PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL CU FAMILIA PENTRU SPRIJINIREA COPIILOR CU DIZABILITĂŢI – IMPLICARE, PARTICIPARE

                 Incluziunea copiilor cu CES in programul școlii este facilitată de realizarea parteneriatului intre părinţi şi școala.

Părinţii sunt parteneri in educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copilul lor, ei furnizând informaţiii despre specificul dizabilităţii școlarului, precum şi date despre contextul de dezvoltare a acestuia. Părinţii informează şi despre factorii de influenţă negative care ar trebui evitaţi (fobii, neplăceri, stresuri, stimuli negativi, care determină inhibarea/izolarea copiilor etc.). Ei sunt persoanele care cunosc cel mai bine copilul şi constituie o bună sursă de consultanţă pentru cei care lucrează cu copiii lor (cadre didactice, specialişti –medici, kinetoterapeuţi, defectologi, ergoterapeuţi etc.) şi sunt principalii susţinători ai copilului.

Părinţii trebuie să se implice în activitatea copilului în afara casei şi să-i încurajeze şi pe ceilalţi părinţi să se alăture.

 

Angajarea şi responsabilizarea familiei în educaţia copilului sunt fundamentale pentru reuşita participării la  școală.

La orice copil, în mod particular la copiii cu dizabilităţi, gradul de interes şi de colaborarea a părinţilor cu școala este cel mai adesea direct proportional cu rezultatele obţinute de copiii. Psihopedagogia modernă, centrată pe copil se bazează pe convingerea că familia este primul educator şi cu cel mai mare potenţial de modelare. Familiile copiilor cu CES sunt adesea responsabile de copiii lor tot restul vieţii.

Toate intervenţiile ar trebui să plece de la presupunerea că nu părinţii sunt cauza dizabilităţilor copiilor lor - se are în vedere aici riscul blamării părinţilor pentru dizabilităţile copiilor lor.

Cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul „celei mai puţin periculoase presupuneri“. De exemplu, dacă un program educațional utilizat de un părinte a fost ineficient, aceasta s-a întâmplat pentru că programul a fost ineficient şi nu că familia a aplicat necorespunzător acest program.

O explicaţie completă a dificultăţilor copilului la școala este esenţială pentru părinţi.

 Nici un specialist sau cadru didactic nu ar trebui să spună părinţilor că „nu mai este nimic de făcut“ pentru copilul lor.

Programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. Ele ar trebui să fie construite astfel, încât să satisfacă nevoile copilului în contextul larg al nevoilor familiei.

Părinţii ar trebui să fie recunoscuţi ca fiind cei mai potriviţi în relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor copilului. Ei ar trebui să aibă acces total la toate informaţiile educaţionale şi la „diagnosticele“ copilului.

I. CE ÎNSEAMNĂ IMPLICAREA PĂRINŢILOR ÎN EDUCAŢIE?

De ce să-i implicăm pe părinţi în viaţa școlii?

Există numeroase argumente furnizate de cercetări realizate asupra efectului implicării părinţilor în educaţie.  Cercetările au demonstrat că:

• în toate cazurile, implicarea s-a dovedit benefică pentru educaţia copiilor;

• implicarea activă are un impact considerabil mai mare decât cea pasivă (prin implicarea pasivă ânţelegând semnarea înştiinţărilor primite de la școală sau faptul că părinţii se asigură că copiii au toate rechizitele necesare, atunci când pleacă de acasă; prin implicare activă înţelegem sprijinirea activităţilor de la școală şi ajutor în  sala de clasă);

• cu cât implicarea se manifestă mai devreme, cu atât mai bine;

• părinţii care primesc sprijin şi sunt formaţi de către școală induc copiilor lor rezultate mai bune decât aceia care nu urmează acelaşi proces;

• implicarea părinţilor are, de asemenea, un efect pozitiv asupra atitudinii şi asupra comportamentului copiilor;

• părinţii tind să creadă că nu au nici o importanţă, dar sunt întotdeauna surprinşi de cât de mult contează implicarea lor, indiferent de abilităţile lor intelectuale sau de statutul lor social;

• grupurile dezavantajate sunt întotdeauna sub-reprezentate la școală; cercetările arată că într-adevăr, copiii dezavantajaţi au cel mai mult de câştigat de pe urma implicării părinţilor;

• eforturile școlilor cu cel mai mare succes în implicarea părinţilor sunt acelea care le oferă o gamă largă de activităţi în care pot interveni.

Există şi beneficii care, în afară de performanţele crescute ale copiilor, par a fi generate de implicarea părinţilor ân conducerea școlii. Acestea includ:

• eliminarea supoziţiilor greşite pe care le pot avea părinţii despre personalul școlii şi invers, cu privire la motive, atitudini, intenţii şi abilităţi;

• creşterea abilităii părinţilor de a juca rolul de ansamblu de resurse pentru dezvoltarea academică, socială şi psihologică a copiilor lor, cu potenţial de influenţă pe termen mult mai lung (datorită unei interacţiuni continue cu copiii lor de-a lungul timpului);

• dezvoltarea propriilor abilităţi şi a încrederii în sine a părinţilor, încurajând uneori continuarea propriei educaţii şi obţinerea unui loc de muncă mai bun, oferind astfel copiilor lor modele mai bune;

• dezvoltarea calităţii părinţilor de susţinători ai școlii ân cadrul comunităţii.

De ce se implică părinţii?

• cred că ar trebui să fie implicaţi – acolo unde părinţii nu au această atitudine, implicarea lor va fi intensificată dacă vor fi încurajaţi să înţeleagă că au dreptul să fie implicaţi;

• cred că implicarea lor va avea un efect pozitiv asupra educaţiei copiilor – părinţii trebuie convinşi că, într-adevăr, aşa stau lucrurile;

• școala pune la dispoziţie o gamă largă de oportunităţi pentru ca părinții să se implice.

 

Instituirea unei implicări eficiente a părinţilor în activităţile școlii.

Cercetătorii au identificat lipsa planificării şi lipsa înţelegerii reciproce ca fiind cele mai mari obstacole în calea unei implicări eficiente a părinţilor. Personalul școlii care doreşte să instituie programe eficiente de implicare a părinţilor în viaţa instituţiei, va trebui să manifeste atât o atitudine deschisă, cât şi o bună organizare în eforturile sale de obţinere a participării părinţilor.

Cele mai eficiente eforturi de implicare a părinţilor sunt acelea care oferă acestora o varietate de roluri în contextul unui proces bine organizat şi pe termen lung. Părinţii vor avea nevoie să poată alege dintr-o serie de activităţi care se adaptează unor programe, preferinţe şi capacităţi diferite. Ca parte a procesului de planificare, va fi necesar ca administratorii şi cadrele didactice să-şi evalueze propria disponibilitate faţă de implicarea părinţilor şi să stabilească modul ân care ei doresc să îi implice şi să facă uz de ajutorul lor.

Implicarea formală şi informală - cheia participării în educaţie

Părinţii şi membrii comunităţii pot fi implicaţi în viaţa școlii  pe căi informale sau  formale.

Modalitatea prin care oamenii pot fi determinaţi să se implice în viaţa școlii pe căi formale este să-i implici mai întâi pe căi informale. Aceasta înseamnă că trebuie create căi informale pentru părinţi şi pentru membrii comunităţii pentru a participa la activităţile școlii - situaţie de care vor beneficia enorm copiii. Dacă există mai multe oportunităţi ca oamenii să se implice, succesul participării va fi mai mare.

IMPLICAREA INFORMALĂ poate însemna:

• părintele vine la școală să discute despre progresul copilului său;

• părintele participă la o activitate organizată de școală, cum ar fi un matineu;

• părintele acţionează ca voluntar în sala de clasă;

• părintele acţionează ca voluntar la organizarea unui eveniment, de tipul matineului sau

concursului, sau competiţilor sportive etc.

