1. Forme de realizare a comunicării cu părinţii

Şcoala, veritabil „creuzet al destinelor“, instituţie fundamentală a societăţii, este expusă la fel ca celelalte instituţii ale statului transformărilor pe care societatea le induce în sensul permanentei sale deveniri. Schimbările în plan social pot afecta direct prin politici oficiale, sau indirect, prin valori, mentalităţi, credinţe asumate, uneori în mod nedorit şi cu consecinţe pe termen lung, evoluţia generaţiilor tinere. În procesul de formare şi integrare socială a tinerilor s-a mizat dintotdeauna pe conjugarea eforturilor şcolii şi ale comunităţii părinţilor în cadrul diverselor activităţi de colaborare formale şi informale, al parteneriatelor părinţi-şcoală-comunitate. Părinţii, beneficiari indirecţi ai actului educaţional, sunt consideraţi în spiritul documentelor oficiale principalii parteneri în educaţia copiilor, strategiile şcolii cu privire la îmbunătăţirea rezultatelor învăţării presupun o reală implicare din partea acestora.

 

Din păcate însă, în ultimii ani, în special în şcolile din mediul rural, se remarcă o slabă participare a părinţilor la activităţile pe care şcoala le organizează în scopul îmbunătăţirii rezultatelor şcolare ale copiilor, rezolvării situaţiilor conflictuale şi de disciplină, orientării şcolare şi profesionale, luării unor decizii de interes comun. Unele efecte nedorite ale acestei stări de fapt constituie subiectele „de breaking news“ ale mass-mediei: nu cu mult timp în urmă, în incinta unei şcoli, un părinte îşi făcea dreptate singur lovind un elev presupus agresor al propriului copil.  Confruntat cu un astfel de fenomen, directorul, împreună cu colegii profesori, cu mediatorul şcolar, trebuie să încerce să găsească noi căi de comunicare cu părinţii pe care şi-i doresc mai apropiaţi şcolii, mai implicaţi în procesul luării deciziilor şi, de ce nu, mai puţin violenţi atunci când trebuie rezolvată o problemă de agresivitate.

Nu există un inventar strict al formelor de comunicare cu părinţii, dar există o preferinţă pentru tradiţionala şedinţă cu părinţii, dat fiind caracterul formal ce permite consemnarea ei oficială ca argument valorificat în plan administrativ, sau cu anumite implicaţii juridice.

 Într-adevăr, şedinţa cu părinţii ce se încheie în mod convenţional cu un proces-verbal întocmit de diriginte în care semnează fiecare este un argument solid atunci când se discută despre stabilirea auxiliarelor, încadrarea la clasă, probleme de relaţionare cu cadrele didactice, organizarea activităţilor recreative etc.

Problema şedinţelor cu părinţii este că legitimitatea deciziilor este dată de numărul de participanţi care trebuie să fie suficient de mare pentru a se realiza aşa-numitul cvorum decizional.

Am putea spune chiar că nici măcar atunci când acesta este întrunit nu putem vorbi despre legitimitate, părinţii care nu sunt prezenţi uneori îşi exprimă profundul dezacord, nemulţumirea tocmai prin absenţa lor.

Rolul şcolii într-un context agravat de fenomenul depopulării cauzate în parte de un evident declin demografic, în parte de migraţia populaţiei în cautarea unui loc de muncă, este ca fiecare părinte să fie mulţumit de ceea ce şcoala oferă pentru educaţia copilului.

Deşi pare utopic, satisfacţia pentru oferta educaţională a şcolii se traduce prin convingerea fiecărui părinte că respectiva şcoală este tot ceea ce poate obţine mai bun pentru propriul copil, iar numărul celor care ar putea spune că sunt mulţumiţi trebuie maximizat.

Nu trebuie să ne prevalăm de dictatura majorităţii şi niciun părinte nu trebuie lăsat în urmă pe considerentul divergenţelor de opinie sau a dezinteresului pe care şi-l exprimă uneori în mod ostentativ.

Alte forme de realizare a comunicării cum ar fi scrisoarea/biletul, convorbirea telefonică, consultaţia individuală, deşi folosite în special în situaţiile în care este nevoie de a completa un mesaj transmis grupului de părinţi reunit formal, în cadru instituţional, nu sunt soluţia problemei neimplicării lor în viaţa şcolii.

!        Dimpotrivă, aceste forme pot întreţine detaşarea de grup, o abordare individualistă a problemelor şi nu una consensuală ce trebuie adoptată în procesul luării deciziilor.

În privinţa instrumentelor ce fac posibilă comunicarea, şcoala trebuie să ţină pasul cu noile mijloace pe care mediul on-line le oferă: conturile de socializare, site-ul şcolii, blogurile etc.

În special conturile de socializare par să compenseze neajunsul absenţelor de la întâlnirile pe care le organizează şcoala, oferind posibiltatea asocierii utilizatorilor în diverse grupuri sub administrarea unui cadru didactic.

Deşi pe această cale părinţii pot fi mai bine informaţi, nu credem  însă că trebuie să ne grăbim în a spune că aceasta ar fi soluţia.

Nici în acest caz nu se poate vorbi de o reală implicare întrucât interacţiunile membrilor unui astfel de grup sunt limitate de mai mulţi factori: posibilitatea de a avansa o propunere sau de a susţine alta făcută de altcineva, feedback-ul primit la propunerile făcute, resursele de influenţare sau de orientare a grupului în sensul luării unei decizii.

În aceste condiţii, se poate concluziona că nu o anumită formă în care se realizează comunicarea cu părinţii ne-ar salva din impasul comunicării defectuoase, ci poate o îmbinare a lor, o valorificare chibzuită a avantajelor fiecăreia.

!        Implicarea părinţilor în actul decizional nu este în orice caz realizabilă într-un timp scurt, ci reprezintă un proces de durată ce ar trebui să implice şi o componentă de educaţie şi consiliere a părinţilor.

