I.Ce este ADHD?

Obiective:  

*  Familiarizarea învăţătorilor cu particularităţile hiperactivităţii cu deficit de atenţie la copilul din perioada şcolarităţii mici

*   Informarea acestora despre problematica tulburării ADHD prin oferirea de informaţii legate de natura psihologică şi criteriile de diagnostic, la particularităţile şi dificultăţile pe care copii le întâmpină în procesul de învăţare şi de dezvoltare (în plan comportamental şi al integrării sociale şi şcolare).

După ultimele studii, între 6-9 % dintre şcolari, sunt diagnosticaţi cu ADHD. (sursa: Dr. Tiberiu Mircea, Societatea de Neurologie şi Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului din Romania).

 

Se ştie că fiecare vârstă îşi are caracteristicile sale. Astfel copiii au multă energie, nu pot sta mult timp concentraţi asupra unui lucru, simt nevoia să se mişte, se concentrează mai greu asupra unei sarcini date, fiind uşor distraşi de ceea ce este în jur. Există chiar şi între ei deosebiri, unii copii sunt mai activi decât alţii şi fiecare copil poate fi la un moment dat foarte agitat, poate trece prin perioade mai dificile, când nu-şi duce la bun sfârşit sarcinile şi nu se integrează programului impus la şcoală sau acasă.

Un copil hiperactiv poate fi recunoscut după frecvenţa şi intensitatea cu care apar aceste probleme. Are foarte multă energie, se concentrează greu, în grup are tulburări de comportament iar rezultatele lui şcolare sunt sub nivelul posibilităţilor. El atrage atenţia prin trei aspecte importante:

ð dificultăţi de atenţie şi concentrare,

ð comportamente impulsive,

ð hiperactivitate (agitaţie evidentă).

1. Dificultăţi de atenţie şi concentrare.

Se concentrează greu atât în cadrul unor activităţi impuse, trecând de la o sarcină la alta, dar şi în cadrul unor activităţi pe care şi le alege singur, renunţând uşor la ce şi-a dorit initial şi trecând la altă activitate.

Vârsta la care dificultăţile de concentrare sunt depistate depinde de disponibilitatea şi interesul părinţilor care urmăresc evoluţia psiho-comportamentală a copilului, vigilenţa şi implicarea învăţătorilor, comunicarea şi schimbul permanent de informaţie între familie şi cei care se ocupă de educaţia copilului.

2. Comportamente impulsive.

Copilul hiperactiv reacţionează la primul impuls. Vrea ca ceea ce îşi doreşte să se îndeplinească imediat. Nu ia în calcul consecinţele faptelor sale, acţionează fără să gândească. În conversaţie îi întrerupe des pe ceilalţi, nu aşteaptă să audă întrebarea, nu ascultă şi nu ia în calcul răspunsurile celorlalţi. În situaţii grave poate trece chiar la agresivitate fizică.

3. Hiperactivitate (agitaţie evidentă).

Acest comportament se observă mai ales în timpul orelor de curs, când trebuie să stea liniştit.

El iese din bancă, se duce la colegi, îi deranjează, chiar îi şicanează.

În pauze aleargă tot timpul, se caţără, ignoră pericolele.

Dacă sunt atenţionaţi se liniştesc pentru câteva momente, după care procedează în acelaşi fel.

Uneori când sunt apostrofaţi devin impulsivi.

Astfel de copii produc mari probleme şcolilor în care învaţă şi de aceea ei sunt greu acceptaţi, mai ales de părinţii celorlalţi copii.

Efectuarea temelor acasă este o adevarată povară pentru părinţi.

Copilul hiperactiv nu observă detaliile, de cele mai multe ori când alţii îi vorbesc dă impresia că nu ascultă, evită sau respinge activităţile sau temele care îi solicită I mintal.

Pierde adesea obiecte, îşi mişcă mâinile şi picioarele sau nu-şi găseşte locul pe scaun, nu îşi asteaptă rândul la joc sau la alte activităţi desfăşurate în grup.

Când manifestările comportamentale hiperactive sunt foarte pronunţate, vorbim de tulburarea de hiperactivitate.