IMPLICAREA FORMALĂ poate însemna:

• participarea la activităţile unui grup de lucru din școală sau ale unui comitet, la nivelul căruia se iau decizii care privesc școala/ clasa , cum ar fi:

è Consiliul părintIlor  pe școala;

è Consiliul de administraţie;

è Grupul de sprijin al unui proiect;

è Un grup de lucru din școală care se ocupă de diverse aspecte, cum ar fi, de exemplu, întreţinerea clădirii etc.

Cum ne pot ajuta părinţii la  școală?

Folosirea părinţilor ca voluntari la școala este o modalitate excelentă de a-i implica pe aceştia în viaţa școlii şi o cale potrivită de a suplini resursele umane ale instituţiei pentru acele componente pentru care nu este necesară prezenţa unui cadru didactic calificat. Comitetele de părinți sunt resurse semnificative pentru orice școală.

 

Cum putem folosi cunoştinţele, abilităţile şi experienţele părinţilor?

1. Creaţi o bază de date cu experţii locali din rândul părinţilor şi din comunitate. Unele școli au o listă de inventar semi-oficială în care sunt specificate cunoştinţele culturale ale părinţilor, experienţa de lucru şi pasiunile speciale. Astfel de resurse pot fi folosite pentru a întări, a îmbogăţi şi a extinde atât curriculumul formal, cât şi educaţia extradidactică a copiilor.

2. Identificarea voluntarilor care vor fi implicaţi anul următor. Școlile care au puternice legături cu familiile implică adeseori, extensiv şi variat, părinţii voluntari în activitatea lor. Implicarea poate fi stabilită informal şi ad-hoc sau ca parte a unei scheme sau abordări aprobate. Astfel de aranjamente pot crea contacte zilnice cu familiile din cartier, cu comunităţile şi cultura acestora şi, în acelaşi timp, pot să le ofere părinţilor posibilitatea de a fi formaţi şi angajaţi.

Iată câteva idei generale de implicare a voluntarilor:

• Ca reprezentant al părinţilor în Consiliul părinților;

• Ca reprezentant al părinţilor în Consiliul de administraţie;

• Ca membru al grupului de sprijin al proiectului.

• Asigurarea expertizei pentru elaborarea curriculumului, de exemplu purtând discuţii cu privire la arii de specialitate, furnizând informații despre istoria şi geografia locului, antrenând copiii la diferite sporturi, făcând demonstraţii de artă populară;

• Sprijinirea procesului educaţional al școlii, de exemplu ajutând la servirea micului dejun, la bibliotecă, la coordonarea cluburilor extradidactice;

• Sprijinirea activităţii cadrelor didactice şi ca personal de sprijin la clasă, oferind sprijin la activităţile de educaţie remedială, tutoriat şi mentorat;

• Ajutor acordat organizării unei scheme parentale de sprijin pentru familiile nou venite şi pentru acelea care nu au destulă încredere în ele însele şi în școala;

• Ajutor pentru funcţionarea unui program de tutoriat pentru părinţii copiilor cu cerinţe educative speciale;

• Colectarea de fonduri pentru activităţile școlii;

• Întreţinerea, repararea echipamentului școlii a materialelor educaţionale, de exemplu copierea fişelor de lucru ale copiilor, pregătirea materialelor didactice, colectarea materialelor pentru activităţile de ştiinţă.

Alte sfaturi:

• Comunicaţi părinţilor că implicarea şi sprijinul lor au un impact deosebit asupra performanţelor copiilor lor şi că nu trebuie să aibă studii superioare sau mult timp liber pentru ca implicarea lor să fie benefică. Accentuaţi această idee în mod repetat;

• Încurajaţi implicarea părinților încă din primele zile de școală ale copiilor;

• Învăţaţi părinţii că activităţi precum modelarea cititului şi citirea unor texte pentru copii dezvoltă interesul copiilor pentru învăţătură;

• Elaboraţi programe de implicare a părinţilor care pun accent şi pe implicarea părinţilor în procesul de instruire: organizarea unor activităţi de învăţare acasă, asistarea în realizarea  temei şi monitorizarea şi încurajarea activităţilor de învăţare ale elevilor mai mari;

• Oferiţi părinţilor îndrumare şi formare, dar ţineţi minte că formarea intensivă, de lungă durată nu este nici necesară, nici posibilă.

• Faceţi un efort special pentru a obţine implicarea părinţilor elevilor dezavantajați, care pot beneficia cel mai mult de pe urma participării părinţilor la educaţia lor, dar ai căror părinţi de multe ori manifestă la început reticență faţă de această implicare;

• Continuaţi să accentuaţi ideea că părinţii sunt parteneri ai școlii şi că implicarea lor este necesară şi apreciată.

Părinţii – voluntari ân activităţile școlii

Iată câteva idei practice care au funcţionat în alte școli:

În sala de clasă:

• Părinţii pot veni la școală să-i ajute pe copii la diverse activităţi care implică abilităţi de viaţă sau sociale, cum ar fi schimbatul pentru ora de educaţie fizică şi plimbări, excursii, legarea şireturilor şi încheierea nasturilor, spălarea mâinilor înainte de masă sau după ce au folosit toaleta etc.;

• Părinţii îi pot asculta pe copii când recită poezii, interpretează un cântec sau se joacă, pot să se joace împreună jocuri de recunoaştere a literelor sau într-un joc dinamic, pot pregăti ora de desen etc.;

• Părinţii pot veni la școala să vorbească despre serviciul lor – coafeză/frizer, brutar,agricultor, învăţător, medic, asistent social, poliţist, grănicer, vânzător etc.;

• Cu ocazia sărbătorilor legale (Crăciun, Paşte, 1 Decembrie,  Sfântul Andrei,  24 Ianuarie) sau a diferitelor evenimente din comunitate (de ex.,Hramul), invitaţi-i pe părinţi la școală pentru a contribui la realizarea unor obiecte de artă (de exemplu, obiecte de artizanat tradiţionale) etc.

În afara școlii

• Părinţii au multe pasiuni şi hobby-uri pe care le pot împărtăşi cu copiii în cadrul cluburilor organizate la școală, cum ar fi clubul de fotbal, de muzică, de pescuit, de artă populară (unde se pot utiliza materialele refolosibile), de desen şi pictură, şah, dame;

• Unii părinţi pot avea pasiuni cu totul neobişnuite, cum ar fi să colecteze obiecte neobişnuite (de exemplu, cutii de chibrituri, păpuşi, medalii);

• Un părinte poate conduce un club de grădinărit – nu e nevoie decât de o mică bucată de pământ şi de câteva seminţe/răsaduri. Unele școli şi-au făcut nişte grădini minunate;

• Acolo unde există acces la echipament electronic, Clubul de informatică a devenit ceva obişnuit la nivelul școlilor. Acesta poate fi condus de către unul din părinţi. Şi, de ce nu, puteţi încerca un club de jocuri pe computer, unde copiii să-şi aducă propriile jocuri şi să-şi împărtăşească experienţele cu alţi copiii.

Pe măsură ce vă sunt prezentate astfel de idei, vă veţi da seama de potenţialul pe care îl au părinţii şi veţi deveni şi mai inspiraţi. În plus, părinţii pot veni cu propriile idei de a ajuta școala, atunci când vor sesiza implicarea altor părinţi. Implicaţi cadrele didactice în elaborarea listei dumneavoastre de modalităţi prin care părinţii pot ajuta școala/ clasa /grupa. Elaboraţi o listă cu „sarcinile“ pe care le puteţi da părinţilor.