2.                  Avantajele optimizării comunicării cu părinții și ale implicării lor în activitatea școlii

Buna comunicare a şcolii este esenţială bunei desfăşurări a procesului instructiv-educativ.  Şcoala românească s-a desprins de paradigma tradiţională a şcolii centralizate, bazate pe autoritate, al cărei model comunicaţional avea în virtutea acestei calităţi un caracter preponderent unidirecţional, de la şcoală, respectiv director, cadre didactice, către părinţi. Deşi de către mulţi privită ca o subminare a autorităţii „şcolii de altădată“, a aşa-zisei „şcoli adevărate“,  ca o pierdere a respectului societăţii faţă de ierarhiile impuse de şcoală, faţă de profesori, această schimbare de paradigmă s-a dovedit a fi indisociabil legată cu trecerea a societăţii româneşti de la totalitarism la democraţie.

Odată cu societatea, şcoala românească s-a democratizat, ceea ce a impus o resemnificare a conceptului de comunicare în sensul promovării unui real dialog care să aibă ca miză interesele suverane ale elevilor.

!        Din păcate, acest proces nu este pe deplin consumat, şcoala românească rămânând în multe privinţe, din cauza mentalităţilor şi a subfinanţării, tributară modelului centralizat, în care comunicarea este unidirecţională sau cel mult formală: comunicarea rezultatelor elevilor şi stabilirea ierarhiilor valorice, stabilirea opţionalelor, alegerea manualelor şi a auxiliarelor curriculare, programul activităţilor extracurriculare, alegerea diriginţilor la clase, încadrarea cu personal, planul de achiziţii şi de investiţii, direcţiile strategice de dezvoltare ale instituţiei etc.

O mai bună comunicare cu părinţii ar avea consecinţe semnificative în creşterea eficienţei şi eficacităţii, condiţia succesului în procesul instructiv-educativ.

A face lucrurile cum trebuie, dar mai cu seamă a face ceea ce trebuie sunt două condiţionări ale reuşitei în plan didactic ce ţin de o bună comunicare.

Procesul instructiv-educativ trebuie să conducă educabilii la obţinerea rezultatelor dorite a căror calitate se măsoară prin raportare la obiectivele generale şi specifice, cu ajutorul standardelor specifice stabilite în documentele curriculare.

Dacă pentru cadrele didactice documentele curriculare sunt elementele de referinţă în organizarea proiectării demersului educativ, pentru părinţi, această literatură este, dat fiind caracterul strict specializat, complet inaccesibilă.

Rolul cadrelor didactice, foarte important în această privinţă, este de comunica pe înţelesul părinţilor cu privire la etapele succesive ale procesului de învăţare şi cu privire la importanţa lor în formarea competenţelor.

Un exemplu în acest sens ni-l oferă situația în care un elev este învoit din diverse motive de către părinte, iar cadrul didactic nu reușește să-i comunice acestuia importanța recuperării conținuturilor pierdute, precum și a modului de recuperare. Neglijarea repetată a acestui aspect poate conduce la acumulări de goluri în învățare şi necesitatea intervenţiilor  de tip remedial, consumatoare de resurse.

A face ce trebuieîn procesul didactic înseamnă, printre altele, alegerea doar a mijloacelor și a resurselor necesare realizării obiectivelor cu evitarea riscului suprasolicitării elevilor, sau a alocării de resurse financiare în mod nejustificat. Și în această privință se urmărește optimizarea comunicării cu părinții împreună cu care cadrul didactic trebuie să se pună de acord asupra activității individuale a elevilor: volumul de muncă pentru acasă, dificultăţile în învăţare, stilurile de învăţare, integrarea în colectiv etc.

Sau, din alt unghi privind, o mai bună consultare cu părinţii la nivelul comitetelor de părinţi pe şcoală oferă siguranţa că direcţiile de acţiune din planul de dezvoltare instituţională cu privire la stabilirea ofertei curriculare,  a necesarului de reparaţii curente şi de  investiţii pentru şcoală sunt în acord cu nevoile reale de dezvoltare ale comunităţii.

3.                  Blocaje ale comunicării şi soluţii

Experienţa didactică din perspectiva responsabilităţilor ce ţin de managementul clasei ne conduce la concluzia că, în ultimii ani, pe fondul unor probleme cu care societatea se confruntă (migraţie pentru căutarea unui loc de muncă, instabilitate şi insecuritate materială, pauperizarea populaţiei etc.), există un dezinteres manifest al părinţilor faţă de problemele pe care şcoala le semnalează comunităţii.

!        Acesta este şi cel mai important blocaj specific sistemului educaţional românesc ce se regăseşte în special în mediul rural.

O primă soluţie de înlăturare a acestor blocaje ar fi îmbunătăţirea participării la şedinţele cu părinţii care, dacă la nivelurile mici de şcolarizare (preprimar şi primar) este în mod frecvent de 100%, la nivelurile gimnazial şi profesional scade în medie la 20-30%.

!        Pentru aceasta, şcoala concepe un program adecvat al activităţilor ce reclamă participarea părinţilor: şedinţele cu părinţii sunt fixate în zile de sărbătoare, la ore la care aceştia pot ajunge.

!        altă soluţie ar fi ca gestionarea situaţiilor conflictuale şi de disciplinăsă fie începută la nivelul relaţiei părinte-profesor-diriginte şi finalizată în comisiile şcolii de mediere a conflictelor.

Implicarea directorului, foarte importantă în toate problemele şcolii, este, de altfel, o atribuţie de serviciu. Cu toate acestea, rezolvarea optimă a celor mai multe probleme de această natură se recomandă a se realiza printr-o mai bună comunicare a şcolii cu părinţii şi nu prin exercitarea  autoritară a atribuţiilor directorului.

În felul acesta, şcoala transmite comunităţii un mesaj de echilibru, bună organizare şi profesionalism, ceea ce fundamentează o imagine pozitivă a instituţiei în comunitate.

Demotivarea părinţilorgenerată de faptul că aceste activităţi de consultare sunt percepute ca fiind activităţi consumatoare de timp şi fără rezultate concrete, imediate, reprezintă un alt blocaj important în comunicare.