Cauzele apariţiei ADHD sunt legate de o întrerupere în maturizarea cerebrală şi un dezechilibru al unor substanţe chimice din creier. Este important de subliniat că, fiind o tulburare neurobiologică, ea nu este generată de erori educative sau de factori de mediu, dar poate fi agravată de aceştia. Odată diagnosticată această tulburare trebuie şi tratată. Îngrijirea şi tratarea presupun o abordare multidisciplinară, articulată, coerenta şi mai ales consecventă în care sunt deopotrivă implicaţi părinţii, psihologul, logopedul, educatorii, profesorii şi mai ales copilul însuşi. (Niţescu, 2007)

II. Strategii de succes în instruirea şcolară a copiilor cu ADHD

Învăţătorii care obţin succese în instruirea copiilor cu ADHD folosesc o strategie care cuprinde 3 obiective.

Ei încep prin identificarea nevoilor acestui copil. De exemplu,învăţătorul determină cum, când şi de ce copilul este neatent, impulsiv şi hiperactiv. Învăţătorul selectează apoi diverse practici pedagogice şi le asociază cu instruirea şcolară, intervenţii comportamentale şi cu tehnici de adaptare a copilului la mediul şcolar şi al clasei, astfel putând să vină în întâmpinarea nevoilor copilului. În cele din urmă, învăţătorul combină aceste practici într-un program educaţional individualizat pe care îl integrează cu activităţile educaţionale ale celorlalţi elevi din clasă.

Cele 3 obiective ale strategiei şcolare pentru copiii cu ADHD sunt următoarele:

1. Evaluarea nevoilor personale şi a punctelor tari ale copilului. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, învăţătorul poate lucra cu o echipă multidisciplinară, şi cu părinţii. Astfel se pot lua în considerare atât nevoile şcolare cât şi cele comportamentale, folosind atât diagnosticul formal şi informal cât şi observaţiile de la clasă. Observaţiile, cum ar fi stilul de învăţare poate fi folosit pentru a-l mobiliza pe copil să-şi folosească abilităţile de care dispune. Contextul în care apar disfuncţiile comportamentale trebuie luate de asemenea în considerare.

2. Selectarea metodelor potrivite pentru instruirea şcolară. Determinarea căror metode vor veni în întâmpinarea nevoilor şcolare şi comportamentale ale copilului. Selectarea metodelor care sunt în acord vârsta sa, care să se potrivească cu nevoile sale şi care să îi câştige atenţia.

3. Combinarea metodelor de instruire şcolară cu programul educaţional personalizat al copilului. Împreună cu psihologul şcolar şi cu părintele, poate fi creat un program educaţional personalizat care să evidenţieze obiectivele viitoare împreună cu ajutorul de care copilul are nevoie pentru a atinge aceste obiective. Trebuie luat în calcul modul în care învăţătorul poate combina şi integra acest program cu activităţile şcolare a celorlalţi elevi din clasă.

Succesul unui program de intervenţie psihopedagogică pentru copiii cu ADHD depinde de următoarele componente:

ð Instruirea şcolară

ð Intervenţii comportamentale

ð Acomodarea şcolară

În cele ce urmează, vom descrie cum putem integra cele trei componente în practica şcolară şi vom oferi sugestii care vor veni în ajutorul elevilor cu ADHD la şcoală. Vom vedea că metodele şi tehnicile sugerate aduc beneficii şi celorlalţi elevi din clasă care nu au ADHD. Chiar dacă aceste metode sunt prezentate pentru elevii din ciclul primar, pot fi folosite şi pentru elevii din clasele mai mari.

III. ADHD şi şcoala

Noile practici educaţionale ne obligă la o reorganizare a clasei în timp şi spaţiu, pe baze cunoscute şi non-ideologice, chiar nerespectând programa sau credinţa într-un nivel egal al tuturor elevilor în acelaşi moment. Acasta presupune o reflecţie comună, în cadrul şcolii, asupra competenţelor asimilate şi a nivelului care poate fi atins, de la caz la caz, inclusiv pentru elevii aflaţi în situaţii speciale. (Vogler, 2000).