 

 

II. CUM POT FI IMPLICAŢI PĂRINŢII COPIILOR CU CERINŢE EDUCATIVE SPECIALE?

Cum lucrăm în mod constructiv cu părinţii copiilor cu cerinţe educative speciale pentru a le ajuta copiilor să-şi atingă potenţialul maxim?

Cercetările au arătat că părinţii din toate mediile şi împrejurările au o gamă similară de sentimente şi reacţii emoţionale când deșcoperă orice fel de dificultate educaţională sau dizabilitate la copilul lor. Toţi profesioniştii care lucrează cu părinţii care au copii cu nevoi speciale trebuie să fie conştienţi de gama de sentimente care poate fi prezentă în întreaga familie.

Părinţii au sentimente de tristeţe, disperare, furie, vinovăţie şi respingere. De asemenea, au o dragoste şi un simţ de protecţie copleşitor pentru copilul lor. Chiar dacă cei mai mulţi dintre părinţi vor ajunge să accepte dificultăţile sau dizabilităţile copilului lor, sentimentele puternice care existau la vremea diagnosticării pot fi oricând resuscitate în timp de criză sau stres. Educaţia părinţilor şi consilierea au un rol important ân incluziunea copiilor cu afecţiuni de natură psihică, emoţională, ori de altă natură în școala. Comunicarea părinte – profesor, sau chiar comunicarea părinte – copil, în contextul integrării copilului în instituţia școlară asigură un anumit echilibru.

Idei pentru a vă ajuta să lucraţi cu părinţii copiilor cu cerinţe  educaţionale  speciale

• Dacă sunteţi prima persoană care le spune părinţilor despre dificultăţile pe care le are copilul lor, fiţi deschis, sincer, dar atent şi sensibil. Acordaţi-le timp părinţilor să înţeleagă ce le-aţi spus. Fiţi conştienţi de reacţiile emoţionale care pot apărea după anunţarea problemei.

• Când vă întâlniţi cu părinţii, gândiţi-vă atent ce urmează să le comunicaţi şi fiţi atenţi la felul în care ei pot percepe mesajul dumneavoastră.

• Acceptaţi faptul că părinţii sunt experţi când este vorba despre copiii lor.

• Fiţi dispusă să ascultaţi, nu numai ce se spune, ci şi ce se doreşte a fi spus (mesajul textului).

• Amintiţi-vă că unele dificultăţi/dizabilităţi sunt moştenite şi că unii părinţi ar putea să aibă dificultăţi asemănătoare cu cele ale copiilor lor.

• Fiţi pozitivi şi ajutaţi părinţii să simtă că fiul/fiica lor este binevenit(ă) la școală.

• Prezentaţi succesele copilului într-o manieră pozitivă și optimistă.

• Invitaţi părinţii lașcoală ca să discutaţi despre sprijinul pentru învăţarea copiilor lor (de ex., invitaţi părinţii copilului cu dispraxie (dispraxia este o afectiune cu care se confrunta multi copii, al caror ritm de coordonare a activitatilor motrice este sensibil incetinit, acest lucru afectandu-le si randamentul scolar)  să viziteze școala - aceştia pot identifica unele probleme în interiorul spaţiului școlii, probleme de care dumneavoastră  nu sunteţi conştient).

• Părintele ar trebui sa fie mereu informat despre cum decurg lucrurile la școală. Se poate scrie  un fel de jurnal, în care părinții și cadrele didactice, specialiştii îsi notează alternative observaţiile privind copilul cu dizabilitate și, astfel, se poate realiza o mai rapidă și eficientă evaluare a modului în care copilul evoluează.

• Încurajaţi-i pe părinţii copiilor cu CES să aibă întâlniri neoficiale la intervale regulate. Vor putea astfel să se sprijine şi să se informeze reciproc.

• Încurajaţi părinţii să aducă la întâlnirile cu părinţii un prieten sau un cunoscut (mai ales dacă la întâlnire participă mai mulţi specialişti) pentru ca aceştia să le ofere sprijin afectiv.

• Acordaţi atenţie preocupărilor şi neliniştilor părinţilor.

• Trebuie să înţelegeţi că părinţii pot aborda o atitudine care ascunde adevăratele lor sentimente.

Alte idei:

• Planificaţi vizitarea periodică a familiilor elevilor cu CES. Apelaţi la alţi profesionişti, cum ar fi: asistentul social sau profesorul itinersnt pentru a face vizite familiilor copiilor cu cerinţe educative speciale.

• Oferiţi părinţilor informaţii despre cursurile de educaţie a părinţilor (sau organizaţi astfel de cursuri dumneavoastră) la care să poată participa pentru a câştiga încredere în propriile abilităţi de părinte.

• Identificaţi câteva surse diferite de ajutor şi susţinere pentru părinţi (ONG-uri care lucrează la nivel local şi organizaţii care oferă informaţii despre dificultăţi sau dizabilităţi speciale) şi organizaţi întâlniri cu reprezentanţii acestora. Discutaţi cu colegii, dar şi cu părinţii, modalităţile prin care puteţi oferi acces la informaţie, sfaturi şi susţinere părinţilor copiilor cu nevoi educative speciale.

Puncte-cheie:

• Incluziunea copiilor cu cerinţe speciale în programul școlii este facilitată de realizarea parteneriatului între părinţi şi  școală.

• Relaţia școlii cu părinţii copiilor cu CES este nu numai benefică, ci şi necesară, ea furnizând informaţii privind specificul dizabilităţii copilului, precum şi informaţii privind tot ceea ce până în momentul includerii copilului în învăţământul de masă  a constituit contextul de dezvoltare a acestuia (incluzând necesităţi de ordin fizic şi/sau psihic, cutume, factori motivaţionali etc). Beneficiarii acestui tip de parteneriat sunt părinţii şi copiii.

Câteva strategii utile părinţilor în acceptarea situaţiei şi susţinerea educaţiei copilului cu CES în procesul incluziunii

• Ţineţi minte cât de mult vă iubiţi copilul, cât de mult el are nevoie de Dumneavoastră şi Dumneavoastră de el;

• Bucuraţi-vă pentru el, pentru orice realizare a lui;

• Trăiţi cu prezentul, percepeţi copilul aşa cum este el sau cum va fi în următoarele 2 săptămâni;

• Mergeţi înainte oricât de încetenită ar fi dezvoltarea copilului, concentraţi-vă asupra reuşitei lui, nu vă chinuiţi comparându-l cu semenii „normali”.

• Apelaţi la ajutorul specialiştilor şi încurajaţi copilul să meargă în școala din localitate.

• Implicaţi-vă activ în identificarea necesităţilor copilului împreună cu cadrele didactice din instituţiile școlare.

• Încurajaţi toţi membrii familiei (fraţi, surori, bunici, mătuşe, etc.) în educaţia copilului cu cerinţe educative speciale.

 

Cateva strategii de menţinere a echilibrului (după Sara Newman)

• Fiţi realişti. Ţineţi minte că nimeni nu ştie mai bine şi mai mult despre copil decât dumneavoastră. Acceptaţi orice ajutor din partea familiei, prietenilor, apropiaţilor, serviciilor speciale.

• Analizaţi minuţios toate posibilităţile accesibile pentru copil: centre de abilitare, de intervenţie timpurie.