Pentru a înlătura acest neajuns, s-ar putea, spre exemplu, ca, în timpul întâlnirilor cu părinţii să fie evidenţiate aspecte concrete şi relevante ale evoluţiei elevilor, ale problemelor pe care le ridică procesul de predare-învăţare-evaluare.

Exemple:

1. Directorul prezintă în termeni concreţi rezultatele evaluărilor II-IV-VI-VIII sau ale testelor iniţiale pentru ca părinţii să reuşească să-şi facă o imagine clară despre cauzele ce au condus la rezultatele în discuţie. Pentru a contura o perspectivă clară asupra măsurilor concrete pe care trebuie să le întreprindă şi şcoala, şi părinţii pentru îmbunătăţirea rezultatelor, aceste analize trebuie să conţină, pentru fiecare elev în parte, aprecieri referitoare la nivelul de competenţe demonstrate în raport cu standardele de notare.
2. Diriginţii/învăţătorii/educatorii, în timpul întâlnirilor formale sau informale, trebuie să-şi personalizeze mesajul în funcţie de fiecare elev în parte, evidenţiind punctual atât comportamentul care trebuie întărit, cât şi comportamentul care trebuie corectat.

Incompatibilități ce țin de mentalitate, de valori personale, de percepții privind rolul școlii în general, al educației instituționalizate, în integrarea socială şi realizarea profesională a copiilor, reprezintă un alt blocaj al comunicării.

Această stare de fapt este un aspect al conflictului cultura școlii versus cultura comunității ai cărei membri, într-un număr semnificativ, consideră că educația instituționalizată nu mai garantează reușita socială și împlinirea profesională a absolvenților.

Soluţia pentru o astfel de situaţie nu poate fi una de moment şi nu doar şcoala trebuie să o ofere. La anumite niveluri decizionale de care depinde nu doar şcoala, ci întreaga societate, trebuie asumată o strategie de dezvoltare care să-şi propună să construiască viitorul pe fundamente meritocratice.

Acest mod de a gândi, radical diferit de cel cu care astăzi trăim, ar avea ca punct de plecare recunoaşterea valorilor şi ierarhiilor pe care cultura şcolii se întemeiază.

Legat de acest ultim blocaj al întregului sistem, există un altul, particularizat la nivelul şcolii, ce ţine de  percepția negativă, devalorizantă asupra școlii, imaginea proastă a școlii în comunitate.

!        Pe fondul unei defectuoase comunicări şcoală-comunitate, se poate cristaliza în timp o percepţie negativă, devalorizantă asupra şcolii, deşi să zicem că cei care şi-o manifestă explicit (aşa cum o arată chestionarele de satisfacţie pentru părinţi) nu sunt într-un procent semnificativ de mare.

!        Cu toate acestea, se poate considera că oricât de mică ar fi percepţia negativă asupra şcolii, prin anumiţi vectori de opinie din comunitate, ea comportă riscuri potenţiale în ceea ce priveşte gradul de satisfacţie al părinţilor faţă actul educaţional, implicit dezinteres şi neparticipare.

!        Ca soluţie, ar putea fi promovarea cu consecvenţă a imaginii favorabile a şcolii în rândul comitetului de părinţi. Această promovare ce ţine de strategiile de marketing educaţional nu trebuie însă limitată la canalele on-line (exemplu, promovarea rezultatelor pozitive ale elevilor exclusiv pe site-ul şcolii, pe pagina de Facebook), ci realizată şi sub forma unei relaţionări directe cu părinţii într-un registru afectiv care să facă posibilă împărtăşirea emoţiilor pozitive, favorabile unei comunicări solide şi de durată.

4.                  Viziunea şcolii şi viziunea părinților despre educație

Aşa cum s-a evidenţiat la punctul anterior, există în primul rând o diferenţă de mentalitate, de valori asumate, între corpul profesoral şi comunitatea părinţilor. În afară de aceasta, există o diferenţă de limbaj.

Principiile, misiunea, viziunea, valorile statuate în documentele strategice ale şcolii pe care se întemeiază cultura organizaţională a şcolii, deşi stabilite în acord cu valori ale comunităţii, ori de câte ori acestea sunt reafirmate, promovate în cadrul întâlnirilor formale, informale şi nonformale, nu sunt prezentate părinţilor într-o formă simplă, accesibilă, de impact.

În felul acesta, părinţii devin străini faţă de obiectivele fundamentale ale şcolii şi chiar le desconsideră.

Şi în această privinţă se pot face mai multe lucruri, toate însă începând inevitabil cu căutarea unui limbaj comun, iar asta, desigur, în cadrul unui autentic proces de comunicare.

Sunt câteva elemente în care un director, împreună cu colegii profesori, îşi poate exprima viziunea despre educaţie: misiunea, viziunea şi valorile statuate în planul de dezvoltare instituţională, planul de acţiune al şcolii – documentele de proiectare strategică, asumate de către şcoală.

Aceste câteva enunţuri trebuie formulate în cuvinte simple, de impact şi mai cu seamă reafirmate într-o manieră credibilă atunci când împărtăşim părinţilor ceea ce şcoala îşi propune să realizeze. Ele pot aduce schimbări de mentalitate prin cointeresarea părinţilor în realizarea unor obiective importante care nu sunt doar ale directorului sau ale profesorilor, ci ale comunităţii în ansamblul ei.

Credem că în această privinţă am avea de câştigat dacă am adopta un mod „strategic“ de gândire şi  acţiune similar cu cel pe care-l găsim şi în alte domenii de activitate, în special în mediul privat: perspectivă de ansamblu asupra pocesului educaţional, aderenţă la obiectivelor şcolii, autentică implicare în promovarea lor în comunitate.

Comunicarea in context incluziv ghid pentru parinti.

1.             Prin comunicare:

·         individul se umanizează;

·          îşi formează şi dezvoltă personalitatea;

·         se asigură transmiterea experienţei sociale;

·          permite influenţarea educativ – formativă a individului.