Când un copil cu ADHD ajunge la vârsta de începere a şcolii, sunt anumite probleme care trebuie luate în considerare, pentru a le permite acestora de să-şi atingă întregul lor potenţial. Sprijinul trebuie să vină de la directorul unităţii şcolare, de la personalul didactic cu experienţă, de la psihologii şcolari, asistenţii sociali şi/sau de la personalul medical relevant. (Vrăsmaş, 1998). Aceşti copii au nevoie de o structură şi de o rutină bine stabilite. Locul lor în bancă trebuie păstrat neschimbat şi trebuie, să fie lăsaţi, să înveţe după metodele prin care ei înţeleg cel mai bine.

Prezentăm, în continuare, câteva bune practici  prin care  şcoala poate veni în ajutorul copiilor cu ADHD.

1. Copiii cu ADHD au nevoie să fie plasaţi în echipe de lucru cu alţi copii asemănători lor, nu ca educaţie sau performanţe şcolare, ci ca nivel de maturizare. Copiii cu ADHD tind să fie mai imaturi decât alţi copii de vârsta lor. Folosirea sistemului gradual de structurare a clasei este mai indicat pentru aceşti copii decât sistemul în plan deschis, deoarece acestora le este greu să facă faţă schimbărilor de nivel şi intensitate a muncii şcolare.

2. O structură dreaptă, dar fermă, este esenţială în activităţile de fiecare zi şi rutina trebuie păstrată cu stricteţe. Aceasta ajută copilul să înţeleagă ce se aşteaptă de la el şi să ştie că munca şi comportamentul lui este atent monitorizat.

Aceşti copii răspund foarte bine la cei trei „R”: rutină, regularitate şi repetiţie.

Foarte des, aceşti copii au o stimă de sine scăzută şi de aceea au tendinţa să fie singuratici, izolaţi, ceea ce îi expune la riscul să fie victimizaţi de către alţii. Pe de altă parte, unii pot să fie agresivi cu colegii şi necesită o monitorizare atentă a comportamentului. În acest caz, distragerea copilului şi implicarea lui în altă activitate, este cel mai bun mod de rezolvare a conflictelor.

Abilitatea lor scăzută de a face faţă schimbărilor poate fi astfel folosită într-un mod pozitiv ajutându-i să iasă dintr-o potenţială situaţie dificilă. Ei vor fi atât de ocupaţi să îndeplinească noua activitate primită, încât uită de orice conflict pe care lau început. Această tactică oferă posibilitatea de a preveni potenţialele probleme care pot să apară. 3. Profesorul trebuie să fie ferm şi să deţină controlul clasei, dar totodată să fie o persoană apropiată şi caldă. Copiii cu ADHD sunt, în general, foarte sentimentali şi iubitori. Ei răspund bine la laude şi la o atenţie individuală crescută. Laudele trebuie să fie dese, pe tot parcursul zilei, şi nu doar la sfârşitul zilei. Atitudinile negative din partea învăţătorului pot dăuna acestor copii deoarece ei au deja o stimă de sine scăzută. Acolo unde este posibil, este recomandat să se menţină acelaşi învăţător pe tot parcursul anului şcolar. Când învăţătorul oferă instrucţiuni este important să stabilească cu copilul un contact vizual. Dacă sarcinile de lucru sunt mai complexe, acestea trebuie împărţite în segmente mai mici şi rezolvate una după alta.

4. Clasele cu număr mic de elevi sunt indicate pentru aceşti copii, deoarece, distractibilitatea este mai mică, şi le oferă oportunităţi mai bune de a înnoda prietenii cu colegii şi cu învăţătorul. Este indicat să fie aşezaţi în primele rânduri din clasă, sau mai aproape de perete, pentru a reduce distractibilitatea.

5. Tratamentul medicamentos face parte din viaţa de zi cu zi a multor copii cu ADHD. Învăţătorul trebuie să se asigure că şi-a luat copilul medicamentele. Acest lucru trebuie făcut în particular şi cu multă sensibilitate.