• Faceţi legătură cu institutiile locale pentru a cunoaşte şi alţi părinţi care educă copii cu nevoi speciale, cu probleme similare: centre de intervenţie, centre de reabilitare, asociaţii sociale, ONG-uri. Comunicarea cu părinţii care au trecut prin toate emoţiile, situaţiile dificile, este un bun suport pentru dumneavoastră. Puteţi face schimb de experienţă, de informaţii şi idei noi;

• Nu uitaţi de dumneavoastră, probabil necesităţile dumneavoastră vi se par a fi nesemnificative în comparaţie cu necesităţile copilului. Dar majoritatea părinţilor susţin că odihna oricât de scurtă ar fi este utilă atât pentru părinţi, cât şi pentru copil. A avea grijă de un copil cu dizabilitate (mai ales, cu o problemă de sănătate mintală) este o provocare din punct de vedere emoţional. Este  important să aveţi grijă de dumneavoastră  înşivă astfel  încât să îl puteţi ajuta pe copil în toată această perioadă.

• Aveţii grijă de copilul dumneavoastră, dar şi de dumneavoastră înşivă! Dormiţi suficient, faceţi sport, mîncaţi sănătos şi implicaţi-vă în activităţi practice. Dacă aveţi grijă de dumneavoastră, vă veţi încărca pozitiv energetic şi veţi rămîne puternic.

• Păstraţi-vă relaţiile de prietenie! Păstraţi-vă aproape prietenii şi persoanele dragi, care vă pot sprijini în momentele dificile.

• Faceţi-vă timp pentru activităţile dumneavoastră favorite. A vă detaşa din cînd în cînd de grijile familiei, reperezintă un mod sănătos de a avea grijă de dumneavoastră  înşivă.

• Acceptaţi sprijin din partea celorlalţi. Apropiaţi-vă de părinţii care se confruntă cu aceeaşi problemă. Deşi implicarea într-un grup de suport poate părea critică, vă veţi simţi mai puţin singur/ă şi veţi primi sprijin.

În anexe veţi putea găsi câteva sfaturi pe care le veţi putea oferi familiilor care au copii cu probleme de sănătate mintală pentru ca aceştia să poată depăşi problemele emoţionale care, eminamente, apar în procesul de îngrijire a copiilor.

Modalităţile de stimulare a implicării familiei la nivelul claseide copii/școlii:

• Invitarea părinţilor în activităţi la clasă poate înlesni o experienţă pozitivă prin:

• - selectarea unei activităţi care poate fi demonstrată uşor;

• - angajarea părinţilor să lucreze doar cu grupuri mici de copii (2-3);

• - încurajarea bunei dispoziţii, a unei atmosfere relaxante;

• - evitarea declarării de învingători;

• - consilierea în îndrumarea comportamentului copiilor.

 

 

• Grupurile de sprijin constituite din părinţi  ai copiilor cu CES

Părinţii acestor copii au nevoie de a se întâlni cu alţi părinţi care au copii cu CES, mai ales dacă este vorba de probleme de acelaşi fel sau asemănătoare. Grupurile de sprijin constituite din părinţi le oferă acestora şansa de a-şi comunica informaţii, de a da şi de a primi un suport emoţional, de a lucra ca o echipă cu interese comune în favoarea copiilor. Iniţiativa constituirii unor asemenea grupuri este bine să vină de la părinţi. Modalităţile de organizare şi activităţile pe care şi le propune grupul de sprijin pot fi foarte diverse, în funcţie de problematica şi potenţialul copiilor, ale şcolii, ale contextului comunitar etc. Ceea ce este important şi esenţial în buna funcţionare a grupului este cultivarea sentimentului de comunitate.

• Implicarea părinţilor ca factori de decizie este esenţială.

Părinţii copiilor cu CES îşi stabilesc, cel mai adesea anterior venirii la școală, relaţii cu specialiştii şi serviciile comunităţii, sunt ei înşişi surse de informaţii, deci, per ansamblu - resurse importante pentru școală, pentru alţi părinţi. Informaţiile oferite de părinţi pot fi incluse în modalităţi diverse de luare a deciziilor privitoare la copiii cu CES.

 • Formarea unei echipe de sprijin care să includă şi părinţii copiilor cu CES.

Funcţionarea unor asemenea echipe formate din cadre didactice şi / sau diverşi specialişti este optimizată dacă ele cuprind şi părintele copilului, ca şi cadrul didactic care conduce grupa respectivă. Uneori chiar şi membri ai personalului nedidactic al școlii pot aduce date utile la reuniunile acestei echipe.

Forme de colaborare şi sprijin reciproc (școala - familie)

• Activităţile de oferire a informaţiilor - în cadrul acestora familiile primesc informaţiile din partea persoanelor autorizate. Exemple de astfel de activităţi sunt: avizierele, scrisori şi bilete, carnetele de corespondenţă, telefoane, publicaţii/buletine periodice ale şcolii, diferite ştiri, programe de întâlnire cu părinţii, şedinţe.

• Activităţile de împărtăşire a informaţiilor - cele mai obişnuite activităţi de acest tip sunt şedinţele părinţi- cadru didactic-specialişti. În educaţia cerinţelor speciale, şedinţele cu părinţii iau foarte des forma unor şedinte axate pe PEI. Se planifică acum activităţile de colaborare şi se rezolvă problemele apărute în aplicarea planului. Informaţiile sunt oferite de asemenea prin intermediul unor carnete în care se notează istoria devenirii copilului, performanţele acestuia, dar şi problemele întîmpinate. Informaţiile pot veni atât de la cadrul didactic/specialist spre părinte, cât şi invers.

• Sprijinul colaborativ pentru curriculum - activităţile de sprijin presupun o implicare activă a membrilor familiei în cadrul programelor școlii. Cele mai obişnuite activităţi de acest gen sunt intervenţiile comune, familie - școala, în care membrii familiei lucrează împreună cu cadrele didactice pentru fixarea obiectivelor PEI. Părinţii pot juca rolul profesorului  acasă, şi pot supraveghea studiul suplimentar al copilului în scopul sprijinirii derulării PEI.

• Colaborarea cu comunitatea  școlii presupune cooperarea pentru îndeplinirea unei sarcini anume împreună, membrii familiei şi cadrele didactice. În cadrul acestei colaborări, membrii familiei pot juca rolul de instructori, voluntari, membri de comitet de intervenţie, tutori, instructori de „mini-predare“, asistenţi în cadrul călătoriilor în afara școlii, ajutor în pregătirea materialelor didactice şi echipamentului necesar.

• Pregătirea părinţilor  cere atât părinţilor, cât şi specialiştilor să-şi aloce timp pentru pregătirea şi programele educaţionale ce vor fi aplicate. Pregătirea părinţilor este o activitate foarte constructivă, deoarece implică învăţarea şi acumularea cunoştinţelor şi tehnicilor folositoare părinţilor în schimbarea comportamentelor neadecvate ale copiilor. Sensibilizarea părinţilor pentru obiectivele, ţintele, abilităţile programelor este esenţială pentru educarea şi pregătirea acestora.

Shea şi Bauer (1994) descriu şi un continuum al activităţilor colaborative, bazate pe următoarele elemente:

- timpul disponibil, în care aceste activităţi pot fi făcute;

- cantitatea şi calitatea dorită de implicare a persoanelor;

- calitatea sprijinului din partea personalului școlii pe care şi-o doresc părinţii şi pe care o pot obţine.

Situaţiile de non-colaborare dintre familie şi școală sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive diverse, de percepţii diferite ale părinţilor şi cadrelor didactice cu referire la valoarea școlii, a copiilor, etc. În munca cu „problemele părinţilor“, Bemporad, Ratey şi O. Drișcoll (1987, Shea şi Bauer, 1994) spun că există trei tipuri de asemenea probleme, cu care școala  se poate confrunta.

Mai întâi sunt problemele native ale părinţilor - vigoarea fizică şi energia psihică de a putea trăi şi sprijini copilul care are o dizabilitate.

Cea de-a doua categorie include tendinţele psihologice de apărare folosite de părinţi pentru a face faţă epuizării, furiei şi durerii survenite în urma necazurilor derivate din situaţia de părinte.