În lipsa comunicării:

·         individul rămâne la nivelul dezvoltării biologice;

·         rămâne izolat, inapt pentru interacţiunea socială;

·         este privat de capacitatea de integrare în colectivitate.

Comunicarea se poate realiza:

·         Comunicare verbală, prin limbaj verbal;

·         Comunicare nonverbală, realizată prin mimică, pantomimică, gestică;

·         Comunicare vizuală realizată prin reclame, sigle sau prin mijloacele artei plastice;

·         Comunicare prin simboluri, folosindu-se formule matematice sau prin semne.

2. În viaţa cotidiană există însă numeroase bariere cuefecte negative directe în comunicarea eficientă:

·         Moralizarea (" ar trebui...","ar fi cea mai mare greşeală din partea ta să...”);

·         Critica (evaluarea negativă a atitudinilor sau acţiunilor altor persoane);

·         A da ordine (a ordona altei persoane ceea ce vrei tu să facă);

·          Etichetarea (folosirea etichetelor în caracterizarea altei persoane); v Lauda evaluativă (a evalua în termini generali o altă persoană, acţiunile sau atitudinile ei);

·         Folosirea excesivă sau nepotrivită a întrebărilor (se ştie că de cele mai multe ori întrebările închise sunt bariere în comunicare);

·         Oferirea de sfaturi (a oferi soluţii problemelor celorlalte persoane);

·         Argumentarea logică impusă (încercarea de a convinge cealaltă persoană prin argumentare logică fără a ţine seama de factorii emoţionali implicaţi);

Barierele care stau în faţa oricărei comunicări sunt:

·         nu putem comunica cu un copil pentru că este obosit şi bolnav;

·         dificultăţile de învăţare, dificultăţi de atenţie, de concentrare, tulburări de comportament, etc. ;

·          tulburările de limbaj;

·         marginalizarea, sau se crede persecutat de profesor v problemele sociale;

·          carenţe afective;

·         adulţii nu cunosc modul în care pot comunica, neştiind să ajungă la sufletul copiilor.

3. Pentru o bună comunicare trebuie să:

·         creăm punţi de relaţionare;

·          să alegem subiectul cel mai interesant pentru ei;

·          să-i facem pe ceilalţi să se simtă importanţi, să nu călcăm în picioare demnitatea umană;

·          Fiţi pozitivi, fiţi de acord cu ceilalţi!;

·          Recunoaşteţi când aţi greşit;

·          Nu vă certaţi!;

·          Creaţi bună dispoziţie celorlalţi, nu vă pierdeţi simţul umorului;

·          A-i corecta pe ceilalţi e o artă. Însuşiţi-v-o! Observaţia se face în intimitate, ea trebuie să fie impersonală: dezaprobaţi fapta, nu persoana;

·          Învăţaţi să mulţumiţi;

·          Uitaţi-vă la oameni când vorbiţi.

4. ?   Cei doi copii ai dumneavoastră se ceartă pe un ursuleț de pluș. Reușiți cu  greu să îi despărțiți, dar ei continuă să se certe și să plângă. Cum procedați?

?  Va intoarceti de la serviciu după o zi obositoare de muncă. Ajungeți acasă și găsiți o dezordine teribilă în casă. Cum procedați?

?  Copilul dumneavoastră împreună cu doi prieteni ai săi testează rezistența saltelei patului din dormitor  aruncând cu diverse obiecte într-o țintă improvizată pe televizorul din fața lor. Cum procedați?

5. Nu mă răsfăţa. Ştiu foarte bine că nu mi se cuvine tot ceea ce cer. Eu încerc totuşi.

·         Nu-ţi fie teamă să fii ferm cu mine. Asta mă aşează la locul meu, mă disciplinează.

·         Nu folosi forţa/violenţa cu mine. Asta mă obişnuieşte cu ideea că numai forţa contează.

·          Nu fi inconsecvent. Asta mă pune în încurcătură şi mă face să încerc să scap nepedepsit.

·          Nu-mi face promisiuni. S-ar putea să nu le poţi ţine. Asta mă va face să-mi pierd încrederea în tine.

·          Nu te supăra prea tare când îţi spun „te urăsc, nu te suport”. Nu cred ce spun, dar vreau să te fac să-ţi pară rău pentru ceea ce mi-ai făcut.

·          Nu face în locul meu nimic din ceea ce aş putea face singur. Asta mă face să mă simt mai bine şi voi continua să te folosesc în serviciul meu.

·          Nu-mi menaja „relele obiceiuri”, atrage-mi atenţia. Altfel nu faci decât să mă încurajezi să le continui.

6. Nu mă corecta în public. Voi fi mult mai sensibil şi atent dacă îmi vei vorbi blând între patru ochi.

·         Nu încerca să-mi ţii ,,predici”. Vei fi surprins să constaţi cât de bine ştiu ce e bine şi ce e rău.

·          Nu mă face să simt că greşelile mele sunt păcate. Trebuie să învăţ că pot face greşeli fără să simt că nu sunt bun de nimic, că sunt inutil.

·          Nu mă pedepsi prea tare. Mă sperii uşor şi atunci s-ar putea să mint.

·          Nu uita că-mi place să experimentez. Învăţ din asta.

·          Nu mă respinge când pun întrebări. Dacă o faci, vei constata că nu te mai întreb şi caut informaţii în altă parte.

·          Poartă-te cu mine ca şi cu prietenii tăi. Ţine minte: învăţ mai bine de la un model pozitiv decât de la unul negativ.

·          Nu uita că nu mă pot dezvolta fără încurajări şi înţelegere.

7. A fi părinte nu este deloc uşor. Aceasta implică:

·         multe griji;

·         responsabilităţi;

·          timp;

·         înţelegere.

