Învăţarea este definită, adeseori, drept o modificare de comportamente şi în comportamente, obţinută pe baza unei experienţe trăite personal. Când vorbim despre învăţare ne gândim, deci, la schimbările pe care le prevedem că se vor produce la cel care învaţă, schimbări ce pot avea loc în planul activităţii intelectuale, al vieţii afective ori al acţiunii practice.
Asemenea schimbări nu pot avea loc dacă subiectul (cel care învaţă) nu face nimic. Ele nu se produc „atâta vreme cât elevul rămâne doar în postura unui simplu spectator la lecţie, rezumându-se doar să urmărească cele predate, să asculte, să noteze, să repete, să reproducă pe de rost, să execute mecanic sarcini impuse” (I. Cerghit). Învăţarea se produce ca urmare a unui efort personal depus în acest sens, numai pe baza unei participări proprii.

 Metodele activ-participative sunt cele mai în măsură să solicite plenar, dar şi să valorifice maximal şi pe multiple planuri potenţialul uman de cunoaştere, de simţire şi de acţiune cu care un elev sau altul vine la şcoală.

 Specific acestor metode este faptul că pot stimula şi dezvolta învăţarea prin cooperare, lucrul în perechi sau în grupe mici de elevi, facilitând astfel comunicarea, relaţionarea, colaborarea şi sprijinul reciproc pentru rezolvarea unor probleme sau pentru explorarea unor teme noi, care duc la cunoaşterea dintre elevi, înţelegerea şi acceptarea reciprocă.

  Lecţiile bazate pe învăţarea prin cooperare prezintă câteva caracteristici importante:

 

• răspunderea individuală – se evaluează frecvent performanţa fiecărui elev care trebuie să ofere un răspuns în nume personal sau în numele grupului, iar rezultatul se comunică atât elevului cât şi grupului din care face parte;
• interacţiunea directă – elevii se ajută unii pe alţii încurajându-se şi împărtăşindu-şi ideile, explică celorlalţi, discută ceea ce ştiu, se învaţă unii pe alţii;
• interdependenţa pozitivă – elevii realizează că au nevoie unii de alţii pentru a duce la bun sfârşit sarcina grupului. Învăţătorii pot structura această interdependenţă pozitivă stabilind scopuri, recompense, resurse comune, roluri distribuite în grup;
• deprinderi interpersonale şi de grup mic – grupurile nu pot exista şi nici nu pot funcţiona eficient dacă elevii nu au şi nu folosesc anumite deprinderi sociale (conducerea, luarea deciziei, încrederea reciprocă, comunicarea, managementul conflictelor);
• procesarea în grup – elevii au nevoie de momente pentru a vedea cât de bine şi-au atins scopurile şi cât de eficienţi au fost în grup. Învăţătorul monitorizează în permanenţă activitatea de învăţare a grupurilor, le oferă feed-back (lor şi întregii clase), intervine şi corectează eventualele confuzii sau răspunsuri incomplete.

 

Momentele principale ale unei lecţii care include metode specifice dezvoltării gândirii critice corespund, după M. Stanciu, unor etape bine definite:

 

• faza pregătitoare (evocarea) – interpretarea cunoştinţelor noi prin prisma cunoştinţelor anterioare;
• realizarea sensului – participarea activă din partea elevului;
• reflecţia – consolidarea noilor cunoştinţe, schimb de idei.

 

Una dintre aceste metode, folosite cu succes la orice clasă din ciclul primar, în recapitularea şi consolidarea cunoştinţelor, este „TURUL GALERIEI”. Aceasta presupune parcurgerea unor anumiţi paşi:

 

1. brainstorming individual;
2. interviu de grup;
3. producerea planşelor,
4. susţinerea produselor de către un raportor;
5. afişarea produselor;
6. efectuarea turului galeriei;
7. dezbaterea.

 

Elevii lucrează în grupe de câte 3-4. Se propune un subiect pentru care elevii generează cât mai multe idei. De exemplu, la clasa a IV-a, subiectele pot fi:

 

Limba română: Părţi de propoziţie; Părţi de vorbire; Semnele de punctuaţie; Drumul cărţii de la autor la cititor;
Matematică: Unităţi de măsură; Forme geometrice;
Geografie: Munţii Carpaţi (sau alte forme de relief învăţate); Ape curgătoare; Ape stătătoare; Bogăţii ale solului/ subsolului;
Istorie: Figuri de domnitori români din secolul al XIII-lea;
Ştiinţe: Medii de viaţă.