În al treilea rând apare o schimbare a experienţelor sociale ale părinţilor, ca rezultat al dizabilităţii copilului. Adesea părinţii îşi alocă o mare parte de timp şi resurse financiare pentru a se documenta singuri în problematica specifică dizabilităţii, pentru a căuta servicii de reabilitare adecvate, pentru a încerca să devină chiar ei intervenanţi în ameliorarea unei situaţii. Sau nu au încredere în instituţiile statutului, după numeroase demersuri şi încercări de a-şi ajuta copilul.

Sunt şi părinţi ale căror dificultăţi nu pot fi atenuate prin intervenţia cadrelor didactice.

Aceşti părinţi trebuie să fie orientaţi către specialişti calificaţi (consilieri, psihologi, psihopedagogi, asistenţi sociali, medici, etc.).

 Orientarea este binevenită atunci cînd părinţii:

- resimt probleme financiare;

- sunt implicaţi în neînţelegeri maritale sau alt gen de crize;

- simt deseori sentimente de neajutorare, disperare;

- cred că nu sunt pregătiţi pentru educarea copilului lor;

- sunt situaţi constant la nivele înalte de stres;

- încep deseori să se plîngă mai degrabă de problemele personale decât de cele manifestate de copil sau de programul educaţional al acestuia.

Recunoaşterea complexităţii problemelor personale ale copiilor pot creşte sensibilizarea cadrelor didactice faţă de nevoile părinţilor.

Comunicarea cu părinţii

Colaborarea dintre școala şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune cînd este vorba de interesul copilului. Rolul profesorului  este acela de a discuta cu părinţii copiilor, de a stimula comunicarea permanentă cu aceştia, de a informa membrii familiei cu privire la nevoile psihice şi motrice ale copiilor, de a-i orienta către cunoaşterea activităţilor din școală şi sprijinul în desfăşurarea cât mai eficientă a acestora.

Ea concepe cele două instituţii sociale exprimîndu-se în schimburi de opinii şi în discuţii, iar atunci cînd este vorba de decizii, păstrîndu-şi fiecare identitatea şi aportul în mod specific.

Modul cum interrelaţionează părinţii şi educatorii îşi pune amprenta pe formarea şi educarea copilului. La copiii cu vârste între 3-6-14 ani este foarte important ca familia şi personalul școlii să comunice liber şi deschis despre copii şi activităţile lor. Școala şi căminul părintesc sunt strîns legate intre ele şi cu cât comunicarea între ele este mai eficientă, cu atât mai mult sprijin pot primi copiii pentru a trece printr-o perioadă educaţională încununată de succes. Când profesorul  consideră comunicarea ca fiind indispensabilă pentru succesul copilului, ea devine parte integrantă a activităţilor de zi cu zi.

Comunicarea cu familia presupune :

• să alocaţi timp suficient, să creaţi ocazii şi încurajaţi familiile să discute cu dumneavoastră despre ideile, bucuriile, școpurile şi grijile lor;

• să stabiliţi locuri special amenajate pentru a purta discuţii între patru ochi şi trataţi întotdeauna informaţia primită ca  fiind confidenţială;

• ca familiile vă vor împărtăşi informaţii cu adevărat personale şi este de datoria noastră, a educatoarelor, să le asigurăm că ele vor fi strict confidenţiale.

În funcţie de școpul urmărit în cadrul parteneriatului cu familia, comunicarea școală-familie poate îmbrăca forme diferite cu rezultate diferite.

Astfel, modalităţile de comunicare cu familia pot fi:

- formale: este un mod mai oficial, uneori în scris, adresat în general tuturor părinţilor, care urmăresc școpuri generale, administrative, de organizare sau îmbunătăţire a colaborării sau de educaţie parentală;

- informale: este un mod de comunicare mai familiar, mai apropiat, care urmăreşte obiective specifice ce privesc dezvoltarea copilului, problemele specifice pe care acesta le întîmpină şi care necesită o atmosferă mai relaxată, mai caldă pentru a crea contextul necesar împărtăşirii de idei şi luării de decizii în comun.

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice, care trebuie valorizate corespunzător de cătreșcoala.

Comunicarea şi colaborarea eficientă dintre educatori/specialişti şi părinţi se bazează pe câteva elemente esenţiale (Beckman, Newcomb, 1996, Step by Step, 2001):

- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către educatori. Este important să se plece de la premisa că părinţii sunt cei mai importanţi profesori din viaţa copilului; respectul şi tactul dovedit de educator faţă de complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc;

- Atitudinea imparţială, care solicită gîndirea pozitivă şi deschisă despre familii, evitarea judecăţilor evaluative şi dezaprobatoare. Atitudinea imparţială înseamnă încurajarea familiilor de către educatori/specialişti să-şi evaluaze propriile decizii fără a influenţa cu propria lor părere;

- Empatia faţă de părinte poate fi uşor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog şi comunicare sinceră.

- Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor este foarte importantă, cel puţin din două motive. Pe de o parte, părinţii copiilor cu CES au nevoie de mai multe informaţii pentru a se putea implica, pe de altă parte - multe din aceste informaţii pot fi dureroase.

Instituirea respectului reciproc, a relaţiilor empatice, ca bază a unei colaborări autentice între educatori, copii, familiile lor şi specialişti este un proces complex, care cere timp, energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă. Este important de menţionat că în acest proces nu numai copiii sunt cei care învaţă, ci şi adulţii.

În concluzie:

Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este esenţial ca:

- părinţii să fie priviţi ca participanţi activi care pot aduce o contribuţie reală şi valoroasă la educarea copiilor lor;

- părinţii să fie parte la adoptarea deciziilor privitoare la copiii lor; - să se recunoască şi să se aprecieze informaţiile date de părinţi referitoare la copiii lor;

- să se valorifice aceste informaţii şi să se utilizeze în completarea informaţiilor profesionale;

- responsabilitatea să fie împărţită între părinţi şi educator.

Munca în parteneriat este şi în avantajul copilului şi în interesul acestuia:

- permite o organizare mai bună a întregului demers educativ-recuperator;

- colaborarea şi comunicarea permanentă între partenerii adulţi constituie un model de comportament şi pentru copii;

- din punct de vedere afectiv, copiii capătă încredere în ei, își dezvoltă autonomia, le apar sentimente de bucurie şi satisfacţie, simt interesul, afecţiunea, aprecierile adulţilor cu privire la activitatea lor pentru părinţi, pentru cadrele didactice, pentru comunitate.

Este clar faptul că pentru a realiza un parteneriat la nivelul intervenţiilor timpurii asupra copiilor trebuie să fie suficiente informaţii la îndemîna părinţilor şi că deciziile trebuie pregătite cu grijă şi împreună.

Avantajele promovării incluziunii sociale în parteneriatul cu familiile copiilor:

• pentru părinţi:

- devin mult mai implicaţi în educaţia copiilor lor;

- stabilesc prietenii şi relaţii de ajutor cu ceilalţi părinţi.

• pentru cadrele didactice:

- deșcoperă noi tehnici de învăţare pentru a veni în ajutorul copiilor care întîmpină dificultăţi.

• pentru comunitate:

- copiii devin participanţi ai comunităţii şi contribuie la bunul mers al acesteia;

- ajută la dezvoltarea solidarităţii şi toleranţei comunităţii;

- avantaje financiare pe termen lung deoarece educarea copiilor în grupe/clase  inclusive costă mai puţin decât în școli speciale;

- previne şi reduce problemele sociale ale comunităţii şi societăţii.

 

 

Lista de verificare a bunelor practici privind funcţionarea parteneriatului educaţional cu părinţii.