A avea grijă de o persoană cu dizabilități înseamnă maimult decât atât. Înseamnă:

·         o luptă continuă cu boala; v o luptă continuă cu prejudecăţile celor din jur;

·          o luptă cu tine însuţi, cu lumea.Acest lucru mai poate însemna:

·          să vrei să ştii mai mult;

·          să ai controlul;

·         să găseşti resurse/putere când te simţi neputincios şi ai vrea să abandonezi totul;

·         s-o iei de la capăt;

·          să comunici;

·         să fii ascultat;

·          să fii înţeles.În educaţia copiilor, părinţii trebuie să fie conduşi deraţiune, străduindu-se:

·         să convingă copilul cu bunătate şi răbdare prin: dialog deschis, corijare iubitoare;

·         să ceară cu discreţie copilului doar ceea ce în realitate este capabil să dea, manifestând în acelaşi timp o mare încredere în el, „ajutându-l să atingă ţinte din ce în ce mai înalte".

·         câştigându-le încrederea, să-i ajute să-şi abandoneze teama, încredinţându-le frământările lor, cerând explicaţii şi sfaturi de la ei.

Odată câştigată această încredere ea trebuie menţinută prin:

·         mărirea sentimentului de valoare personală a copilului evitând folosirea cuvintelor: rău, leneş, urât, prost, obraznic, etc. sau a expresiilor: „Nu eşti bun de nimic!". „Mi-e ruşine cu tine!", care-l determină pe copil să nutrească sentimentul de ruşine şi nemulţumire de sine;

·         acordându-i atenţie, copilul simte că este important, însă tratat cu asprime simte că are o valoare mai mică;

Părinții sunt datori să:

·         le respecte intimitatea;

·          să nu vorbească cu alţii despre defectele lor, insuccesele lor de la şcoală;

·         „să nu-i ia în râs pentru primele lor simpatii";

·         „să se întreţină familiar cu copiii lor cât mai mult timp posibil";

·          „să răspundă cu răbdare la întrebările lor stându-le la dispoziţie fără a se arăta plictisiţi";

·         să se joace cu ei când sunt mici pentru ca aceştia să simtă că sunt iubiţi.

8. LUCRURI PE CARE NU TREBUIE SĂ LE FACI

·         nu bombăni şi îngâna-foloseşte propoziţii scurte şi clare. Este nefolositor să repeţi lucrurile mai mult decât este necesar; un lucru clar nu are nevoie sa fie repetat.

·         nu întrerupe - când copilul vorbeşte lasă-l să termine ce are de spus şi apoi dă-i replica

·          evită critica-copilul percepe critica ca şi o ofensă personală deci dacă trebuie să critici trebuie să te referi la ceea ce s-a întamplat nu la persoana copilului

·          nu aduce aminte de greşelile anterioare - daca a făcut o greşeala în trecut este mai bine să nu aduci aminte de ea.

·          nu încerca să influenţezi copilul folosindu-te de sentimentul de vinovăţie - este total greşit şi afectează relaţia copil-parinte.

·         nu fii sarcastic şi nu face glume nepotrivite- copilul se va simţi respins, neiubit şi inadaptat.

·         nu-i spune copilului ce să facă -  rezolvaţi problemele împreună. Dacă-i spui ce să facă se va gandi că nu are control asupra acţiunilor sale.

·          nu ameninţa - ameninţările nu contează şi cauzează ostilitate.

·         nu minţi - cel mai bun mod de a învăţa onestitatea este să fii onest. Copiii de obicei înţeleg atunci când îi minţi.

·         nu nega povestea copilului tău - copilul are nevoie să fie încurajat încercând să-i interpretezi povestea dându-i încredere şi făcându-l să simtă că eşti de partea lui.

9. COMUNICAREA EFICACE NECESITĂ MULTĂ MUNCĂ ŞI  PRACTICĂ. PĂRINŢII TREBUIE SĂ ÎNCERCE SĂ VORBEASCĂ CU COPIII LOR DE CAND ACEŞTIA SUNT MICI, ASTFEL RELAŢIA PĂRINTE-COPIL VA FI UNA  POZITIVĂ ŞI MAI PUŢIN STRESANTĂ.
10. Disciplina pozitivă nu are legătură cu asprimea, sereferă la modalităţile de stabilire a limitelor într-un mod  ferm, dar plin de dragoste.   Disciplinarea înseamnă învăţarea unor comportamente, este o bună oportunitate pentru copil de a învăţa comportamente pozitive, responsabile.  

Cum folosim disciplina pozitivă la copii?

·         Stabileşte clar regulile astfel încât copilul să ştie care vor fi consecinţele;

·         Pedepsele scurte sunt cele mai indicate;

·          Vorbeşte-i cu respect. Nu-i spune „taci din gură“ şi nu folosi cuvinte care să-l insulte: „idiotule” sau „nebunule”;

·          Evită să ţipi;

·          După ce suportă consecinţele negative, arată- i copilului afecţiune

·         Recompensează comportamentul corect;

·          Pedepseşte (oferă consecinţe negative) pentru comportamentul greşit.

·         dezaprobarea: încruntarea sprâncenelor, întoarcerea spatelui, absenţa zâmbetului, privire rece. Dacă se folosesc tot timpul, îşi pierd valoarea;

·          mustrarea – dacă nu înţelege din semnele dezaprobatoare;

·          privarea de un obiect / activitate;v time – out la colţ, în altă cameră etc.;

·         repararea greşelilor – copilul va trebui să îşi răscumpere pedeapsa prin activităţi sau atitudini;

11.   Pedeapsa fizică – este o formă a dispariţiei comunicării, este expresia neputinţei de care dă dovadă adultul în educaţia copilului;

!        Expresia „Ascultă doar dacă este bătut” dovedeşte o incapacitate de a comunica eficient;

12. Nici o sancţiune nu se aplică fără cercetarea cauzelor şi a factorilor conjuncturali, fără a-i explica celui vinovat de ce a fost pedepsit.

·         Nici o abatere nu trebuie să rămână nepedepsită.

·          Copiii pedepsiţi des devin încăpăţânaţi şi rigizi. Nu recunosc că au greşit că se tem de pedeapsă.

·          Odată ce decizia de sancţionare a fost luată şi anunţată copilului, ea trebuie dusă până la capăt!!!!!

·          Pedeapsa duce la scăderea stimei de sine şi a încrederii în forţele proprii.