 

Expunerea subiectului trebuie să cuprindă toate datele necesare şi toate criteriile implicate. Fiecare grup îşi alege sau primeşte o anumită temă din subiectul propus, dar şi toate grupurile pot avea aceeaşi temă.

 

Un secretar, ales de elevii grupei, notează rezultatele brainstormingului pe o coală de hârtie (de preferat cât mai mare), folosind markere de diferite culori. Şeful grupei susţine produsul realizat în faţa celorlalte grupe. Posterele sunt apoi expuse în diferite locuri din clasă, accesibile elevilor şi la anumite distanţe.

 

După expunerea produselor obţinute, fiecare grup examinează cu atenţie produsele celorlalte grupe, grupele se rotesc de la un produs la altul, se discută şi, eventual, se notează comentariile, neclarităţile, întrebările care vor fi adresate celorlalte grupe.

 

După turul galeriei, fiecare grup răspunde la întrebările celorlalţi şi clarifică unele aspecte solicitate de colegi, apoi îşi reexaminează propriile produse prin comparaţie cu celelalte. În acest mod, prin feed-back-ul oferit de colegi, are loc învăţarea şi consolidarea unor cunoştinţe, se valorizează produsul activităţii în grup şi se descoperă soluţii alternative la aceeaşi problemă sau la acelaşi tip de sarcină.

 

Atmosfera din clasă trebuie să le permită elevilor să gândească critic. Astfel, ajung să înţeleagă că atunci când investesc suficientă energie în învăţare şi se implică în mod activ, procesul devine agreabil şi dă naştere unui sentiment de împlinire. Elevii trebuie să creadă că opiniile lor au valoare. Comunitatea învăţării îi îmbogăţeşte pe toţi membrii ei.

 

„A învăţa pe copil nu înseamnă să-i dăm adevărul nostru, ci să-i dezvoltăm propria gândire, să-l ajutăm să înţeleagă cu gândirea lui lumea.” (I. Cerghit)

 

Experimentul la clasele primare

 

La clasele primare experimentul este folosit ca metodă de învățare, consolidare și evaluare a cunoștințelor. Cuvântul „experiment” provine din latinescul „experimentum” care înseamnă experiență, investigare, probă.
Având un caracter activ, deoarece este o observare provocată, experimentul prinde foarte bine la copiii de vârstă școlară mică. Elevul devine, din observator, practician și poate verifica ipotezele pe care le stabilește dinainte de a începe experimentul. El poate verifica fenomenele care se produc în jurul lui și care îi pot influența viața. Un alt avantaj al experimentului este acela că el poate fi repetat de câte dorește elevul sau de câte ori e necesar pentru a proba o ipoteză.

 

Învățarea la științe are la bază experimentul care este o metodă de dobândire de cunoștințe, de formare de priceperi și deprinderi, de formare a deprinderilor de muncă intelectuală și practică ce permite elevului să participe activ în procesul instructiv- educativ. Elevul este pus în situația de a observa, a studia, a dovedi, a verifica și a măsura rezultatele obținute.

 

Experimentul ca metodă de învățământ presupune învățarea prin descoperire(ca procedeu). Acesta poate fi folosit în orice moment al lecției fiind ales în funcție de scopul pentru care e propus: captarea atenției, dobândire de cunoștințe, consolidare de cunoștințe, evaluarea cunoștințelor.

 

Această metodă de învățare implică procesele gândirii care ajută elevul să interpreteze, să deducă, să analizeze, să compare datele obținute, să generalizeze sau să transfere cunoștințele noi în alte contexte de învățare. În școală, experimentul are valoare formativă deoarece dezvoltă spiritul de observare și investigare, capacitatea de a înțelege fenomene, de a prelucra și interpreta date, trezește interesul pentru cunoaștere. Elevii studiază pe viu, vin în contact direct cu realitatea învățând prin descoperire.