Indicatori

DA

NU

I. Cum facem ca părinţii şi vizitatorii să se simtă bineveniţi la şcoală?

 

 

Au primit cadrele didactice, personalul școlii şi copiii instrucţiuni clare privind felul în care trebuie primiţi şi ajutaţi părinţii şi vizitatorii? (de ex. zîmbind)?

 

 

Indicatoarele sunt clare si prietenoase?

 

 

Există o zonă specială de recepţie înșcoala unde părinţii se pot înregistra?

 

 

Este zona respectivă de recepţie atractivă şi primitoare?

 

 

Instrucţiunile care se adresează vizitatorilor sunt clare şi prietenoase?

 

 

Există indicatoare la intrarea în școală şi în alte puncte-cheie, astfel încât vizitatorii să poată găsi cu uşurinţă recepţia?

 

 

Sunt toate sălile de clasa/clasele şi alte spaţii – educaţionale sau administrative - etichetate clar?

 

 

Există în școală o cameră sau un centru de informare pentru părinţi?

 

 

Există o politică prin care vizitatorii sunt serviți cu apă și băuturi răcoritoare?

 

 

Există o toaletă clar marcată pentru vizitatori?

 

 

II. Organizarea adecvată a şedinţelor cu părinţii

 

 

Există un program de şedinţe cu părinţii în care aceştia să fie ţinuţi la curent cu diversele probleme educaţionale?

 

 

Există ateliere de formare şi cursuri adecvate disponibile pentru părinți?

 

 

Sunt şedinţele cu părinţii ţinute în intervale orare convenabile pentru aceştia?

 

 

Există un sistem prin care părinţii să fie informaţi în avans în legătură cu aceste şedinţe?

 

 

Cadrul didactic sau alt membru al personalului menţine o evidenţă a gradului de implicare a părinţilor?

 

 

III. Informarea părinţilor şi a comunităţii

 

 

Sunt trimise broşuri despre şcoală tuturor părinţilor?

 

 

Broşurile respective includ informaţii despre rolul părinţilor în școală?

 

 

Sunt trimise în mod regulat buletine informative părinților?

 

 

Cadrul didactic sau un alt membru al personalului verifică dacă toţi părinţii sunt ţinuţi la curent?

 

 

Sunt materialele destinate părinților atractive şi uşor de înţeles?

 

 

Există un sistem prin care părinții să fie informaţi în legătură cu temele elevilor pe baza unui jurnal de comunicare   profesor–părinte?

 

 

Sunt părinții informați în legătură cu oportunitățile pe care le au la dispoziþie pentru a se implica mai mult în  activităţile școlii?

 

 

Există panouri de afişaj în cadrul comunităţii unde să se afişeze evenimentele care se desfăşoară în  şcoală şi şedinţele cu părinţii?

 

 

Sunt disponibile facilităţi preșcolare pentru a încuraja frecvenţa? (de ex. un club sportiv sau un alt tip de club)

 

 

 

Există cluburi a căror activitate se desfăşoară după ore, care să îi ajute pe părinţii care lucrează?

 

 

Există facilităţi în școală care să permită copiilor să își facă temele pentru a ajuta familiile care au o situaţie dificilă?

 

 

IV. Cum aflăm părerile părinţilor şi cum âi implicăm?

 

 

Sunt toţi părinţii informaţi de existenþa comitetelor, grupurilor, cluburilor, etc. în care părinţii sunt reprezentaţi?

 

 

Există un sistem democratic de alegere a reprezentanţilor acestora?

 

 

Există un sistem clar pus la punct prin care părinţii să poată face observaţii legate de performanţele copiilor şi prin care acestea să fie puse în practică? (de ex. o cutie cu sugestii?)

 

 

Se face un sondaj de opinie anual pentru a se vedea care sunt opiniile părinţilor legate de anumite aspecte ale vieţii școlii?

 

 

Există referendum-uri sau şedinţe unde să se supună la vot problemele importante?

 

 

V. Sprijinirea părinţilor de către  școală

 

 

Se fac vizite părinţilor la domiciliu înainte ca  să fie înscris copilul?

 

 

Sunt părinţii invitaţi la școala înainte ca  să fie înscris copilul?

 

 

Se oferă formare părinţilor  în ceea ce priveşte structurarea timpului de joacă, sănătatea şi nutriţia copilului?

 

 

Sunt consiliaţi părinţii pe probleme legate de educarea copiilor (de ex. cum să să joace cu copiii sau cum să le citească?)

 

 

 

ANEXE

Anexa 1.

BOALA AFECTEAZĂ ÎNTREAGA FAMILIE.

Atunci când un copil este bolnav, întreaga familie este afectată – la fel cum se întîmplă şi atunci cînd unul dintre părinţi are o problemă de sănătate.

Problemele de sănătate mintală ne afectează gîndurile, emoţiile şi comportamentele – ale copilului, ale tale, ale tuturor membrilor familiei. Probabil că eşti furios/furioasă, dezamăgit/ă sau trist/ă, văzând că viaţa copilului tău nu este aşa cum ţi-ai fi dorit şi imaginat tu că va fi.

Există modalităţi prin care familia reuşeşte să rămână puternică sau chiar să devină puternică în confruntarea cu această situaţie dificilă. Multe familii însă suferă în tăcere şi încearcă să se lupte pe cont propriu. Pentru a face faţă eficient, familiile au nevoie de sprijin şi ajutor.

CE POŢI FACE CA PĂRINTE ATUNCI CÎND COPILUL TĂU ARE O PROBLEMĂ DE SĂNĂTATE MINTALĂ?

Iată câteva recomandări:

• Păstrează-ţi speranţa. Nu uita, că în cele mai multe cazuri problema are o soluţie. A recunoaşte că există o problemă şi a cere ajutor sunt primii, şi de cele mai multe ori ori, cei mai dificili paşi.

• Află cât mai multe lucruri despre diagnostic. Cunoaşterea ne întăreşte. Cu cât ştii mai multe despre boală, cu atât îi vei face faţă mai bine.

• Fii atent la semne ale tulburării şi la alţi membri ai familiei. De multe ori problema de sănătate se moşteneşte.

Este important să fiţi conştient de aceşt lucru astfel, încât să puteţi ajuta şi alţi membri ai familiei care ar putea suferi de această boală.

• Vorbiţi cât mai des. Vorbiţi despre sentimentele, gîndurile, temerile pe care fiecare dintre membrii familiei le are. Emoţiile neexprimate vor genera în timp furie şi resentimente. Discutaţi deschis despre cum v-a afectat boala viaţa de familie şi încercaţi să găsiţi o soluţie împreună.

• Reduceţi pe cât posibil stresul de acasă. Activităţile de rutină din familie le dau copiilor senzaţia de control asupra propriilor sentimente. Este important să aveţi un stil de viaţă organizat şi predictibil/uşor de prezis. Evitaţi în această perioadă schimbări majore (de ex., mutarea într-o nouă locuinţă/casă).

• Modifică-ţi aşteptările. Este posibil ca, copilul tău să nu se mai înţeleagă foarte bine cu cei din jur şi să nu mai aibă performanţele pe care le avea înainte. Este important să îţi modifici aşteptările pe care le ai în ceea ce îl priveşte şi să reduci cerinţele şi sarcinile.

• Fii deschis. Este posibil să vă fie teamă sau ruşine să vorbiţi cu rudele, prietenii de familiei sau profesorii copilului despre tulburarea acestuia. Deşi este importnant să fiţi discret pentru a nu-i lăsa copilului impresia că îl trădaţi, este la fel de important să vorbiţi cu cei care vă pot ajuta.