·          Cu cât sunt pedepsiţi mai mult pentru insucces cu atât nivelul stimei de sine va scădea mai mult, ceea ce va duce la alt insucces ş.a.m.d. Este greu de ieşit din acest cerc vicios dacă părintele nu îşi va schimba atitudinea .

13.Recompensele

·         Dacă recompensa  este oferită imediat după apariţia unui comportament, duce la o creştere a frecvenţei comportamentului respectiv.

·         alimente – bomboane, prăjituri, fructe, sucuri, meniul preferat;

·          distincţii – jetoane, steluţe, puncte roşii, diplome;

·         posesia temporară a unor obiecte: o ţinută pentru ocazii speciale, o cameră proprie;

·          activităţi stimulatoare – excursii, jocuri, vizionarea unor programe TV, sau a unor filme la cinema, citirea cărţii preferate;

·         recompense sociale – îmbrăţişări afectuoase, laude, zâmbete, o simplă privire care să exprime interesul.

13. Disciplinarea îl învaţă pe copil:

·         responsabilitatea propriului comportament;

·         auto- controlul şi auto-disciplinarea;

·          previne apariţia sau menţinerea problemelor de comportament;

·          este o metodă de învăţare şi nu de pedeapsă!

·         O disciplinare eficientă începe întotdeauna cu dezvoltarea încrederii în sine a copilului;

Cum încurajăm ca părinţi dezvoltarea încrederii în sine?

·          Prin focalizarea pe aspectele pozitive ale copilului. “ Bravo ! Ai reuşit !”;

·         Prin aşteptări realiste faţă de copil: “Sunt mândru/ă când …”;

·          Prin evitarea comparaţiilor şi a competiţiei dintre copii. “Pentru mine eşti special!”

·         Prin încrederea zilnică pe care i-o acordaţi;

·          Prin atenţia acordată progreselor făcute de copil şi a aspectelor pozitive ale situaţiei. “Apreciez modul în care ai rezolvat …” ;

14. Disciplinarea înseamnă focalizarea pe comportament şi nu pe persoană;

·        Când vă adresaţi copilului să faceţi distincţia între comportamentul problematic, specific pe care acesta să îl schimbe sau să îl înveţe fără să utilizaţi etichete. De exemplu, în loc să spuneţi: “Eşti rău!” este recomandat să vă adresaţi comportamentului: “Mă deranjează când arunci mâncarea pe jos. Putem călca pe ea şi ne murdărim “sau în loc de “Eşti dezordonat!”, spuneţi : ”Hainele murdare se pun în coşul de la baie, altfel te vei îmbrăca cu haine murdare pentru că nu o să mai ai haine curate.”

·         A folosi recompensa în loc de sancţiune, pentru a stopa o comportare greşită, înseamnă mituire. O astfel de metodă nu poate rezolva problema.

15. Nu faceţi tot ce vor ei;

·        Păstraţi echilibrul între copii;

·         Nu folosiţi violenţa cu copiii;

·        Nu exageraţi problemele;

·         Nu spuneţi DA întotdeauna;

·         Lăsaţi-i să-şi rezolve problemele;

·         Avertizaţi-i când fac greseli;

·         Încercaţi să fiţi mai atenţi când sunteţi în public;

·         Când este necesar trebuie să fiţi atenţi cu pedeapsa;

·        Este foarte important să daţi un răspuns întrebărilor copiilor;

·         Trebuie să fiţi mai înţelegători în ceea ce-i priveşte;

·         Este foarte important să-i învăţăm să deosebească binele de rău;

·         Copiii au propriile lor metode de învăţare;

·        Prea mult zgomot afectează negativ comunicarea cu copiii;

·         Copiilor nu le plac ţipetele;

·        Părinţii trebuie să fie atenţi asupra comportamentului cu copiii lor;

!       Este mult mai dificil să ai un copil cu dizabilităţi decât un copil normal. Deci părinţii trebuie să înţeleagă şi să accepte adevărul ca nu este greşeala lor că au un copil cu dizabilităţi

!      Cel mai important lucru în comunicarea cu copiii cu dizabilităţi este dragostea. Pentru ca acestor copii le trebuie mai multă afecţiune.

16. LUCRURI CARE TREBUIE EVITATE ÎN COMUNICAREA CU COPILUL CU DIZABILITĂŢI

·        Nu-l transforma într-un animal de companie - ii ştirbeşte demnitatea.

·        Nu te aşeza pe un scaun cu rotile. Acesta este un spaţiu personal.

·         Nu atinge sau mişca bastonul alb al unei persoane oarbe sau nu atinge aparatul auditiv al unei persoane surde.

·         Nu lăsa niciodată o persoană oarbă într-un spaţiu deschis sau într-o zonă unde nu sunt obiecte tangibile. Cel mai bine ghidează persoana spre zidul camerei sau spre alt obiect de la care îşi poate alege direcţia mişcării.

·        Nu-ţi oferi ajutorul forţat.

·         Nu ţipa cand comunici cu o persoană cu handicap auditiv. Daca acea persoană foloseşte un aparat auditiv, este ajustat la un sunet acceptabil.

·        Nu folosi limbajul semnelor dacă nu-l stăpâneşti suficient.

·         Nu ruga o persoană în cărucior cu rotile să-ţi ţină haina sau sacoşa.

17. Nu trata dizabilitatea ca pe o problemă.

·        Tratează dizabilitatea ca o parte inseparabilă a persoanei. Poartă-te cu fiecare persoană ca cu un intreg.

·        Nu te uita la un copil cu dizabilităţi ca la cineva diferit, neajutorat sau inadecvat din cauza dizabilităţii.

·         Ajută un copil cu dizabilităţi astfel încât să fie capabil să servească societatea în cel mai bun mod pentru el.

·         Nu încerca să-ţi ascunzi nesiguranţa sau dubiile în spatele măştii de profesionalism.

·         Fii cel care aude şi nu încerca să eliberezi un copil cu dizabilitati de eforturile sale.

·         Nu încerca să ai avantaje de la un copil cu dizabilităţi.

