Introducere

Traficul de persoane, cu diferite scopuri de exploatare, este un fenomen infracţional internaţional de crimă organizată, cu consecinţe grave asupra siguranţei, sănătăţii şi drepturilor fundamentale ale victimelor. Acest fenomen a devenit îngrijorător, România fiind o ţară de origine şi de tranzit pentru victime. Prinse în capcana traficanţilor, victimele sunt supuse unor tratamente înjositoare şi exploatate în regim de sclavie. Toate informaţiile obţinute, până în acest moment, din statistici şi alte surse la nivel internaţional, arată că pagubele umane provocate de ignorarea acestor tipuri de infracţiuni sunt în continuă creştere, mai ales pentru că numărul de copii care cad pradă acestui flagel a înregistrat  o creştere semnificativă. Copiii, reprezintă un procent alarmant, din numărul victimelor traficului de persoane identificate în fiecare an în România. Luând în considerare rezultatele principalelor studii realizate în ultimii ani, consider că există o limită a cunoştinţelor privind, în general, noile tendinţe ale fenomenului traficului de copii în România şi, în mod special, al traficului intern, cu precădere după anul 2007, când România a devenit stat membru UE. În lumina statisticilor oferite de Baza Naţională de Date a Agenţiei Naţionale Impotriva Traficului de Persoane, este necesară îmbunătăţirea înţelegerii fenomenului în multiplele lui dimensiuni, ceea ce va permite furnizarea principalilor actori instituţionali informaţiile necesare dezvoltării de răspunsuri adecvate.

1. Definirea juridică a traficului de persoane și de minori

Conform Convenţiei cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, „copil” înseamnă: „orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă” .

Traficul de persoane, aşa cum este definit în convenţiile internaţionale ratificate la nivel naţional, reprezintă: „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane. Exploatarea constă în prostituţia forţată sau altă formă de exploatare sexuală, munca forţată sau servicii forţate, sclavia sau practici similare, aducerea în stare de servitute, sau prelevarea de organe” .

Recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil, în scopul exploatării, este considerată trafic de persoane, chiar dacă recrutorii nu fac apel la nici unul dintre mijloacele menţionate mai sus. Recrutarea, transportarea, transferul, găzduirea sau primirea unei persoane, cu vârsta cuprinsă între 0 şi 18 ani, în scopul exploatării acesteia, constituie infracţiunea de trafic de minori.

2. Instrumente internaționale pentru combaterea traficului de persoane și de minori

Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată în 1989 şi ratificată la nivel naţional începând cu 1990, este unul dintre primele instrumente internaţionale care proclamă necesitatea asigurării drepturilor fundamentale ale copilului, cum ar fi: dreptul la exprimare şi libertatea de conştiinţă, pentru a proteja copilul împotriva oricărei forme de violenţă, fie ea fizică sau psihică, împotriva abandonului, neglijenţei, a relelor tratamente sau exploatării, inclusiv a celei sexuale, toate pentru a garanta bunăstarea socială, spirituală şi morală a copilului, precum şi sănătatea fizica şi psihică a acestuia. Comitetul de monitorizare a Convenţiei ONU privind drepturile copilului, a recomandat statelor, adoptarea unor măsuri concrete, pentru o aplicare adecvată a prevederilor, precum: - adoptarea legislaţiei, care să protejeze copiii de orice tip de exploatare sau abuz ori trafic, şi să incrimineze aceste fapte ca infracţiuni; - organizarea unor campanii extinse şi specifice de informare a populaţiei; - alocarea resurselor necesare, pentru crearea şi dezvoltarea unor programe specifice de protecţie şi asistenţă a copiilor traficaţi, inclusiv programe pentru pregătirea persoanlului necesar şi a structurilor judiciare specializate în răpirea, vânzarea şi traficul de copii; - crearea unor strategii naţionale, bazate pe mecanisme de dezvoltare și coordonare a acestor structuri, şi de monitorizare a activităţilor cu potenţial infracţional; - punerea în practică a unor programe de colaborare internaţională, în vederea schimbului de informaţii, prinderea şi pedepsirea făptuitorilor;

