Educaţia integrată se referă la includerea în structurile învăţământului de masă a copiilor cu cerinţe educative speciale CES, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora.

          Trebuie să pornim de la ideea că şcoala are datoria de a asigura şanse egale tuturor elevilor. Unii înţeleg prin şanse egale crearea unor condiţii identice: programe comune, manuale etc. Dar sistemul şcolar care asigură aceleaşi condiţii de instruire pentru toţi elevii reprezintă o inegalitate, deoarece ei nu profită în acelaşi fel de aceste condiţii.

A asigura şanse egale tuturor elevilor înseamnă a asigura posibilităţi maxime de dezvoltare fiecăruia, în funcţie de aptitudinile şi interesele sale. Pentru ca activitatea instructiv – educativă să fie profitabilă pentru toţi elevii, aceasta trebuie să se realizeze clar, într-un mod diferenţiat.

       Educaţia diferenţiată vizează adaptarea activităţii de instruire la posibilităţile diferite ale elevilor, la capacitatea de înţelegere şi ritmul de lucru propriu unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte. Desigur, acest deziderat cere timp, efort, cadre didactice calificate, instruite în mod special, profesori de sprijini prezenți și motivați, muncă în ecipă interdisciplinară – pedagog, consilier școlar, psiholog, cadru didactic.

Pentru ca educaţia copiilor cu cerinţe speciale să fie eficientă, pe de o parte trebuie să aibă un caracter integrat iar pe de alta parte trebuie să aibă un caracter diferenţiat, să fie adaptată /adaptabilă particularităţilor respectivilor elevi.

     Din păcate, în cazul fenomenului CES, realitatea din teren nu face decât să ne arate, nu doar că există o prăpastie între politici educaționale și implementarea lor, ci mai mult, dimensiunea foarte serioasă a acestei prăpăstii.

      

Cerinţele educative speciale CES  constituie o sintagmă relativ recent apărută care defineşte cerinţele specifice faţă de educaţie ale copilului derivate sau nu dintr-o deficienţă. Cerinţele educative speciale reies din particularităţile individuale de dezvoltare, învăţare,relaţionare cu mediul, din experienţele anterioare ale copilului, din problemele sociale şi de existenţă ale lor.

Problematica ridicată de cerinţele educative speciale  poate fi temporară sau ele pot fi pentru totdeauna, apărând la etapele cele mai timpurii ale dezvoltării şi la toate nivelurile sistemului de educaţie.

   Caracterul integrat al învăţământului ne pune în faţă problematica situaţiei în care un copil cu handicap trebuie integrat într-o clasă obişnuită. În fapt este vorba pe de o parte de situaţia copilului respectiv, iar pe de altă parte, de situaţia clasei în care acel copil este integrat.

         Sub ambele aspecte, ceea ce urmărim este o bună înţelegere reciprocă, o coexistenţă socială normală a copiilor, în ciuda diferenţelor existente între ei. Pentru copilul cu handicap aceasta înseamnă a fi înţeles şi acceptat, cu tot ce are el pozitiv, cu tot ce poate aduce vieţii de grup, în ciuda deficiențelor sale.

          Această normalizare a relaţiilor este benefică şi pentru ceilalţi elevi-considerați normali, care învaţă să respecte dreptul la diferenţă, să fie solidari cu semenii lor care întâmpină dificultăţi în viaţă.

      Experienţa din practica altor  ţări ne arată că integrarea fiecărui copil cu handicap este o problema care trebuie serios studiată, alcătuindu-se un proiect individual de integrare, care să prevadă toate măsurile pentru reuşita acestei acţiuni. În vederea alcătuirii proiectului individual de integrare, cadrul didactic trebuie să fie sprijinit atât de medic, psiholog şi logoped cât şi de cadrul didactic de sprijin, adică de o echipă și nicidecum de un singur om.

      Fiecare copil cu CES trebuie să beneficieze de un program adecvat şi adaptat de recuperare care să dezvolte potenţialul fizic şi psihic pe care acesta îl are.

   Integrarea urmăreşte valorificarea la maxim a tuturor abilităților copilului alcătuindu-se un proiect individual de integrare, care să prevadă toate măsurile impuse pentru reuşita acestei acţiuni.      Prin integrare se realizează şi o pregătire psihologică a copilului, care să contribuie la crearea unor stări efectiv -emoţionale corespunzătoare.

Raportul relaţiei socializare, integrare, incluziune are în vedere implicaţiile practice, teoretice ce privesc evoluţia sistemului de organizare a educaţiei speciale şi a pregătirii copiilor pentru integrarea şi incluziunile în activităţi profesionale şi în colectivităţile sociale normale .