6. Mulţi dintre copiii cu ADHD reuşesc să îndeplinească mai bine sarcinile manuale sau în scris, decât cele orale. Implicându-i în sarcini manuale, stima lor de sine creşte şi permite sistemului nervos să se maturizeze.

7. Este important să învăţăm să lucrăm cu aceşti copii, deoarece aceştia au multe talente ascunse, mult potenţial şi multe de dăruit.

IV. Aşezarea în clasă

Copiilor cu ADHD li se potriveşte regula „cu cât mai puţine distrageri, cu atât mai bine”. Chiar din prima zi, învăţătorul trebuie să stabilească clar regulile clasei şi să le transmită copilului împreună cu consecinţele logice de pedeapsă sau de recompensă. Copilul trebuie aşezat în bancă, ferit de elemente distractoare, aproape de învăţător, pentru a fi monitorizat şi încurajat, sau lângă un copil, care este atent şi concentrat. Copiii cu ADHD se concentrează mai bine dacă sunt aşezaţi aproape de peretele clasei şi nu de fereastră. Fereastra poate distrage copilul, prin stimuli vizuali şi auditivi, pe parcursul orei. Aranjamentul elevilor în clasă se recomandă a fi făcut pe rânduri şi nu pe grupuri. Grupurile sunt elemente distractoare pentru copilul cu ADHD. Copilul cu ADHD trebuie aşezat în bancă aproape de învăţător, departe de colegi gălăgioşi. Este important ca învăţătorul să se poată plimba prin întreaga clasă şi să aibă acces la toţi elevii. Cu cât interacţiunea dintre elevi şi învăţător este mai mare, cu atât este mai benefică. Copilul cu ADHD se concentrează mai bine dacă poate anticipa programul zilei. Este indicat ca elevii să primească orarul zilnic. Dacă elevul îşi pierde concentrarea spre sfârşitul zilei, să se amâne sarcinile care necesită efort atenţional, să fie fixate dimineaţa. Învăţătorul poate să stea în apropierea elevului cu ADHD când oferă indicaţii sau prezintă lecţia. Copilul trebuie aşezat astfel încât să aibă lumină suficientă, iar temperatura din sala de clasă să fie confortabilă. Mulţi elevi îşi aduc de acasă propriile obiecte care le distrag atenţia (jucării). Trebuie stabilită regula ca aceste obiecte să fie arătate colegilor numai în pauze, iar în timpul orei să fie păstrate în bancă sau în ghiozdan.

Să   recapitulăm  :

1. Aşezarea în bancă: - elevul să fie aşezat în faţă sau în centrul clasei; - trebuie înconjurat cu colegi care pot constitui modele pentru acesta; - nu trebuie aşezat aproape de uşă sau ferestre; - trebuie aşezat în locul cu cele mai puţine elemente care l-ar putea distrage;

2. Elevul trebuie să aibă o structură predictibilă a orarului şi trebuie atenţionat înainte de schimbările din program: - regulile clasei trebuie afişate iar învăţătorul să verifice dacă au fost bine înţelese; - poate fi afişat în clasă un calendar în care să se încercuiască datele în care elevii au teste scrise;

3. Momentele de trecere de la o temă la alta sunt dificile pentru elevul cu ADHD, de aceea copilul trebuie pregătit, printr-un avertisment.

4. În timpul sarcinilor dificile este indicată reducerea stimulilor auditivi şi vizuali.

5. Este important să li se specifice de ce materiale au nevoie pentru îndeplinirea unei sarcini.

6. Prezenţa unui ceas pe perete oferă posibilitatea elevilor de a-şi calcula timpul necesar îndeplinirii sarcinii primite. Distribuţia timpului şcolar în nivel macro (an, săprămână, zi) dar şi micro (oră, secvenţă de lecţie, episod instrucţional) condiţionează eficacitatea actului didactic şi deschide câmp larg desăvârşirii fiecărui individ în parte. (Cucoş, 2002). 7. Învăţătorul îi poate încuraja pe aceşti copii să-şi planifice activităţile folosind liste, calendare sau notiţe.