De asemenea, România a semnat Convenţia Consiliului Europei privind Combaterea Traficului de Persoane, pe 16 mai 2005 la Varşovia, convenție ce a fost ratificată la nivel naţional prin Legea nr. 300/2006. Principalele obiective ale Convenţiei sunt: a. prevenirea şi combaterea traficului de persoane, asigurând respectarea principiului parităţii între bărbaţi şi femei; b. garantarea drepturilor fundamentale ale victimelor, prin punerea la dispoziţia lor a cadrului legal necesar protecţiei şi asistenţei, atât a victimelor cât şi a martorilor, precum şi prin asigurarea eficienţei procesului penal; c. întărirea cooperării internaţionale în domeniul traficului de persoane;

Ultimul instrument internaţional referitor la traficul de copii, a fost Convenţia privind Protecţia Copilului Împotriva Exploatării şi Abuzului Sexual, semnată de către România în 2007.  Convenţia este primul instrument legal al Consiliului Europei, care prevede incriminarea diferitelor forme de abuz sexual al copiilor, inclusiv în cadrul familiei, comis de unul dintre părinţi, prin folosirea forţei, ameninţărilor sau constrângerilor. Astfel, pe lângă infracţiunile tradiţionale, ca: abuzul sexual, prostituţia infantilă, pornografia infantilă, etc., a fost incriminat, pentru prima dată, aşa numitul „grooming”, care constă în înşelarea încrederii copilului în scopuri sexuale.

3. Situaţia traficului de copii în România

În România, copiii reprezintă aproximativ 35% din numărul victimelor traficului de persoane identificate în fiecare an. Astfel, în anul 2013 au fost identificaţi 300 de copii, în 2014 au fost identificaţi 280 de minori (37%), iar în 2015 au fost identificaţi 276 (31%). Marea majoritate din minorii traficaţi sunt de sex feminin, aproximativ 90% în fiecare an. Trei sferturi dintre copii au fost exploataţi sexual, categoria de vârstă cea mai vulnerabilă fiind 14-17 ani (94%).  În ceea ce priveşte educaţia minorilor, care au fost victime ale traficului de persoane în această perioadă, un procent de 67% au fost minori cu studii gimnaziale finalizate în momentul recrutării, urmând cei cu studii liceale, care ocupă locul 2 al nivelului de educaţie înregistrat.  Jumătate dintre copiii traficaţi, au fost victime ale traficului intern, cealaltă jumătate fiind traficaţi pentru diferite forme de exploatare în afara ţării.  Principalele ţări de destinaţie, sunt Italia (exploatare sexuală) şi Spania (atât exploatare prin muncă forţată, cât şi sexuală). Recrutarea minorilor pentru exploatare sexuală, muncă forţată şi alte tipuri de exploatare, este realizată în principal de către cunoştinţe, prieteni, dar şi de persoane necunoscute anterior recrutării.  Principala modalitate de exploatare a copiilor este cea sexuală, majoritatea minorilor sunt victime ale traficului intern. Principalele ţări de destinaţie sunt: Italia, Spania, Marea Britanie, Germania, Grecia, Austria, Olanda, Portugalia, Franţa, Belgia, Danemarca şi Turcia.  Dacă în cazul Italiei, principala formă de exploatare sexuală a minorilor a fost în stradă, în cazurile de trafic intern, minorii au fost exploataţi pentru oferirea de servicii sexuale mai ales în locuinţe, dar şi în alte spaţii închise (cluburi, bordeluri, hoteluri) . Majoritatea minorilor traficaţi au un nivel redus de educaţie, astfel, în 2015 aproximativ 75% dintre copii traficaţi au avut cel mult studii gimnaziale. Ţinând cont, că 90% dintre copii erau la vârsta studiilor liceale, putem aprecia că multe victime se aflau în situaţia de abandon şcolar, în momentul recrutării sau au întrerupt studiile în acest context. În ceea ce priveşte mediul de provenienţă, majoritatea victimelor minore provin din mediul urban, ponderea acestora fiind mult mai mare decât în general, ceea ce indică faptul că minorii sunt recrutaţi într-o măsură mai mare din mediul urban decât adulţii.

