Ce este funcționarea executivă și de ce este importantă pentru învățare?

Sintagma funcționare executive/funcții executive din neuroștiințe este destul de familiar psihologilor, dar prea puțin cunoscută de către dascăli.

Pentru a da un exemplu la îndemână, funcțiile executive se aseamănă cu funcțiile managerului unei organizații – acestea sunt definite în teoria managementului ca fiind funcții de organizare, planificare, monitorizare, evaluare, găsirea strategiei optime pentru o activitate oarecare.

 

Similar, funcționarea executivă optima ne ajută să ne organizăm, să vedem în perspectivă, să planificăm pașii cu ajutorul cărora vom atinge anumite obiective, să urmărim etapele de îndeplinire a obiectivelor, să gândim scenario alternative de rezolvare a unor problem etc. Este ca și cum am avea un director în mintea noastră, de ale cărui competențe manageriale depinde buna noastră funcționare cognitive.

Este ușor de înțeles de ce, în aceste condiții, faptul că la un copil, ca urmare a existenței unei tulburări de dezvoltare, fncționarea executive fiind în suferință va face ca și învățarea să fie perturbată.

Este important de aceea să înțelegeți modul în care este afectată funcționarea executive la unii dintre elevii cu CES, pentru a ști ce li se poate cere, ce obstacole a în calea învățării și cum îi puteți ajta dvs. să le depășească.

Ce condiții psihopatologice au un deficit de funcționare executivă?

Deficitul funcționării executive este incriminat într-o serie de afecţiuni neuropshilogice precum schizofrenia, ADHD-ul, tulburările de spectru autist (TSA), dislexia, tulburarea bipolară, maladia Parkinson.

     Funcţia executivă, asociată lobului frontal, poate fi tradusă, într-o manieră mai plastică, ca reprezentând un „panou de comandă şi control” de unde sunt monitorizate şi gestionate toate funcţiile şi procesele cognitive care asigură continuitatea vieţii psihice a individului – ancorarea sa corectă în timp şi spaţiu, controlul comportamentului şi al impulsurilor, planificarea propriilor acţiuni, precum şi anticiparea şi gestionarea consecinţelor şi implicaţiilor care derivă din acestea.

Funcţia executivă reprezintă încununarea tuturor prerogativelor tipic umane şi a evoluţiei omului pe scară filogenetică, ultimul progres major din punct de de vedere evolutiv, nemaiîntlnită la acest nivel la nici o altă specie.

      În acest context, ea este indisolubil intricată cu buna funcţionare a atenţiei, memoriei, limbajului şi gândirii, rolul ei fiind unul fundamental şi decisiv în procesele de organizare şi planificare mentală a acţiunilor, de rezolvare de probleme, de luare a deciziilor şi de discriminare (discernământ) între decizii (soluţii) „mai bune” sau „mai puţin bune.”

      Funcţia executivă este, astfel, un meta-proces cognitiv, produsul emergent al unei multitudini de procese şi funcţii cognitive, care se subsumează, ca un mănunchi dens şi complicat de abilităţi şi capacităţi, unui singur numitor comun – instanţa care ordonează şi organizează viaţa psihică. Ea dictează, în consecinţă, ce şi cum percepem, ce ne captează atenţia (şi este considerat ca fiind relevant pentru experienţa noastră de moment) şi ce nu, ce alegem să facem ca răspuns la stimulii din jurul nostru, ce reţinem şi ce integrăm în vasta reţea informaţională care va sistematiza, înce-încet reprezentările şi noţiunile noastre despre noi înşine şi, în special, despre tot ceea ce ne înconjoară.

·        Dimensiunea executivă a atenţiei – se referă la capacitatea individului de a alege la ce anume să acorde atenţie şi la ce nu, precum şi la capacitatea de a menţine atenţia centrată asupra unor elemente precise. Cu alte cuvinte, surprinde aspectul volitiv şi direcţionat al atenţiei (sau concetrarea) – „aleg să observ ceva anume şi să mă concentrez asupra acelui aspect”.

 În cazul copiilor cu ADHD, cu TSA ori cu dislexie, se poate remarca cu uşurinţă labilitatea şi inconstanţa atenţiei; în plus, ei prezintă dificultăţi evidente în a face tranziţia de la starea de reverie la cea de atenţie concentrată.

     Această funcţie este asociată lobului prefrontal şi nu este una ereditară, nefiind prezentă imediat după naştere – s-a constatat că beblușii cu vârsta de sub un an sunt aproape complet incapabili să-şi controleze şi direcţioneze în mod conştient atenţia, ea fiind captată şi revendicată pur şi simplu de forţa stimulilor care se impun în câmpul conştiinţei lor.

      Odată cu creşterea în vârstă, capacitatea copilului de a-şi direcţiona atenţia (transformând percepţia dintr-o receptare aleatoare a stimulilor în mult mai complexul proces al observaţiei) va creşte semnificativ.