   Se încadrează în categoria CES

-         copiii cu dificultăţi motorii, sindrom Down, dificultăţi de vorbire, tulburări de comportament, autism, deficit de atenţie şi hiperactivitate (ADHD), dar şi cei care trec, pur şi simplu, printr-o perioadă mai grea (abandon familial, abuzuri,tulburări psiho-emoționale care dizabilitează formarea normală a personalității copilului).

-          Interesant este că fac parte din aceeaşi categorie şi copiii supradotaţi, care au nevoie tot timpul de provocări pentru a-şi menţine interesul faţă de şcoală.

Munca diferenţiată şi programul pedagogic personalizat pentru copiii cu CES constă în primul rând, în stabilirea unor obiective şi a unui program, diferite de cele folosite pentru restul clasei şi adaptate în funcţie de necesităţile şi dificultăţile  copilului.

 

       Obiectivele didactice şi conţinuturile de învăţare care urmează să fie parcurse de către fiecare copil cu CES ar trebui să fie stabilite de către profesorul de sprijin şi profesorul specialist, în egală măsură. Întreaga intervenţie asupra copiilor din învăţământul integrat presupune, de fapt,o muncă în echipă: profesor specialist, profesor de sprijin, logoped, profesor consilier, părinţi.

    Rolul esenţial în educaţia integrată îl deţine învăţătorul clasei, care devine principalul factor de acţiune şi de coordonare a realizării programului pedagogic individual pentru elevii cu CES. Acesta - ideal,ar trebui  :

v să-şi îmbogăţească pregătirea pedagogică cu elemente care să-i faciliteze includerea optimă în clasă a elevilor cu CES şi asigurarea de şanse egale pentru aceştia la instrucţie şi educaţie;

v să manifeste interes continuu pentru identificarea, evaluarea şi reprogramarea periodică a conţinuturilor învăţării pentru fiecare elev;

v să coopereze în parteneriat cu profesorul de sprijin şi cu ceilalți membri ai echipei educaţionale, dar mai ales cu familia elevului ;

v să participe la elaborarea programului pedagogic individualizat pentru fiecare elev cu CES şi să ţină evidenţa rutei curriculare a acestuia.

    Fiecare cadru didactic pus în ipostaza de a avea în colectivitatea sa un copil cu dizabilităţi acţionează în urma unei reflecţii îndelungate. Un punct important al intervenţiei cadrelor didactice îl reprezintă colaborarea cu părinţii şi consilierea acestora, implicarea lor directă în lucrul efectiv cu copiii, nu doar în calitate de observatori ci şi de participanţi activi.

    Procesul de integrare educaţională a elevilor cu CES include elaborarea unui plan de intervenţie individualizat, în cadrul căruia, folosirea unor modalităţi eficiente de adaptare curriculară joacă rolul esenţial.

        Curriculum-ulul poate fi definit ca fiind programul de activităţi şcolare în integralitatea sa, care se concretizează în planul de învăţământ, programa şcolară, manualele şcolare, îndrumătoarele metodice, obiectivele şi modurile comportamentale ce conduc la realizarea obiectivelor, metodele şi  mijloacele de predare-învăţare, ce dezvoltă modurile de evaluare coerentă și corectă a rezultatelor.

   În planul dezvoltării curriculare  pentru elevii cu deficienţă, are loc o mişcare în sensuri diferite faţă de curriculum-ul general pentru elevii valizi.

  Pe de o parte curriculum-ul acestora se restrânge, iar pe de altă parte se amplifică prin introducerea unor activităţi suplimentare individualizate, destinate compensării şi recuperării stării de deficienţă.

         Spre exemplu, în cazul elevilor cu deficienţă mintală, planul de învăţământ se reduce, atât din punct de vedere al numărului de discipline de studiu, cât şi din punct de vedere al conţinutului informaţional, ce urmează a fi însuşit în fiecare capitol în parte.

 În schimb, creşte numărul de activităţi individuale suplimentare, în care urmează să fie inclus elevul cu deficienţă mintală, în scopul recuperării acestuia pe partea deficitului cognitiv înregistrat.

        Raporturile ce se stabilesc cu fiecare elev în parte sunt foarte importante. Elevul trebuie să simtă că este apreciat și validat identitar ca individ. Astfel, elevii vor fi motivați în a participa la procesul de învăţământ după posibilităţile fiecăruia, cadrele didactice trebuind să-şi adapteze metodele  pedagogice în consecinţă.