4. Internetul - modalitate de recrutare a minorilor

Astăzi, principala modalitate de recrutare a minorilor este internetul. În ultimii 6 ani, rata de penetrare a internetului a crescut de mai mult de 20 de ori. Acest lucru vine ca urmare a faptului că România a adoptat, în 2009, Strategia naţională privind implementarea serviciului universal în sectorul comunicaţiilor electronice, care urmăreşte asigurarea accesului la comunicaţii electronice oricărui cetăţean din România. Principiul care promovează această strategie este acela că, accesul la un set minim de servicii de comunicaţii electronice este considerat un drept fundamental al cetăţenilor, esenţial pentru integrarea acestora în comunitate şi, în sens mai larg, în societatea informaţională .  Potrivit unui studiu realizat la nivel european de IAB Europe, România are cea mai tânără populaţie ce utilizează internetul: 40% sunt tineri cu vârste cuprinse între 15 şi 24 ani [5]. În România, datorită vârstei scăzute a utilizatorilor de internet, frecvenţele accesării săptămânale a internetului, pentru distracţie sau reţele sociale, sunt din cele mai ridicate în Europa. România este pe primul loc, între ţările ce au luat parte la studiu, în cazul utilizării internetului pentru discuţii (chat) sau trimiterea de mesaje text în timp real (instant messaging), peste 50% dintre utilizatorii de internet accesează cel puţin săptămânal aceste servicii. Internetul este un mediu ostil, în care copiii pot fi expuşi unor abuzuri. Totuşi, internetul reprezintă o oportunitate pentru copii, de a avea acces la informaţii care nu ar fi altfel accesibile, astfel că accesul copiilor nu ar trebui limitat, ci cel mult monitorizat de către adulţi. 

Copii şi tinerii care utilizează internetul, îl consideră un loc în care au foarte multă libertate, unde se pot distra şi unde îşi pot face prieteni. Internetul are rolul de a înlocui unele lucruri, pe care copiii nu le pot face în viaţa obişnuită: să vorbească despre lucruri delicate cu cineva, sau să găsească pe cineva care să îi asculte problemele. Potrivit unui sondaj realizat de ANITP, 93% dintre copiii care au participat la sondaj, au recunoscut că obişnuiesc să participe la discuţii online, indiferent de modalitatea prin care participă la aceste discuţii [6]. Prin intermediul internetului, prin reţelele de socializare, traficanţii iau legătura cu victimele și se împrietenesc cu ele, speculându-le atât nevoile, cât şi temerile. Specialiştii afirmă că, structura categoriilor vulnerabile se schimbă, că există o creştere notabilă a cazurilor în care sunt implicaţi copii din familii fără probleme financiare, aflaţi la vârsta pre-adolescenţei (12-13 ani), care au probleme emoţionale ce pot fi exploatate de către traficanţi . „Teribilismul” şi dorinţa de definire a unei identităţi, conduc la adoptarea unor comportamente riscante în relaţiile cu ceilalţi. Astfel, traficanţii câştigă încrederea minorilor ascultându-le problemele. Traficanţii posedă o inteligenţă emoţională ridicată. Această caracteristică este întâlnită, în special, în cazul recrutorilor, care folosesc tehnici de manipulare mai subtile, empatizând cu ceilalţi, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor lor, asigurându-şi în acest mod atingerea scopului final, reprezentat de recrutare .

5. Cauzele traficului de minori

Pentru o mai bună înţelegere a vulnerabilităţii victimelor, în faţa recrutării, este necesară explicarea aprofundată a condiţiilor de mediu şi de trai ale copiilor, anterioare traficului.  Un aspect important cu privire la copii exploataţi, este cel legat de situaţia familială a acestora. Astfel, peste 50% dintre copii traficaţi provin din familii biparentale, dar provin și din familii cu un singur părinte, din mediul instituţional sau chiar minori ce locuiesc la rude. Diversele forme de dezintegrare a familiei, contribuie dramatic la creşterea probabilităţii de apariţie a traficului de copii. Familia, rămâne primul şi cel mai important mediu de creştere a copiilor, iar orice disfuncţionalitate în interiorul acesteia, are repercursiuni majore asupra vulnerabilităţii copiilor. În familiile disfuncţionale, părinţilor le lipseşte timpul şi/sau preocuparea pentru implicare în viaţa copiilor lor, ei nu verifică frecvenţa şcolară sau modul de petrecere a timpului liber, nu poartă discuţii şi nu-i ascultă pe copii, nu-i îngrijesc şi nu-i sprijină, nu le oferă suport emoţional şi stabilitate, mediul fiind rece şi uneori ostil, absenţa afecţiunii repercutându-se negativ asupra dezvoltării copiilor. 