• Acceptă sprijinul. Contactul cu familia care se confruntă cu aceeaşi problemă ca a dumneavoastră vă poate ajuta foarte mult. Grupurile de sprijin pentru părinţi pot fi foarte utile.

 

 

Anexa 2.

CUM VORBEŞTI CU COPILUL TĂU

Uneori părinţilor le este teamă să vorbească despre sentimentele lor sau să își întrebe copiii cum se simt. Dacă nu vorbiţi despre boală, apare riscul ca fiul/fiica  să se simtă şi mai singur(ă).

Iată câteva recomandări.

Ø  Spune-i copilului că îţi pasă.

• „Te iubesc!”

• „Eşti important pentru mine!”

• „Nu mi-e indiferent felul în care te simţi!”

Ø  Exprimă-ţi îngrijorarea.

• „Sunt îngrijorat/ă pentru că am observat că ai plîns mult în ultima vreme”

• „Sunt îngrijorat/ă pentru că zilele acestea mi s-a părut că eşti furios şi nefericit”

• „Sunt trist/ă pentru că observ că nu mai ai energie pentru a face acele activităţi care îţi plăceau înainte: de ex., observ că nu mai vrei să petreci timp cu prietenii tăi...”

• „Mă îngrijorează siguranţa ta atunci când tu...”

Ø  Încearcă să înţelegi sentimentele copilului. Pune-i întrebări deschise şi nu întrebări la care să răspundă cu un simplu DA sau NU. Poţi să îi spui lucruri de felul:

• „Uneori, cînd oamenii nu se simt bine, sunt trişti, furioşi, singuri, le vine să plîngă toată ziua. Tu cum te-ai simţit în ultima vreme?”

• Odată ce copilul începe să se deschidă, îl poţi provoca la o discuţie spunându-i:  „Povesteşte-mi mai multe despre asta...” pentru a obţine mai multe informaţii.

Ø  Colaborează. Majoritatea copiilor cu o poblemă de sănătate mintală se simt singuri. Dă-i copilului asigurări că vei fi alături de el, spunându-i:

·         „Nu eşti singur, te voi ajuta şi vom rezolva împreună această problemă”.

·         „Ne vom descurca împreună; nu te voi abandona”

Ø  Fii explicit şi onest. Atunci cînd copilul vă pune o întrebare, răspundeţi cât mai onest şi conform nivelului de înţelegere caracteristic vârstei copilului:

• „Acum ne vom întâlni cu un psiholog care îi ajută pe oamenii care se simt trişti; unii doctori repară un picior sau au grijă de tine cînd eşti răcit; alţii te ajută atunci cînd eşti trist”

Următoarele abordări NU SUNT DE  AJUTOR:

• Nu-l întreba pe copil de ce se simte rău. Copiii nu pot răspunde la întrebări de felul: „De ce plîngi tot timpul?” sau „De ce eşti agitat?”. Astfel de întrebări îi fac să se simtă şi mai rău – vinovaţi că nu își pot controla sentimentele/ emoţiile negative cînd cei din jur se aşteaptă ca ei să facă asta.

• Nu-i cere copilului să schimbe modul în care se simte. Copiii nu pot scăpa de problemă peste noapte. Ei nu-şi pot controla modul în care se simt şi nu pot scăpa de sentimentele de tristeţe doar printr-un act de voinţă.

• Nu compara sentimentele tale din trecut cu tulburarea copilului tău. Nu ajută să îi spui „Ei bine, cînd mă simţeam rău, eu reuşeam să mă mobilizez şi să trec peste orice problemă” sau „Cînd eram mic şi mi-a murit căţelul, am trecut peste asta; viaţa merge înainte”.

 

Anexa 3.

NU EŞTI SINGUR!

Nu eşti singurul părinte al cărui copil are o problemă de sănătate mintală. Părinţii confruntaţi cu tulburarea copilului se pot simţi copleşiţi; mulţi au sentimente de confuzie şi neajutorare; alţii – sunt furioşi, răniţi, frustraţi, își pun constant întrebarea: “De ce mi se întîmplă tocmai mie?”. Părinţii care, la rîndul lor, au sau au avut o problemă de sănătate mintală, experimentează sentimente de vină şi ruşine şi se întreabă dacă nu cumva chiar ei şi-au îmbolnăvit copilul. Toate aceste sentimente sunt fireşti, nu eşti singurul părinte care se simte astfel.

Iată ce poţi face pentru a fi de ajutor:

• Respectă şi validează sentimentele copilului tău. Este dificil să-ţi vezi copilul trist, în suferinţă. Probabil că prima ta reacţie ar fi de a încerca să îl înveseleşti. Nu încerca asta! A încerca să înveseleşti un copil cu depresie sau anxietate sau orice altă problemă emoţională, înseamnă să âi transmiţi mesajul că, dacă vrea cu adevărat şi se străduie, va reuşi să se simtă mai bine. E mult mai util să îl asculţi pe copil, să îl iei în serios şi să ăi accepţi sentimentele negative.

• Foloseşte încurajarea, nu pedeapsa. În loc să strigi: “Închide televizorul, nu ţi-ai strîns jucăriile încă!”, mai bine îi spui calm: “După ce îţi strîngi toate jucăriile, te poţi uita la desene animate”.

• Centrează-te pe consecinţe, nu pe pedeapsă. De ex., dacă copilul tău sparge un obiect în timpul unei crize, foloseşte o consecinţă naturală – roagă-l să te ajute să lipiţi obiectul împreună sau să strîngeţi cioburuile. Această abordare este mult mai eficientă decât aplicarea unei pedepse care nu are nu are nici o legătură cu acest incident (de ex., să nu aibă voie să părăsească camera lui).

• Ajută-l pe copil să își construiască un vocabular al emoţiilor. Mulţi oameni au dificultăţi în a-şi găsi cuvintele care descriu ceea ce simt. Ajutîndu-l pe copil să își eticheteze sentimentele, se facilitează alcătuirea unui vocabular emoţional care îi va permite să vorbească clar despre felul în care se simte. Pentru copil sunt utile posterele sau desenele expresiilor emoţionale.

• Oferă-i sprijin şi iubire necondiţionată. Mulţi copii cu o problemă de sănătate emoţională simt că nu sunt iubiţi, sau, mai mult, cred că nu sunt demni de a fi iubiţi. Spuneti-i copilului că îl iubiţi cât se poate de des, îmbrăţişaţi-l cât mai des şi mîngâiaţi-l.

• Încurajaţi-l să se implice în activităţi. Gîndeşte-te la activităţile care îi fac plăcere şi invită-l să le faceţi împreună. Nu îl presa, ameninţa sau şantaja să le facă dacă nu vrea. Dacă copilul nu vrea să se implice în acea activitate, accept şi respectă-i alegerea.

• Construiţi împreună o rutină sănătoasă a somnului. Copiii au adesea probleme cu somnul, ceea ce generează şi mai multă iritabilitate şi oboseală. Stabilirea şi respectarea consecventă a unei ore de somn, limitarea/eliminarea consumului de cofeină, exerciţiul fizic regulat conduc în timp la creşterea cantităţii şi calităţii somnului.

• Înţelege, că ceea ce are copilul tău este o boală. Deşi este dificil să îţi păstrezi calmul cînd copilul tău face o criză, este important să nu pedepseşti şi să nu spui lucruri grave care l-ar răni/jigni. Copilul tău nu poate controla felul în care simte şi se comportă. Poţi fi furios/ă din cauza bolii, dar asta nu înseamnă că nu îţi iubeşti copilul sau că nu eşti îngrijorat/ă pentru starea lui.

 

Anexa 4.

Ce influenţă are un CLIMAT  FAMILIAL  NEGATIV  asupra copilului?