     Trebuie să existe un parteneriat cât mai strâns între părinţii copiilor cu dizabilităţi şi cadrele didactice bine pregătite şi informate în legătură cu felul în care pot interveni pentru consilierea acestora. Acest lucru ajută la reducerea stresului pe care-l resimt familiile şi micşorează riscul ca părinţii să-şi manifeste frustrările asupra copiilor lor.

     Trebuie redusă izolarea părinţilor punându-i în legătură cu alţi părinţi aflaţi în situaţii similare, promovând o abordare pozitivă a creşterii şi disciplinării copiilor. Măsurile întreprinse trebuie să se adreseze în mod specific factorilor care contribuie la abuzare şi neglijare, inclusiv lipsa informaţiilor şi abilităţilor ca părinte, sau caracterul nepotrivit al acestora, respectul scăzut faţă de sine însuşi, sentimentul de izolare, aşteptările nerealiste şi înţelegerea greşită a dezvoltării copilului şi al rolului de părinte.

        În scopul atingerii obiectivelor specifice, se realizează adaptări curriculare; prin acestea se înţelege orice adaptare a conţinutului disciplinelor  şcolare, precum şi adaptări în mediul de

învăţare, în sfera procesului evaluativ şi al adaptării ale unor mijloace tehnice de reabilitare folosite în procesul instructiv-educativ.

   În vederea realizării acestor adaptări trebuie luate serios în considerare, următoarele aspecte:

    Poate elevul cu CES să obţină aproximativ aceleaşi rezultate ca şi ceilalţi elevi  ?

    Poate fi sporită participarea elevului prin schimbarea organizării lecției?

    Are nevoie elevul de obiective curriculare adaptate?

    Se implică profesorul în deciziile referitoare la adaptarea curriculară?

    Corespunde curriculum-ul adaptat nevoilor copilului?

    De multe ori se foloseşte şi lucrul în grup care oferă posibilitatea elevilor cu dificultăţi de învăţare să colaboreze unii cu alţii prin discuţii, lucrări de cercetare şi/sau  jocul de rol.

    Tipurile de grupuri pot fi :

·         grup de opinii: acest tip de activitate se desfăşoară prin discuţii libere, însă asupra unui anume subiect ;

·         grup de simulare: această formă este utilă pentru studierea situaţiilor reale, din viaţă, elevii trebuind să se pună în pielea unui personaj;

·         grupul de discuţii libere: această formă este foarte bună pentru învăţarea anumitor abilităţi fundamentale;

·         adunarea clasei: este utilă pentru a modifica comportamentele indezirabile şi a induce simţul răspunderii ,al responsabilității;

      În concluzie, învăţătorul clasei trebuie să dobândească/să stăpânească  o pregătire adecvată în educaţia specială, să poată identifica elevii cu CES, să-i trimită la Comisia de Expertiză Şcolară, să elaboreze, în colaborare, programele individualizate, să fie disponibil pentru a lucra cu alţi specialişti, cu părinţii, să aibă capacităţi manageriale şi pedagogice la clasă, să lupte pentru reducerea izolării /discriminării copilului CES în clasă şi în întreaga activitatea didactică.

       Copiii sunt o categorie socială care, în ciuda aparenţelor nu au timp să aştepte: dacă sunt lăsaţi să crească fără ajutorul de care au nevoie, personalitatea viitorului adult are cu siguranţă de suferit.

   Planificarea individualizată a învăţării presupune adaptarea educaţiei la nevoile individuale din perspectiva diferenţelor dintre elevi. Diferenţierea curriculumului, atât pentru copiii cu CES, cât şi pentru cei cu potenţial de învăţare ridicat se întemeiază pe aceleaşi premize:

      sistemul de învăţământ se poate adapta unor abilităţi şi trebuinţe diferite;

      aceleaşi scopuri educaţionale pot fi atinse prin mai multe tipuri de programe adaptate;

      realizarea scopurilor educaţionale este facilitată de selecţia şi organizarea realistă a  obiectivelor educaţionale conform diferenţelor individuale;

     diferitele trebuinţe educaţionale pot fi întâmpinate prin oportunităţi educaţionale variate.

  Elaborarea unei adaptări curriculare se poate realiza prin:

Extensiune - pentru elevii al căror potenţial intelectual nu este afectat, prin introducerea unor activităţi suplimentare de însuşire prin compensare a unor limbaje alternative de comunicare, pentru surzi şi orbi, activităţi de socializare şi preprofesionalizare.