Lipsa comunicării şi a afecţiunii parentale, diminuează capacitatea de auto-protecţie a copiilor . Atât conflictul dintre generaţii, cât şi lipsa afecţiunii, îi face pe copii să caute atenţia sau confortul emoţional sau material în altă parte. Pentru asta apelează la prieteni, vecini, educatori şi chiar la străini, pentru a umple golul şi a compensa deficienţele de relaţii interumane. Astfel, ar putea ajunge să se încreadă în alte persoane, şi astfel să intre în contact cu posibili infractori, sau în medii favorabile recrutării. 

Violenţa şi abuzul în familie, fie emoţională, fizică sau sexuală, este văzută ca un important factor favorizant al recrutării, indiferent de statutul social sau economic al acesteia. Un mediu familial abuziv, pregăteşte terenul pentru variatele dar constantele forme de abuz, pe care va trebui să le îndure copilul când va fi traficat. Mai mult, se apreciază că există o legătură puternică, între susceptibilitatea unui individ la trafic şi starea sa de observator sau subiect al violenţei în familie. Dovadă stă şi faptul că cele mai multe victime minore, au în istoricul lor incidente de agresivitate, abuzuri fizice, psihice sau chiar sexuale, ceea ce sporeşte nivelul traumei .

Sărăcia, instabilitatea financiară şi şomajul, au o contribuţie semnificativă la apariţia vulnerabilităţii la recrutare. Sărăcia afectează într-o proporţie mult mai mare: - familiile monoparentale cu mai mulţi copii; - pe cele cu nivel scăzut de educaţie; - emigranţii la muncă; - familiile din mediul rural; - pe cei incapabili să-şi găsească un loc de muncă; - cât şi pe cei care primesc salariul minim sau care prestează munci necalificate şi care nu au siguranţa unui loc de muncă .

Vulnerabilitatea socială, devine un factor major de risc, pentru aceia care caută cu disperare să-şi asigure un standard decent de viaţă, şi să scape de spectrul sărăciei. Nivelul scăzut de trai îi face, atât pe părinţi cât şi pe copii, să fie mai vulnerabili în faţa promisiunilor false şi să accepte oferte de muncă ce par atractive financiar, care se speră că vor asigura supravieţuirea familiei. Uneori, copiii sunt obligaţi să abandoneze şcoala sau să desfăşoare activităţi ilegale. În unele cazuri, chiar şi prostituţia este acceptată, ca fiind unicul mod de a aduce un venit în familie. De multe ori, un astfel de istoric familial, asociat şi cu un stil de viaţă la limita legalităţii, este moştenit şi transmis de la o generaţie la alta.

Migrarea la muncă a părinţilor, reprezintă o cauză a traficului de copii. Astfel, părinţii care locuiesc pentru a munci în altă regiune a ţării sau în străinătate, nu mai pot să-şi crească, să educe şi să supravegheze proprii copii, lăsând adesea aceste sarcini pe seama vecinilor, rudelor sau comunităţii. Migraţia la muncă duce la neglijare, la comportamente deviante ale copiilor şi adolescenţilor şi la instituţionalizarea lor, toţi aceşti factori conducând la creşterea gradului de vulnerabilitate pentru trafic.  Pe de altă parte, este foarte probabil ca familiile de emigranţi, să întâmpine dificultăţi de integrare în noile lor comunităţi. Unii copii sunt obligaţi să-şi însoţească părinţii, şi pot sfârşi prin a accepta oferte imorale sau ilegale.

Educaţia, reprezintă și ea, una dintre principalele cauze ale traficului de persoane şi, implict, ale traficului de copii. Un nivel scăzut de educaţie şi abandonul şcolar, sunt adesea legate de veniturile scăzute, analfabetism, dezintegrare familială, alcoolism, violenţă sau migrare. Majoritatea victimelor minore au o educaţie scăzută.  Acordarea unei priorităţi scăzute pentru educaţie şi formare profesională, contribuie la formarea unei atitudini pasive şi neajutorate a copiilor, făcându-i susceptibili la seducţie, prin oferirea de bunuri sau de promisiuni pentru o viaţă mai bună şi, astfel, la creşterea riscului de a fi traficaţi.  Un studiu efectuat în 2009, de către organizaţia Salvaţi Copii, a concluzionat că minorii care frecventează regulat şcoala, sunt mai bine informaţi asupra traficului de persoane şi asupra metodelor de prevenire. Familiile au însă lipsuri în informare, iar copiilor le lipsesc informaţiile despre pericolele şi riscurile la care sunt expuşi, şi nu posedă deprinderile şi cunoştinţele necesare, pentru a rezista limbajului şi metodelor folosite de recrutori, în timp ce, cel mai probabil, părinţilor le lipseşte capacitatea de a-i educa în acest sens sau, cel puţin, de a discuta liber subiectul. 