V. Desfăşurarea lecţiilor la clasă

Ţinând cont de problemele de atenţie pe care aceşti copii le au, ei se plictisesc uşor. Este important ca învăţătorul să pregătească lecţiile cât mai atractiv prin includerea unor activităţi aplicative pentru a stimula atenţia copilului. Toţi profesorii eficienţi ştiu că succesul învăţării se obţine dacă li se captează elevilor interesul sau li se stârneşte curiozitatea, deci dacă elevii au motivaţie pentru învăţare. (Neamţu, Gherguţ, 2000) Între exigenţele primordiale ale acţiunilor educative pentru copiii cu ADHD studiile de specialitate consemnează necesitatea de a considera învăţarea ca un proces complex, care presupune implicarea copilului şi experimentarea directă în situaţii diferite. Pe lângă implicarea în acţiune, este important să oferim copilului, ori de câte ori este nevoie, posibilitatea de a reveni la acţiunile concrete, dacă se obaservă deficienţe în procesarea informaţiilor. În acest mod, nu numai că se lucrează strict în zona dezvoltării proxime, dar construcţia imaginilor mintale şi interiorizarea operaţiilor concrete vor constitui un suport solid în elaborarea noţiunilor şi a raţionamentelor.

La lecţii să se folosească material didactic, dar materialul audio-vizual trebuie folosit cu atenţie pentru a păstra capacitatea de distragere a atenţiei la minim. De exemplu, prezentările să conţină imagini şi sunet care să aibă legătură directă cu materialul ce trebuie învăţat.

Lecţiile să fie pe cât posibil concentrate, iar cele foarte lungi, să fie împărţite în segmente. Implicarea efectivă a elevului cu ADHD în timpul predării este bine venită. Acesta poate să scrie cuvintele cheie sau ideile principale pe tablă.

Aceşti elevi trebuie să fie încurajaţi să dezvolte imagini mintale ale conceptelor sau ale informaţiile care le-au fost prezentate.

Aceşti elevi trebuie solicitaţi să răspundă frecvent, în decursul orei.

Lecţiile trebuie să fie interesante pentru copil, pentru că aşa el va învăţa mai bine. Aceasta necesită ca învăţătorul să se autoevalueze şi să fie el însuşi încântat şi interesat de ceea ce predă.

Folosirea învăţării prin cooperare, implicarea copilului într-un grup de lucru, dându-i o sarcină specifică, creşte stima de sine a acestuia şi capacitatea de interrelaţionare cu colegii.

Interacţiunea dintre copil şi învăţător este benefică. Folosirea numelui copilului creşte încrederea acestuia şi facilitează comunicarea cu învăţătorul.

Folosirea unui coleg ca meditator pentru copilul cu ADHD poate fi un pas spre succes.

 Învăţătorul poate, de asemenea, să ofere elevului o listă cu conceptele cheie, sau cu cuvintele dificile şi explicarea acestora, înainte de începerea lecţiei propriu zise.

 Schimbările de tonalitate a vocii captează atenţia elevului la lecţia predată. Combinarea indicaţiilor verbale cu demonstraţiile practice au rezultate deosebite la aceşti copii. După ce instrucţiunile au fost date clasei, elevul trebuie rugat să parafrazeze ceea ce a spus învăţătorul. Această metodă va creşte nivelul de înţelegere a elevului şi va oferi posibilitatea de a verifica dacă a înţeles corect.

Elevul cu ADHD va fi tentat să dorească a fi printre primii care termină o sarcină. De aceea sunt indicate sarcini rezonabile, pe care să le poată realiza şi pentru a reduce presiunea şi stresul.

Elevul cu ADHD trebuie lăsat să lucreze în ritmul lui, să se evite presiunea privind viteza şi corectitudinea cu care lucrează. Învăţătorul poate să-l înveţe cum să-şi ia notiţe la clasă, să-l ajute să facă trecerea de la limbajul oral la limbajul scris.

Pentru teste învăţătorul poate folosi fişe redactate la calculator, deoarece copilul s-ar putea să nu înţeleagă scrisul de mână. Trebuie oferite indicaţii clare şi simple. Elevul să folosească creioane colorate.