 

La clasa mea am reușit ca, în fiecare an, să facem experimente și să explicăm diferite fenomene. Mai jos voi ilustra câteva experimente realizate cu elevii mei.

 

Clasa pregătitoare
1. În farfuria cu apă elevii au presărat piper. Cu degetul arătător înmuiat în detergent de vase au atins suprafața apei. Au observat că piperul ,,fuge”, se retrage spre marginea farfuriei.
2. În farfuria cu lapte, elevii au picurat colorant alimentar lichid. Apoi, cu degetul arătător înmuiat în detergent de vase au atins suprafața lichidului. Culorile au început să se combine și să se miște prin farfurie. În acest experiment elevii au observat cum se obțin culorile secundare.

 

Clasa I
1. Elevii au amestecat în pahar apă, ulei și colorant. Au observat că uleiul nu se combină cu apa, iar apa are masa mai grea decât a uleiului.
2. În același pahar cu compoziția de mai sus, elevii au băgat o pastilă efervescentă. Bulele care au început să iasă din pastilă s-au urcat spre gura paharului trecând prin toate straturile de lichide. Au observat că dioxidul de carbon rezultat din reacția apei cu pastila efervescentă urcă prin straturile de apă și ulei.

 

Clasa a II-a
1. Elevii au umflat un balon cu ajutorul unei sticle de plastic de 0,5 l apăsând pe ea și introducând aer în balon.
2. Elevii s-au ,,jucat” cu magneții. Mai întâi au pus într-un pahar apă, apoi au scufundat câteva monede de 10 bani. Au plimbat  magnetul pe partea din afara paharului, iar monedele s-au urcat după magnet. Au aflat că prin apă magnetul poate acționa.
3. Fiecare elev a avut un magnet plat în mână. Colegi de bancă au apropiat magneții și au observat că pe o parte se atrag, iar pe partea cealaltă se resping. Astfel au aflat că magneții au 2 poli.

 

Clasa a III-a
1. În pahare de plastic elevii au pus apă și colorant alimentar. Apoi au introdus câte o frunză de salată chinezească în fiecare pahar. Au lăsat frunza până a doua zi și au observat că acestea s-au colorat cu culoarea din pahar. Astfel le-am demonstrat că apa poate ,,urca”, nu doar coborî.

 

Clasa a IV-a
1. Elevii mari împreună cu preșcolarii de la grupa mare au așezat în farfurii bomboane colorate apoi, în mijlocul farfuriei, au turnat apă. Au așteptat câteva minute până apa a diluat culorile bomboanelor și s-a format un curcubeu. Copiii au înțeles diluarea și combinarea culorilor.
2. Elevii au construit o rachetă dintr-un balon, o foaie de hârtie și un pai. Apoi au lansat rachetele pe un fir de sfoară întins între 2 stâlpi. Au observat cum aerul poate împinge obiecte.

 

Experimentele efectuate în clasă atrag elevii spre învățare și cercetare. Ei sunt curioși cum se petrec unele fenomene, iar faptul că pot participa la ele le conferă un rol activ și dinamic. Învățarea, în acest fel, este centrată pe elev, acesta participând la propria formare. În clasa mea, a devenit o regulă faptul că facem experimente lunar și consemnăm toate observațiile în tabele sau grile de observație stabilite înainte de a începe experimentele.

 

La clasele primare, învățarea este integrată. Deci, prin experimente, elevii își pot explica unele fenomene și aspecte ale vieții: formarea culorilor secundare (educație plastică), formarea vulcanilor (științe ale naturii), fenomenul de diluare, dizolvare, magnetism ( fizică), cântărire și numărare (matematică) etc.

 

Copiii sunt foarte curioși. Prin folosirea experimentului ca metodă de explorare a realității, li se formează o atitudine activă față de mediul înconjurător. Curiozitatea și dorința de a cunoaște sunt condiții care stau la baza învățării prin experimente. Ei își pot folosi experiența de viață dobândită în aceste ore și în alte activități sau domenii de interes.

 

 

Bibliografie:

 

1. Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, E.D.P., Bucureşti, 1980, pag. 75; pag.60;

 

2. Stanciu, Mihai, Didactica postmodernă. Fundamente teoretice, Editura Universităţii Suceava, 2003, pag. 189