·         Nu încerca să controlezi un copil cu dizabilităţi; are dreptul de a se controla.

·        Ceea ce mai numim obiectii sau manipulari, poate fi singura cale pentru o persoană cu dizabilităţi să se controleze măcar puţin.

·        Pentru a se apăra, un copil cu dizabilităţi  are dreptul de a spune Nu.

18. Respectă un copil cu dizabilităţi pentru că respectul înseamnă egalitate.

·        Ascultă, ajută şi observă.v Încurajează dreptul de participare.

·        Impune ţeluri realiste copilului cu dizabilităţi.

·         Respectă şi încurajează drepturile umane pentru a-şi lua singuri deciziile şi alegerile.

·         Încurajează pentru a se simţi egal in toate aspectele care au influenţă asupra propriei vieţi.

·        Recunoaşte şi dezvoltă calităţile umane.

·        Cooperează.

19. COMUNICAREA CU O PERSOANĂ CARE ARE DIZABILITĂŢI DE DEPLASARE

·        Vorbind direct cu persoana care stă in scaunul cu rotile, nu cu cel care stă în spatele scaunului ca şi cum persoana din scaun nu ar exista.

·         Găseşte care sunt posibilităţiile persoanei care stă în scaun. Nu toţi oamenii care stau în scaun cu rotile nu pot să meargă. Pot folosi acest scaun pentru a-şi păstra energia sau a-şi mări mişcarea.

·         Pentru copiii care au o dizabilitate de mişcare, o căzătură este o problemă, deci atrageţi-le atenţia asupra unei podele alunecoase sau proaspăt spălată.

Lucruri care trebuie evitate in comunicarea cu opersoană în scaun cu rotile:

·        Nu atinge o persoană într-un scaun cu rotile  - răneşte demnitatea persoanei.

·        Nu te aseza pe scaunul cu rotile. Scaunul cu rotile este o parte a spatiului personal al persoanei.

·        Daca vrei să-i mulţumeşti, nu te apleca peste scaunul cu rotile.

20. COMUNICAREA CU UN COPIL CARE ARE AFAZIE  CEREBRALĂ  Care sunt posibilităţile de comunicare?

·        Foloseste o largă gamă de aparate care pot vorbi, aprinde sau stinge lumina, TV.

·        Comunicarea cu aparate tehnologice care sunt capabile să "vorbească" în locul oamenilor de exemplu sintetizatoarele.

·        Calculatoarele care pot fi controlate cu anumite părţi ale corpului, de exemplu degetele, limba, ochii sau răsuflarea.

SUGESTII

·        De obicei este greu de înţeles limbajul acestor copii. Fii tu însuţi, poartă-te normal.

·        Când comunici uită-te la el în timp ce vorbeşti.

·        Dacă are dificultate în a vorbi încearcă să-ti concentrezi atenţia asupra copilului. Nu ezita să îl pui să repete un cuvânt sau o propoziţie pe care nu le inţelegi.

·         Nu întrerupe un copil care vorbeşte, lasă-l să-şi termine propoziţia.

·        Comunicarea cu un astfel de copil este ca şi cum ai comunica cu o persoană obişnuită.

·        Urmează aceleaşi sfaturi în comunicarea cu o persoană care are probleme de vorbire.

21. COMUNICAREA CU UN COPIL CU SINDROM DOWN

·        În comunicare folosiţi limbaj apropiat de vârsta copilui şi situaţiei.

·        Laudă copilul atunci când face ceva bun.

·        Persoanele cu Sindrom Down vor să mulţumească pe toată lumea deci câteodată pot fi de acord cu tot fără să realizeze dacă vor acel lucru sau nu. Dacă problema este importantă este necesar să întrebi copilul repetitiv dacă a inteles informatia.

·        Dacă persoana repetă cuvintele tale, întreab-o cu alte cuvinte acelaşi lucru.

·        Copiii cu Sindrom Down sunt foarte calzi, sunt doriti să dea din caldura lor celorlalţi şi prin urmare vor să-i îmbrăţişeze, pupe şi să fie aproape de ceilalţi. Nu fi deranjat - este comportamentul lor natural.

·        În comunicare este important să determini regulile tonului folosit şi ale comportamentului care sunt acceptabile pentru tine. Dacă acest comportament nu este acceptabil este necesar să atragi atenţia persoanei şi să-i explici cum ar trebui să se poarte.

22. SUGESTII GENERALE ÎN COMUNICAREA CU UN COPILCU DIZABILITĂŢI MENTALE

·        Foloseşte-te de propoziţii clare, cuvinte simple şi gânduri clare.

·        Nu vorbi în propoziţii lungi. Dacă gândirea este complicată încearcă să o simplifici sau să o împarţi în bucăţi mai mici.

·         Nu îi umili şi nu te umili nici pe tine.

·        Permite-i copilului să ia decizii pentru el dacă nu ai alte instrucţiuni sau alte informaţii.

·        Persoanele cu dizabilitati mentale încearcă să-ţi dea răspunsuri care îţi convin şi să spună ceea ce ţie îţi place să auzi. Acest lucru poate cauza probleme serioase. Formulează întrebările astfel încât să primeşti informaţia exactă. Verifică răspunsurile întrebând acelaşi lucru în moduri diferite.

·        Persoanele cu dizabilităţi mentale au dificultăţi în a lua o decizie rapidă. Ai răbdare şi dă-le timp să se gândească bine.