Deficienţele în sprijinul acordat de comunitate şi în infrastructură, reprezintă, de asemenea, o altă cauză a traficului de persoane. Astfel, neajunsurile referitoare la: - acordarea sprijinului instituţional sau social; - lipsa infrastructurii; - lipsa cooperării sau protecţiei sociale, care sunt cauzate, în principal, de resursele limitate avute la dispoziţie de comunitate. Numărul redus de lucrători sociali şi psihologi, în anumite regiuni şi, în mod special, în mediul rural, are efecte negative majore asupra eficienţei eforturilor de prevenire, identificare şi monitorizare a copiilor vulnerabili şi a familiilor lor. Accesul limitat, sau lipsa mijloacelor publice de transport, contribuie la scăderea ratei de frecventare a şcolii. Şcolile, sunt uneori lipsite de personalul necesar şi de consilieri profesionişti, în special în mediul rural. Comunităţilor, le lipseşte de obicei posibilitatea de a oferi copiilor alternative de petrecere a timpului liber.

Diferenţele etnice, de asemenea, se numără printre principalele cauze ale traficului. Minorii de origine romă, sunt expuşi unui risc mai ridicat de a fi traficaţi. Un ansamblu de factori socio-economici şi demografici contribuie la aceasta, cum ar fi: marea mobilitate a familiilor de romi, natalitatea ridicată, gradul mai mare de absenteism şi abandon şcolar, comparativ cu media populaţiei şi sărăcia. Adesea familiile rome nu au acces la protecţia socială a statului, deoarece nu au acte de identitate, fapt care complică şi mai mult orice intervenţie socială, în caz de abuz al minorilor sau de activităţi infracţionale .

Concluzii

Sintetizând informaţiile, principalii factori de risc în procesul de recrutare a minorilor pentru a fi traficați, sunt:

*      provenienţa dintr-o familie cu un nivel scăzut de trai şi de educaţie, din familii dezorganizate, cu un mediu conflictual sau cu părinţi plecaţi în străinătate;

*      lipsa de intergrare a familiei în comunitate şi de implicare a acesteia în educaţia şi susţinerea copiilor;

*      lipsa atenţiei şi afectivităţii oferite copiilor;

*      accesul limitat la formele de învăţământ mediu şi superior, şi, mai ales, la ocuparea unui loc de muncă;

*      lipsa educaţiei şi informaţiei, precum și abandonul şcolar;

*      frecventarea unor anturaje cu influenţe negative şi lipsa unei reţele de suport, în special în mediile rurale. 

Discrepanţele socio-economice din România, legate, de asemenea, de diferenţele urban-rural în ceea ce priveşte dezvoltarea şi oportunităţile, cât şi mediul familial, în sensul de deprinderi parentale şi nivelul de îngrijire emoţională şi materială, în general, susţinerea copiilor de către familie, cât şi existenţa unui mediu familial abuziv şi violent, par a fi factorii cheie pentru care copiii pot sfârşi într-o situaţie de trafic. 

Nivelul de informaţii și cunoștințe, este în strânsă legătură cu nivelul de educaţie. Copiii cu un nivel scăzut de educaţie, inclusiv cei care au abandonat şcoala, nu au şansa şi posibilitatea conştientizării riscurilor traficului. Acest lucru are un impact puternic asupra capacităţii lor de evaluare a riscului cu privire la oferte şi promisiuni.  Instituţiile statului, părinţii şi comunitatea, în general, au fost identificaţi ca actori sociali care ar putea îndeplini un rol protector, însă cazuistica reflectă şi importante deficienţe ale sistemului de protecţie socială. Există încercări, proiecte iniţiate de aceşti actori, dar ele nu se manifestă în cadrul unui sistem unitar.

Referinte bibliografice

[1] Legea nr. 272/2004 cu privire la protecţia copilului şi promovarea drepturilor acestuia, art. 4;

[2] Legea nr. 300/2006 pentru ratificarea Convenţiei Consiliului European referitoare la lupta împotriva traficului de fiinţe umane;

 [3] Adrian Iacob, Constantin-Victor Drăghici, „Aspecte privind traficul de fiinţe umane”, Editura Sitech, Craiova, 2013;

[4] George-Cristinel Zaharia, Traficul de persoane, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.