alt grup dezavantajat sau marginalizat.”

Agenția Europeană pentru dezvoltarea Educației Destinată Persoanelor cu Cerințe Speciale (Danemarca, 2012) a trasat principiile generale aplicabile în cazul învățământului destinat copiilor cu cerințe educative speciale:

• toți copiii au dreptul la acces egal la educație, prin urmare, tuturor, indiferent de nevoi le trebuie create condiții adecvate
• forma curentă de învățământ este frecventarea unei școli de masă
• copiii cu cerințe educaționale speciale necesită sprijin special și individual pentru a beneficia de învățământul de masă
• școlile speciale sunt o soluție ulterioară fiind de preferat doar atunci când cele de masă nu pot asigura condițiile de bază pentru integrare
• școlile speciale trebuie să fie transformate în centre de reurse cooperând cu cele de masă și oferindu-le sprijin

Articolul 50 din Constituția României reglementează statutul persoanelor cu handicap: “persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi înda-toririle ce revin părinţilor şi tutorilor.”                

Legislatia privind educatia incluzivă

Înainte de 1989, în România funcționau comisiile pentru ocrotirea minorilor, subordonate Consiliilor Județene ce luau măsurile necesare copiilor cu deficiențe precum integrarea în instituții școlare pentru deficienți recuperabili, în cămine pentru cei parțial recuperabili sau cămine pentru deficienții considerați irecuperabili (Legea protecției copilului 3/1970.)

 După 1990 când criteriul recuperabilității a fost înlăturat și fiecărui copil i s-a acceptat dreptul la educație, stabilirea gradului de handicap a revenit comisiilor de diagnostic și triaj de pe lângă direcțiile sanitare județene (Legea 53/1992 privind protecția specială a persoanelor handicapate).

Prin Legea învățământului 84/1995 au fost înființate comisiile de expertiză subordinate Ispectoratului Școlar Județean cu rolul de a stabili tipul și gradul de handicap al copilului și are loc primul pas spre diversificarea formelor de școlarizare a copiilor cu deficiențe.

În anul 1999, prin Ordinul 153 privind înfiinţarea comisiilor de expertiză medicală a persoanelor cu handicap, comisiile de diagnostic și triaj au fost preluate de aceste comisii în care a fost inclus pentru prima oară un psihopedagog.

În anul 2001, atribuțiile comisiilor menționate au fost preluate de către Comisia pentru protecția copilului, prin Serviciul de evaluare complex iar prin hotărârea nr 1205/2001 a fost stabilit rolul acestui serviciu – identificarea, evaluarea și monitorizarea copiilor sau tinerilor cu deficienţe şi dificultăţi de învăţare şi adaptare socio şcolară, de orientare şcolară a lor, precum şi de verificare a îndeplinirii condiţiilor privind încadrarea copilului într-un grad de handicap (art. 21)

Prin Legea învăţământului nr. 1/2011 evaluarea, orientarea şcolară şi profesională a copiilor şi tinerilor cu cerințe educaționale speciale au revenit centrelor judeţene de resurse şi de asistenţă educaţională (CJRAE), aflate în subordinea inspectoratelor şcolare judeţene (ISJ), iar stabilirea gradului de deficienţă al elevilor a început să se realizeze de către aceste centre, în colaborare cu  Comisia pentru protecția copilului.

În prezent, instituțiile care se ocupă cu evaluarea și identificarea copiilor cu cerințe educative speciale sunt Direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului prin Serviciul de evaluare complexă și unitățile de învățamânt prin Comisiile interne de evaluare continuă.

Cadrul legislativ al acordării dreptului la educație al copiilor cu dizabilități, este bazat la momentul actual pe Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și Legea educației naționale 1/2011 cu modificările și completările ulterioare.

Conform acestora, copiilor cu dizabilități li se acordă dreptul la egalitate de șanse și la educație gratuită dar subliniază existența învățământului special sau integrat ca parte distinct a sistemului de învățământ.

Conform datelor oferite de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, la 30 iunie 2018 în România erau înregistrati 70770 copii cu dizabilități.

Aceștia sunt copiii înregistrați, ai căror părinți au optat pentru întocmirea certificatului de încadrare în grad de handicap și nu reflectă numărul real la nivel național. O parte dintre părinți, din cauza stigmei ce acompaniază dizabilitatea, ori din cauza demersurilor greoaie pentru obținerea certificatului de handicap, renunță la acesta. Desigur, mai există și cazuri de copii abandonați și/sau nediagnosticați.

În România, copiii cu disabilități pot opta pentru învățământul clasic, în școală ori învățământul de tip homeschooling (acceptat, dar insuficient reglementat).

Bibliografie selectivă:

Legea nr. 84 din 24 iulie 1995 – Legea învățământului

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor

Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap republicată în 2014

Legea 1/2011 din 5 ianuarie 2011 - Legea educației naționale

Ordinul 5574/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea serviciilor de sprijin educaţional pentru copiii, elevii și tinerii cu cerinţe educaţionale speciale integrați în învățământul de masă

Ordinul 6552/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea, asistența psihoeducațională, orientarea școlară și orientarea profesională a copiilor, elevilor și tinerilor cu cerințe educaționale speciale