1. Certurile, insultele reciproce, strigătele pe tonuri ridicate, scenele răutăcioase pot să-l sperie pe copil. În ochii copilului certurile părinţilor pot căpăta mărimi catastrofale. Pentru micuţ – aceasta este o tragedie adevărată, care ameninţă stabilitatea lumii copilăreşti.

2. Perioadele de linişte aparentă umplu viaţa copilului cu un sentiment neconştientizat de anxietate, nelinişte sufletească permanentă. Un astfel de copil nu cunoşate sentimentele de linişte şi siguranţă.

3. Copiii care trăiesc în situaţii de stres permanent, repetă scenele familiale în jocuri agresive, în coşmaruri de noapte, în amintiri care-i năpădesc chiar şi în timpul activităţilor relativ liniştite.

4. Martori ai certurilor permanente ale părinţilor, aceşti copii se deosebesc prin stări de frică, nelinişte/ anxietate, depresie.

5. Frica de a se pomeni abandonat  de către părinţii săi copilul o ascunde sub masca agresivităţii şi obrăzniciei.

6. La unii copii emoţiile se inhibă, deoarece ei se tem să-şi exprime interesul şi dragostea faţă de alţii, urmărind, în permanenţă scene de transformare bruscă a dragostei în ură.

7. Un atare comportament agresiv, pe care îl trăieşte în familie, copilul poate să-l transfere şi în familia pe care, în viitor, o va infiinţa.

 

Anexa 5.

ZECE REGULI PENTRU UN CLIMAT FAMILIAL SĂNĂTOS ŞI EDUCATIV

1. Vorbiţi respectuos unul cu altul. În discuţiile cu alte persoane nu vorbiţi despre greşelile partenerului. Copiii vă iubesc în aceeaşi măsură pe ambii părinţi şi nu vor tolera incorectitudinea.

2. Copiii se mîndresc cu faptul, că părinţii se iubesc şi se înţeleg între ei. Atunci când în familie sunt relaţii armonioase, copiii se simt protejaţi de ambii părinţi, aceasta le oferă sentimentul de deplină siguranţă.

3. Nu rezolvaţi conflictele şi neînţelegerile în faţa copilului. În caz contrar, el va fi pus în situaţia să treacă de partea unuia dintre părinţi şi să-l acuze pe celălalt. Din acest motiv va scădea influenţa educativă a părintelui „acuzat”.

4. Înaintaţi cerinţe unice faţă de copil. Conveniţi asupra unor cerinţe sau sancţiuni pentru a fi impuse copilului. Aceasta va conduce la formarea mai rapidă a deprinderilor de a respecta cerinţele înaintate. El va conştientiza mai uşor că ceea ce îi cereţi să facă nu e doar dorinţa voastră, şi că aşa trebuie de făcut, pentru că toţi procedează aşa.

5. Tradiţiile familiale au efecte educative foarte mari. Sărbătorirea zilelor de naştere, a onomasticii membrilor familiei, a jubileului nunţii părinţilor, vizitele la bunici, consolidează relaţiile între toţi membrii familiei, oferă satisfacţia clipelor frumoase trăite împreună.

6. Nu uitaţi, copilul vrea să fie asemeni vouă, de aceea vă imită întru totul. Ei sunt copiile voastre, reflexia în oglindă a caracterelor şi conduitei voastre. Nu faceţi copilului declaraţii de genul: „eşi leit taică-tu” sau „eşti exact ca maică-ta”: lui îi este greu să accepte doar un model, el vrea să semene cu ambii părinţi, deaceea e mai înţelept să nu îi amintiţi acest lucru. Dar atunci cînd vă supără ceva în conduita copilului, nu uitaţi că orice greşeală a părinţilor este preluată şi multiplicată de către copil fără ca acesta să conştientizeze.

7. Nu folosiţi cuvinte indecente, aceasta ar conduce la scăderea autorităţii voastre. Copilului, îndeosebi celui mic, îi este caracteristică „vînătoarea de cuvinte”. În cazul în care copilul „a vînat” în afara familiei aceste cuvinte, e bine să vă exprimaţi atitudinea negativă faţă de cuvintele respective, dar nu faţă de copil.

8. Oferiţi-vă mici atenţii unul altuia. Atunci cînd plecaţi la sau veniţi de la serviciu, nu vă jenaţi să vă bucuraţi de acest eveniment şi dăruiţi-vă câte un sărut, iar cînd treziţi copilul dimineaţa nu uitaţi să-l sărutaţi şi să-l îmbrăţişaţi. Aceasta îi va crea o bună dispoziţie pentru întrega zi, iar copilul bine dispus se supune mai uşor cerinţelor celor maturi. Pentru ca să se dezvolte normal, copilul are nevoie de mîngâiere. Îndeosebi cînd copilul este bolnav această necesitate se acutizează.

9. Adunaţi-vă  toţi membrii  familiei pentru a audia muzică. Selectaţi cu grijă muzica pe care o ascultaţi în familie. Atât părinţii trebuie să cunoască preferinţele muzicale ale copilului, cât şi copilul, la rîndul lui, să le cunoască pe cele ale părinţilor.

10. Puneţi în discuţie unele probleme, cum ar fi cele de distribuire a bugetului familial, încadrând şi copilului de timpuriu. Aşa o să reuşiţi să-l învăţaţi câteva lucruri foarte importante: să ierarhizeze lucrurile în ordinea prioritălor; să aibă cerinţe moderate; să vă respecte pe ambii în aceeaşi măsură; să ştie că orice problemă poate fi soluţionată mai uşor dacă la rezolvarea ei participă toţi membrii familiei.

BIBLIOGRAFIE

1.       Acces la educaţie a copiilor cu cerinţe educative speciale, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Bucureşti,Mai 2004

2.       Anca Maria, METODE SI TEHNICI DE EVALUARE A COPIILOR CU CES, Editura, Presa Universitară Clujeana, 2007.

3.       Breben, S., Gongea, E., Ruiu, G., Fulga, M. Metode interactive de grup, Ed. Arves, Bucureşti, 2007.

4.       Bunescu, G. , Alecu, G. , Badea, D. , Educaţia părinţilor, Strategii şi programe, E.D.P., Bucureşti, 1997

5.       Cristea, S., Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti, Grupul editorial Litera-Eitera Internaţional, 2002.

6.       Cucoş C. Pedagogie, Ed. Polirom, 2006.

7.       Coman, S. (coordonator), Parteneriat în educaţia integrată a copiilor cu cerinţe educative speciale, Editura Spiru Haret, Iaşi, 2001

8.       Dezvoltarea practicilor incluzive în școli. Ghid managerial, MEN şi UNICEF, Bucureşti, 1999.

9.       R.A., Bucureşti, 2007.

10.   Gherguţ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale-strategii diferenţiate şi incluzuve în educaţi. Editura Polirom , Bucureşti, 2006.

11.   Mara, D., Strategii didactice în educaţia incluzivă. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 2009.

12.   Popovici, Doru-Vlad. Dezvoltarea comunicarii la copiii cu deficiente mintale, Edit. Pro-Humanitate, Bucuresti, 2000,

13.   Strategii educaţionale centrate pe elev Coordonatori: Şoitu Laurenţiu, Gherciu Rodica Diana. Buzău, Tipografia ALPHA MDN, 2006.

14.   Ungureanu, Dorel. Educaţia integrată şi școala incluzivă. Timişoara, 2000.

15.   Vrăsmaş, T., Învăţămîntul integrat şi/sau incluziv, Aramis, 2001

16.   Vrăsmaş, T., Vrăsmaş, E., Stanciu, M. ş.a. Incluziunea şcolară a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale. Aspiraţii şi realităţi. Bucureşti, Editura VANEMONDE, 2010.