VI. Probleme comportamentale

La şcoală, elevii cu ADHD au tendinţa să acţioneze înainte să gândească. Comportamental, acest lucru se traduce prin imposibilitatea acestuia de a înţelege cauza şi efectul. Aceşti copii fac anumite lucruri fără să se gândească la consecinţele acţiunii lor. Spun lucruri fără să se întrebe cum vor reacţiona ceilalţi. Numeroase cercetări evidenţiază faptul că elevii cu ADHD verbalizează des regulile de comportament, dar au dificultăţi cu internalizarea acestora, cu a le transpune în propriul comportament.

Mulţi clinicieni consideră că această ieşire de sub autocontrol (o săracă reglare şi inhibiţie comportamentală) este cea mai gravă problemă în ADHD şi nu abilitatea acestora de a fi atenţi.

În clasă aceşti copii gândesc cu voce tare când rezolvă probleme. Învăţătorul poate înţelege acest stil de lucru şi-l poate ajuta, cu bunăvoinţă, în aşa fel încât elevul să nu răspundă cu impulsivitate.

De asemenea, atunci când îi adresează o întrebare, să nu solicite răspunsul în 15-20 de secunde, ci să le lase timp de gândire, pentru a nu încuraja răspunsul impulsiv.

Foarte des elevii cu ADHD au dificultăţi cu anumite tipuri de interacţiuni şi reguli de bază; dificultăţi în a-şi aştepta rândul, exagerarea sau interpretarea unor remarci făcute de colegi ca ostile, înţelegerea greşită a unor norme sociale. Cu ajutorul învăţătorului şi al colegilor, problemele care apar foarte des în comportamentul său pot fi identificate. Astfel putem găsi soluţii ce se pot aplica înainte ca aceste probleme să apară.

Un prieten apropiat îl poate ajuta în a-şi îndeplini rolul de elev; elevii pot fi învăţaţi să se „oprească şi să gândească” înainte să vorbească. Aceasta îi poate ajuta să înveţe să se liniştească înainte să vorbească.

Încurajarea răspunsului gândit  scade impulsivitatea.

Regulile clasei trebuie să fie simple şi clare; ele trebuie stabilite împreună cu clasa de elevi.

La nivelul clasei trebuie implementat un sistem de management al comportamentului. Comportamentele pozitive să fie recompensate şi învăţătorul să se concentreze mai ales pe aspectele pozitive; stabilind obiective pe perioade de ore, zile, săptămâni sau luni, ca elevii să primească feed-back atunci când progresează sau ating obiectivele propuse. Pentru a îmbunătăţi comportamentul elevilor se pot oferi recompense şi pentru lucrurile bune şi comportamentele pozitive observate de alţi învăţători sau angajaţi ai şcolii. Învăţătorul trebuie să specifice clar comportamentul pentru care oferă recompensa: „îmi place foarte mult cum ai scris şi că ţi-ai făcut tema corect”, decât „bravo, bun băiat”! Mergând de la o bancă la alta, de la un elev la altul, învăţătorul îl poate surprinde pe elevul cu ADHD lucrând atent şi concentrat la o sarcină primită. Îl poate recompensa cu un zâmbet şi cu o vorbă bună: „Îmi place că lucrezi din greu”.

Copilului trebuie să i se acorde atenţie, ascultându-l ce are de spus. Şi el vrea să fie auzit, tratat cu respect.

Învăţătorul trebuie să creeze un mediu securizant pentru copil, să înţeleagă că învăţătorul este lângă el ca să-l ajute.

Nu trebuie certat în faţa colegilor, iar ceilalţi copii vor înţelege că şi ei nu au permisiunea să-l certe. În loc să fie confruntat direct, atunci când activităţile sau comportamentele lui sunt inadecvate, învăţătorul poate prezenta alternativa care rămâne valabilă.

Acest lucru face ca aşteptările să devină clare pentru elev şi astfel să evite interpretarea negativă sau criticismul.

Unii elevi din clasele mici răspund foarte bine la un sistem de semne prestabilit împreună cu învăţătorul. Astfel, acesta poate oferi un semnal vizual sau verbal atunci când un comportament inadecvat începe să apară. Aceste semnale reamintesc elevului să-şi corecteze comportamentul fără o confruntare directă care-i poate leza stima de sine. Este bine ştiut că acel comportament care este ignorat tinde să dispară (dacă nu este un comportament antisocial).