Această evoluţie indică un singur fapt: funcţia executivă a atenţiei este, fără de tăgadă, legată de maturizarea cortexului frontal.

      Copiii care, crescând, nu demonstrează această evoluţie, vor fi, cel mai probabil, diagnosticaţi cu ADHD, sindrom în cazul căruia, lobul prefrontal este, de cele mai multe ori, subdezvoltat (mai mic decât pentru ceilalţi copii de aceeaşi vârstă).

Tulburarea executivă a atenţiei apre însă şi în alte sindroame (TSA şi dislexie), precum şi la copiii care au suferit leziuni organice la nivel de lob frontal şi, chiar dacă el pare anatomic dezvoltat în conformitate cu vârsta, activitatea cerebrală la acest nivel cortical este mai redusă în timpul sarcinilor cognitive decât la copiii neafectaţi de aceste sindroame.

·        Inhibiţia cognitivă – implicată în toate mecanismele care presupun procesare cognitivă (procesare perceptivă, concentrarea atenţiei, memorarea ori rememorarea unor informaţii, generarea de raţionamente etc), dar şi în cele care presupun gestionarea stărilor emoţionale, inhibiţia cognitivă se referă la capacitatea persoanei de a elimina din câmpul conştiinţei toţi stimulii, gândurile, amintirile şi emoţiile care nu sunt relevante ori nu au legătură cu sarcina prezentă.    

 Inhibiţia cognitivă presupune separarea, ignorarea stimulilor relevanţi de cei irelevanţi pentru experienţa mea de moment. Ea vizează atât stimulii obiectivi, concreţi, care parvin din mediul extern, fizic, cât şi pe cei de natură subiectivă, născuţi în interioritatea mea.

          Deficitul de inhibiţie cognitivă, ca parte integrantă a deficitului de funcţie executivă, apare la majoritatea copiilor cu ADHD, TSA şi dislexie, dar şi în alte maladii, precum depresia, schizofrenia şi tulburarea obsesiv-compulsivă.

 În plan concret, un copil cu un astfel de deficit va întâmpina dificultăţi serioase în a ignora stimulii, gândurile, amintirile, emoţiile şi senzaţiile care interferează cu sarcina sa de lucru. De aceea, unui copil cu ADHD, de exemplu, îi va fi foarte greu să se concentreze asupra sarcinii sale într-o încăpere zgmotoasă sau într-una în care se află mai multe persoane (mai ales dacă ele desfăşoară diferite alte activităţi), ori într-o încăpere în care există prea mulţi stimuli vizuali (un televizor aprins, lumini care pâlpâie, obiecte colorate ori sclipitoare etc).El va tinde, astfel, să caute sursa fiecărui zgomot, să fie distras de orice schimbare în ambient; în plus, orice gând sau emoţie care îi revine în minte îi va deturna atenţia de la ceea ce face, lăsand de o parte puzzle-ul de pe măsuţă şi începând să repovestească un eveniment anterior (petrecerea de la grădiniţă, spre exemplu).

Funcţia inhibiţiei cognitive a fost atribuită, de către oamenii de ştiinţă, neurotransmiţătorilor cu rol inhibitor din creier, care sunt produşi de către celulele cerebrale şi au dublul rol de a facilita, dar şi de a bloca comunicarea inter-sinaptică dintre neuroni.

     În alte tulburări, precum în depresie, schizofrenie şi tulburarea obsesiv-compulsivă, deficitul de inhibiţie cognitivă se manifestă prin aceea că individul devine incapabil să izoleze şi să blocheze ideile obsesive şi emoţiile destabilizante, care devin parazitare şi îl acaparează până la nivele care îi pot pune (lui sau celor din jur) viaţa în pericol.

·        Controlul impulsurilor – face referire la capacitatea persoanei de a-şi controla gesturile şi acţiunile, stopându-le pe cele indezirabile din punct de vedere social sau inadecvate în contexte concrete. Din această categorie fac parte o mare categorie de comportamente, atitudini şi gesturi, incriminând focusarea atenţiei, controlul impulsivităţii, hiperactivitatea etc.

Oricât de inadecvată ar fi conduita sa, raportată la context, un copil cu un slab control al impulsurilor va avea dificultăţi în a se opri din râs ori din orice altceva face, chiar dacă i se cere aceasta în mod repetat şi explicit; din acest spectru pot face parte şi comportamentele impudice (copilul care se exhibă prin acţiuni ruşinoase ori condamnabile) sau agresive, manifestările histeriforme şi crizele de opoziţie sau furie excesive, vorbitul de unul singur etc.