Selectarea conţinuturilor din curriculum general pentru elevii din şcoala de masă şi renunţarea la acele conţinuturi ce nu pot fi înţelese de copiii cu CES.

Accesibilizarea şi diversificarea componentelor curriculumului general prin implicarea elevilor cu CES într-o serie de activităţi individuale, compensatorii, terapeutice, destinate recuperării acestora şi asigurarea participării la activităţile specifice din învăţământul de masă.

       Diferenţierea curriculară necesită astfel selecţionarea sarcinilor de învăţare după criteriul maturităţii intelectuale, ritmul de lucru şi nu după criteriul vârstei cronologice. Este nevoie de o adaptare a procesului instructiv educativ la posibilităţile intelectuale, la interesele cognitive, la ritmul şi stilul de învăţare al elevului cu CES.

       De altfel,dacă ținem cont de diferențele individuale oricum,toţi elevii care participă la procesul de educaţie trebuie să beneficieze de o diferenţiere educaţională pentru că:

Ø au abilităţi diferite;

Ø au interese diferite;

Ø au experienţe anterioare de învăţare diferite;

Ø provin din medii socio-familiale diferite;

Ø au diferite comportamente afective (timiditate, emotivitate etc.);

Ø au potenţial individual de învăţare;

   Diferenţierea ar trebui să fie o practică incluzivă normală în fiecare sală de clasă pentru că:       

      elevii învaţă în ritmuri diferite;

experienţele de viaţă diferite ale elevilor presupun adoptarea unor metode de învăţare diferite dar şi a unor materiale şi mijloace didactice diverse;

  Unii elevi întâmpină dificultăţi de învăţare la clasă pentru că:

   nu au urmat toate etapele în educaţie (neparcurgerea învăţământului preşcolar şi intrarea direct în clasa I, abandon şcolar sau absenteism crescut);

   prezintă dificultăţi emoţionale, sociale sau de comportament;

   prezintă tulburări senzoriale de auz sau de văz;

   dificultăţi de învăţare a scris-cititului( dislexia-disgrafia);

   au dificultăţi perceptiv-motrice (orientare în spaţiu şi timp, schemă corporală);

   au dizabilităţi mintale;

   au dificultăţi de vorbire sau de limbaj şi de comunicare;

   au limba maternă diferită de limba în care se desfăşoară procesul de învăţământ;

   procesul de predare – învăţare - evaluare este neadecvat nevoilor educaţionale şi diferenţelor individuale dintre elevi (sarcini prea grele sau prea uşoare, metode neparticipative, timp insuficient dozat, material didactic inadecvat sau insuficient, sau chiar suprasolicitant).

Adaptarea curriculumului realizat de cadrul didactic la clasă pentru predarea, învăţarea, evaluarea diferenţiată se poate realiza prin: 

·        adaptarea conţinuturilor având în vedere atât aspectul cantitativ cât şi aspectul calitativ, planurile şi programele şcolare fiind adaptate la potenţialul de învăţare al elevului prin extindere, selectarea obiectivelor şi derularea unor programe de recuperare şi remediere  şcolară  suplimentare ,etc.

·        adaptarea proceselor didactice având în vederea mărimea şi gradul de dificultate al sarcinii, metodele de predare (metode de învăţare prin cooperare, metode activ -participative, jocul didactic), materialul didactic (intuitiv), timpul de lucru alocat, nivelul de sprijin (sprijin suplimentar prin cadre didactice de sprijin);

·        adaptarea mediului de învăţare fizic, psihologic şi social;

·        adaptarea procesului de evaluare, având în vedere ca finalitate dezvoltarea unor capacitaţi individuale ce se pot exprima prin diverse proiecte şi produse (scrise, orale, vizuale).

Modalitatea de evaluare poate fi adaptată în funcţie de potenţialul individual. Evaluarea trebuie să vizeze identificarea progresului real realizat de elev luând ca punct de plecare rezultatele evaluării iniţiale. Aceste rezultate conduc la selectarea obiectivelor pe care le propunem, la selectarea conţinuturilor şi a acelor activităţi de învăţare care vor corespunde cel mai bine nevoilor copilului în cauză în scopul unui progres educativ.

După o adaptare corectă a programei şcolare realizată de către cadrul didactic de la clasă, în colaborare cu cadrul didactic de sprijin, la potenţialul elevului, urmează structurarea unui plan de intervenţie personalizat cu un scop (obiective pe termen lung) şi obiective pe termen scurt.

Scopul final al acestuia este de a răspunde cerinţelor elevului pentru asigurarea dezvoltării sale, coerenţei şi complementarităţii intervenţiilor ulterioare.