Recompensele pentru o sarcină bine făcută sau pentru un comportament pozitiv cresc şansele ca acesta să se repete.

VII. Îmbunătăţirea abilităţilor de relaţionare socială

 Elevii cu ADHD pot trece prin multe dificultăţi în zona socială în special cu colegii, cu relaţiile de prietenie. Ei au tendinţa de a avea dificultăţi în alegerea normelor sociale, acţionează impulsiv, nu au abilitatea de a vorbi elevat şi nu recunosc feed-back-ul pozitiv pe care-l primesc. Ei au tendinţa de a se juca mai bine cu copii mai mici sau mai mari decât ei, deoarece aceştia au regulile clar definite. Uneori apare repetiţia patternurilor de comportament social inadecvat şi nu învaţă din experienţă.

Zonele şi perioadele de timp nestructurate şi fără supraveghere, cum ar fi locurile de joacă sau petrecerile, pot fi o problemă.

Colegii care au abilităţi sociale bune şi care doresc, pot să-i vină în ajutor copilului cu ADHD. Acest parteneriat între copii poate îmbrăca forma unor studii împreună, activităţi sau proiecte împreună, sau de joacă. Ei au tendinţa de a se descurca bine în grupuri de învăţare prin cooperare. Un grup mic de 3, până la 5 membri care rezolvă împreună o sarcină sau proiect, îl încurajează să îşi organizeze ideile şi să-şi asume responsabilităţile constituind baza ideală de exersare a abilităţilor de relaţionare interpersonală. Grupurile mici de joacă cuprinzând doi sau trei elevi îl pot ajuta să dezvolte mai multe abilităţi sociale efective. Se va descurca mai bine dacă aşteptările sociale sunt identificate şi exersate înainte de activitatea propriu zisă.

Un mod subtil pentru elevul cu ADHD de a învăţa abilităţile sociale este de a se ghida şi observa comportamentul colegilor în timpul jocului. Învăţătorul îi poate însoţi pe elevi în locurile de joacă şi poate evidenţia comportamentul elevilor care iniţiază activităţi, cooperează la joc, sunt înconjuraţi de prieteni.

Pentru mulţi dintre elevii cu ADHD 30 de minute la locul de joacă depăşesc capacitatea lor de a menţine relaţii prieteneşti cu colegii. Dacă este necesar trebuie redus timpul de joacă efectiv la 10 minute. Poate fi de ajutor ca învăţătorul să vorbească cu elevul său despre ce va face în timpul pauzei, ce activităţi şi cu cine se va juca. Dacă este necesar, trebuie uşurat contactul cu colegii.

BIBLIOGRAFIE:

1.    Cucoş, C., (2002) – Timp şi temporalitate în educaţie, Ed. Polirom, Iaşi, pag. 79;

2.    Golu, M., (2004) – Principiul feedback – feedbefore şi organizarea comportamentului, în Revista de psihopedagogie, nr. 2, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti;

3.    Neamţu, C., Gherguţ, A., (2000) – Psihopedagogie specială, Ed. Polirom, Iaşi;

4.    Niţescu, C., (2007) - Ce stim despre ADHD (deficit de atentie si hiperactivitate),

5.    Preda, R., (2005) – Avantaje ale unui program de intervenţie educativă structurat pe secvenţe de învăţare, în Revista de psihopedagogie, nr, 2 Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti;

6.    Sauvé, C., (2006) – Copilul hiperactiv. Hiperactivitatea şi deficitul de atenţie, Ed. House of Guides, Bucureşti;

7.    Vogler, J., (2000) – Evaluarea în învăţământul preuniversitar, Ed. Polirom, Iaşi;

8.    Vrăşmaş, T., (1998) – Cadrele didactice itinerante/de sprijin în educaţia integrată în „Educaţia integrată a copiilor cu handicap, Asociaţia RENINCO România”, Multiprint, Iaşi;