      Cu alte cuvinte, deficitul de la nivelul controlului impulsurilor poate îmbrăca o mare varietate de forme, mai mult sau mai puţin spectaculoase, numitorul comun coagulându-se în dificultatea adulţilor de a gestiona, opri sau reglementa comportamentul copilului, care va încălca constant anumite reguli sau norme de comportament: va continua să vorbească singur în public, se va dezbrăca în contexte improprii, nu-şi va gestiona emoţiile (care erup în excese de râs, plâns, ţipat, tăvălit pe jos, agresiuni sau auto-agresiuni). Aceste coordonate pot apărea toate laolaltă sau izolat, cu intensităţi variabile.

          Mai puţin spectaculoase, totuşi din acelaşi spectru, sunt toate comportamentele asociate agitaţiei psihomotorii şi hiperacitivăţii – copilul care nu „poate să stea locului” – se fâţâie pe scaun, se ridică de la masă, se joacă tot timpul cu mâinile, cu fermoarul etc.

Dificultatea accentuată de controlare a impulsurilor este unul dintre deficitele centrale din ADHD, unii autori şi cercetători considerând chiar că este asinergismul principal, care stă la baza tuturor celorlalte deficienţe din ADHD, inclusiv ale celor care implică memoria de lucru. În aceeaşi măsură, controlul impulsurilor este afectat în autism, cu preponderenţă în formele acute, disfuncţia acestuia reverberând în comportamentele distructive.

În afară de aceste afecţiuni, deficitul de control al impulsurilor, ca faţetă a funcţiei executive, apare şi în sindromul Tourette (bola ticurilor) , în tulburarea obsesiv-compulsivă, în schizofrenie şi în tulburările addictive.

Cunoscând aceste lucruri, se pot imagina modalități de compensare, de ajutorare a lor, de adaptare a programei și mijloacelor de predare. De exemplu, pentru copilul cu ADHD este potrivit să:

Ø  fie plasaţi în echipe de lucru cu alţi copii asemănători lor, nu ca educaţie sau performanţe şcolare, ci ca nivel de maturizare. Copiii cu ADHD tind să fie mai imaturi decât alţi copii de vârsta lor. Folosirea sistemului gradual de structurare a clasei este mai indicat pentru aceşti copii decât sistemul în plan deschis, deoarece acestora le este greu să facă faţă schimbărilor de nivel şi intensitate a muncii şcolare.

Ø  Să li se ofere structură dreaptă, dar fermă, esenţială în activităţile de fiecare zi, iar rutina trebuie păstrată cu stricteţe. Aceasta ajută copilul să înţeleagă ce se aşteaptă de la el şi să ştie că munca şi comportamentul lui este atent monitorizat. Aceşti copii răspund foarte bine la cei trei „R”: rutină, regularitate şi repetiţie.

Ø  Foarte des, aceşti copii au o stimă de sine scăzută şi de aceea au tendinţa să fie singuratici, izolaţi, ceea ce îi expune la riscul să fie victimizaţi de către alţii. Pe de altă parte, unii pot să fie agresivi cu colegii şi necesită o monitorizare atentă a comportamentului. În acest caz, distragerea copilului şi implicarea lui în altă activitate, este cel mai bun mod de rezolvare a conflictelor. Abilitatea lor scăzută de a face faţă schimbărilor poate fi astfel folosită într-un mod pozitiv ajutându-i să iasă dintr-o potenţială situaţie dificilă. Ei vor fi atât de ocupaţi să îndeplinească noua activitate primită, încât uită de orice conflict pe care l-au început. Această tactică oferă posibilitatea de a preveni potenţialele probleme care pot să apară.

Ø  Să fie motivați pozitiv. Profesorul trebuie să fie ferm şi să deţină controlul clasei, dar totodată să fie o persoană apropiată şi caldă. Copiii cu ADHD sunt, în general, foarte sentimentali şi iubitori. Ei răspund bine la laude şi la o atenţie individuală crescută. Laudele trebuie să fie dese, pe tot parcursul zilei, şi nu doar la sfârşitul zilei. Atitudinile negative din partea educatoarei pot dăuna acestor copii deoarece ei au deja o stimă de sine scăzută. Când educatoarea oferă instrucţiuni este important să stabilească cu copilul un contact vizual. Dacă sarcinile de lucru sunt mai complexe, acestea trebuie împărţite în segmente mai mici şi rezolvate una după alta.

Ø  Clasele/grupele cu număr mic de copii sunt indicate pentru aceşti copii, deoarece distractibilitatea este mai mică, ceea ce le oferă oportunităţi mai bune de a înnoda prietenii cu colegii şi o relație apropiată cu cadrul didactic.

Ø  Întrucât tratamentul medicamentos face parte din viaţa de zi cu zi a multor copii cu ADHD. Educatoarea trebuie să se asigure că şi-a luat copilul medicamentele. Acest lucru trebuie făcut în particular şi cu multă sensibilitate.

Ø   Mulţi dintre copiii cu ADHD reuşesc să îndeplinească mai bine sarcinile manuale sau în scris, decât cele orale. Implicându-i în sarcini manuale, stima lor de sine creşte.