23. Unul din 150 de copii este la fel ca mine;

·        Am dificultăţi în a-mi exprima sentimentele şi emoţiile – nu te simţi jignit din aceasta cauză;

·        Nu ştiu ce este rău şi ce este bine – aşa că ajută-mă dacă este cazul;

·         Mă ataşez de obiecte sau le aşez în linie (în şir) – te rog nu interveni;

·        Nu suport zgomotele puternice, sau din contră ai impresia că sunt surd;

·        Am ticuri şi mişcări repetitive (stereotipii);

·         Nu mă joc cu alţi copii;v Prefer să fiu singur – nu mă deranja;

·         Evit contactul vizual, s-ar putea să nu ai parte de nici o atenţie din partea mea;v Repet cuvinte şi propoziţii sau nu vorbesc deloc – nu râde de mine;

·        Râd fără un motiv anume;

·         Am toleranţă crescută la durere ; ai grijă de mine să nu mă lovesc prea tare;

·        Pot fi auto-agresiv sau hetero-agresiv – nu doresc să fac rău nimănui;

·        Nu suport schimbările – nu muta mobila din camera mea, lasă lucrurile în aceeaşi ordine – îmi place rutina;

·         Deseori, nu îmi place să fiu ţinut în braţe sau pupat;

·         Nu îmi pot exprima dorinţele, nu ştiu să arăt ce vreau nici măcar cu degetul;

·        Prefer numai anumite culori, haine, sau mâncare, pur şi simplu doar acelea îmi plac;

·        Nu pot empatiza, nu îţi pot înţelege durerea, suferinţa, sau bucuria – aşa sunt eu.

24. Lumea se desfăşoară progresiv în faţa noastră, iar mişcarea, muzica, jocul, arta au rol deosebit în dezvoltarea fizică, psihică şi socială.

!       Pentru asta trebuie să:

·         Facem mişcare pentru că ne ajută la conştientizarea corpului şi la coordonare;

·        Ascultăm muzică pentru ca are un efect liniştitor, ne reduce tensiunile individuale şi interpersonale, ne poate oferii consolare dar ne şi mobilizează pentru activitate;

·         Ne jucăm pentru că jocul eliberează stresul, stimulează creativitatea şi ne ajută să ne exprimam sentimentele, dorinţele şi să exploram noi relaţii;

·        Desenăm, modelăm, pictăm – facem artă vizuală – pentru că ne ajută să ne exprimam mai repede şi mai uşor, ne facilitează comunicarea şi adaptarea în societate;

·         Astfel, prin combinarea acestor activităţi beneficiem de descoperirea propriilor capacităţi, a potenţialului de schimbare, de a ne exprima liber, dezvoltarea creativităţii, satisfacţia unui lucru făcut cu propriile forţe, încrederea în sine, sentimentul împlinirii, descărcarea tensiunilor, cunoaşterea şi învăţarea unor comportamente necesare integrării în diferite grupuri sociale.

25.  Adesea când auzim diagnosticul doctorului"copilul tău nu aude" ne pierdem şi ajungem la   disperare. Orice sfat sau sugestie par greşite şi fără efect. "Ce ştiu ei?" ne gandim "Aceasta este problema  noastră pentru că este copilul nostrum." Însă nu este varianta corectă. Auzul este una din funcţiile senzoriale fundamentale. Auzul ne ajută să ne orientăm în mediul  iînconjurător şi să comunicăm cu alţi oameni. Pierderea auzului are un impact major asupra  vieţii umane pentru că este legată de posibilitatea  comunicării personale, atitudinea formată, activităţile  profesionale, calitatea vieţii, ş.a.m.d. Pierderea auzului  nu este doar o problemă personală sau de familie; estede asemenea o problemă socială serioasă a întregii  societăţi.    Iubiţi-vă copilul şi lăsaţi-l să crească!

!        Fiecare copil trebuie educat. În familie copilul dobândeşte limbajul, manierele,comportamentul, abilităţile de comunicare şi diferite valori. Integrarea timpurie în şcoală,comunicarea cu persoanele şi mulţi alţi factoridetermina viitorul copilului-achizitiile lui, propria  realizare şi adaptarea în comunitate. Copiii surzi au nevoie de ajutorul nostru pentru a -şi întâmpina  nevoile. Pentru ca ei să fie integraţi cu succes însocietate părinţii şi profesorii trebuie să le deamare atenţie. Copiii cu probleme de auz care nu au o problema secundară, au aceleaşi capacităţi intelectuale ca şi copiii care aud deşi dezvoltarealor mentală este mai înceată. Din acest motiv memoria şi gândirea  conceptuală a copiiilor cu probleme de auz se  dezvoltă mult mai incet. Obiectivele educaţionale atât pentru copiii sănătosi cât şi pentru cei cu deficit de auz sunt  aceleasi. După clasificarea problemelor de învăţare  surditatea şi pierderea auzului sunt considerate  dizabilităţi compensatorii de învăţare.

26. „Fără iubire nu există încredere şi fără încredere nu poate fi vorba de educaţie". Sunt trei lucruri ce asigură stabilitate copilului şi formarea unei corecte păreri despre sine: În fața altora sunteți ca în fața unei oglinzi. Când zâmbiți, cel din oglindă zâmbește, când vă încruntați și el se încruntă, entuziasmul este molipsitor, iar ,,un răspuns blând potolește cearta". Când sunteți convinși convingeți, iar când șovăiți semănați neîncredere.

 A fi părinte înseamnă deopotrivă a dărui , (a-i ajuta pe copii să realizeze ceea ce vor  şi a le oferi sprijinul necesar pentru a ajunge acolo unde își doresc  să ajungă), a face sacrificii,  a cere (a impune reguli),  a ierta   și a  primi  înzecit  iubirea copiilor   și  bucuria  lor de a trăi  ca oameni maturi  împliniți.

Acesta de fapt este sensul vieții.

Bibliografie

1. André Peretti, Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

 2. Anghel P., Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003

 3. Cameron M,. Arta de a-l asculta pe celălalt. Secretele unei comunicări reuşite, Ed. Polirom ,Iaşi, 2006 

4. Dumitru Iacob si Cismaru Diana-Maria, Relaţiile publice: eficienţă prin comunicare, Bucuresti, Editura Comunicare.ro, 2003

5. Joannes A, Comunicarea prin imagini, Ed.Polirom, Iasi, 2009

6. Luca M. R., Deprinderi de comunicare, Ed.Infomarket, Brasov, 2006

7. Păuş Viorica Aura, Comunicare şi resurse umane, Ed. Polirom, Iaşi, 2006

 

8. Pânisoara O.I.- Comunicarea eficienta , Editura Polirom,Iasi, 2003