„Prezenţa pãrinţilor poate transforma cultura şcolii.”
( S. L. Lightfoot )
Aspecte generale
Scoala si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltati.
Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de actiune, concordanta dintre mijloacele specifice de influentare folosite de aceste doua institutii sociale.
Scoala este interesata sa colaboreze cu familia, sa-si faca din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativa sa fie mai profunda si de durata. Colaborarea scolii cu familia este necesara si in vederea unei informari reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.
In convorbirea cu parintii, profesorul (invatatorul) trebuie sa dovedeasca mult tact. Sa aiba atitudinea unui prieten, nu a unui sef care da ordine. Sa fie apropiat, sa gaseasca argumente potrivite si temeinice, ca parintii sa le accepte fiind convinsi de utilitatea lor, dar sa nu renunte la convingerile sale daca acestea sunt bine intemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum este ajutat acesta la invatatura, daca are create conditii bune de pregatire a temelor, cum se comporta copilul fata de parinti, frati, bunici cum se comporta acestia fata de el, ce influente pozitive si negative se exercita asupra lui, cu ce se ocupa in timpul liber, ce prieteni are, cum se odihneste si cum se hraneste, care este starea sanatatii lui, ce interese manifesta.
În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor.
Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară.
Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare.
Spre a ajuta eficient pe copii, parintii trebuie sa tina legatura cu scoala, spre a se informa despre rezultatele muncii si despre comportarea lor la scoala. Unele informatii despre aceste situatii le pot obtine parintii prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatarile despre activitatea lui la scoala si modul cum a fost ea apreciata de profesori, dar mult mai utile sunt informatiile pe care le primesc parintii de la cadrele didactice.
Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului, dispersia familiei, incercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale, progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la intelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramane neputincios daca se izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Scoala capata astfel o misiune suplimentara.
Au existat intotdeauna educatori excelenti si parinti iubitori care nu si-au pus probabil atatea probleme si totusi au reusit foarte bine, dar poate ca acest lucru era mai usor intr-o lume foarte statornica, in care traditia avea ultimul cuvant. Modificarea pe care au suferit-o, in curs de o generatie sau doua, relatiile dintre parinti si copii, dintre adulti si tineri, apare mai vadita in consideratia pentru copil.
Un raport asupra relatiilor dintre scoala si familie in tarile Comunitatii Europene, bazat pe cercetari comparative, documentare si empirice enumera patru motive pentru care scoala si familia se straduiesc sa stabileasca legaturi intre ele:
- parintii sunt juridic responsabili de educatia copiilor lor;
- invatamantul nu este decat o parte din educatia copilului, iar o buna parte a educatiei se petrece in afara scolii;
- cercetarile pun in evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor scolare ale elevilor, in special asupra motivatiilor invatarii, precum si faptul ca unele comportamente ale parintilor pot fi favorizate datorita dialogului cu scoala;
- grupurile sociale implicate in institutia scolara (in special parintii si profesorii) au dreptul sa influenteze gestiunea scolara.
Moduri de participare a părinţilor
Părinţii elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen şi nu dispun toţi de aceleaşi mijloace pentru a se implica în mod activ în activităţile şcolii. Cooperarea lor cu mediul şcolar trebuie, deci, să ia forme diverse pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor lor. Anumiţi părinţi sunt pregătiţi să consacre mai mult timp şi energie pentru participarea la activităţi. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod punctual şi pot să participe la un eveniment special (de exemplu să însoţească grupul de elevi cu ocazia vizitării unui muzeu). Alţii dispun de suficient de mult timp liber, energie şi cunoştinţe pentru a putea aduce o contribuţie mai importantă şcolii. Unii pot veni în clasă pentru a susţine o expunere pe o anumită temă (legată de locul lor de muncă, tradiţiile lor culturale, anumite experienţe de viaţă specifice sau de modul cum îşi petrec timpul liber). Alţii sunt pregătiţi să se implice în animarea unor grupuri de întrajutorare de părinţi, care abordează probleme particulare.
Tipuri de programe de colaborare între şcoală şi familie
O serie de programe au încercat să promoveze o participare mai activă a părinţilor la activităţile şcolii şi au propus diferite forme de activităţi de colaborare. Anumite practici au drept obiectiv ameliorarea relaţiilor dintre familie şi şcoală: în cadrul acestor programe, părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea unor activităţi care stimulează schimbul de informaţii şi care favorizează relaţiile interpersonale armonioase. Aceste activităţi pot lua diferite forme: vizite reciproce, un club al părinţilor în şcoală,comunicare scrisă, prânzuri sau cine comunitare, adunări informative.
În cadrul programelor vizând sprijinul şcolar, părinţii sunt invitaţi să se implice în conceperea şi susţinerea unor proiecte şcolare. Poate fi vorba despre strângerea de fonduri, de asistenţă directă(zugrăvire, donaţie de haine, reparaţii etc.), de însoţirea elevilor cu ocazia excursiilor, de conferinţe, despre predarea unei arte sau despre o activitate distractivă, despre organizarea de evenimente sociale sau culturale.
Anumite proiecte vizează educaţia părinţilor. Aceştia sunt invitaţi să participe la sesiuni de formare menite să-i ajute să-şi dezvolte abilităţile parentale sau să-şi îmbunătăţească cunoştinţele: ateliere de formare pe anumite teme, cursuri de formare continuă, acces la material de formare (cărţi, casete video, broşuri). În sfârşit, în unele cazuri se pune accentul pe utilizarea comitetelor consultative în cadrul cărora părinţii formează grupuri de consiliere care se pot interesa de diferite probleme care privesc şcoala, fie ele de ordin socio-cultural, financiar, administrativ sau pedagogic.
Printre multiplele motive, fondate sau nu, invocate de cadrele didactice în vederea neutilizării anumitor strategii ce încurajează participarea părinţilor, este invocată adesea convingerea că părinţii vor refuza să colaboreze, sau că nu au capacitatea să o facă.
O serie de studii realizate în ultimii zece ani au adus precizări faţă de acest subiect şi au demonstrat că părinţiii şi cadrele didactice consideră că o colaborare între ei ar putea ameliora randamentul şcolar şi conduita elevilor în clasă. Numeroşi părinţi afirmă că sunt doritori să se implice în procesul de educaţie al copiilor lor. Cadrele didactice trebuie totuşi să formuleze aşteptări realiste privind această colaborare. În ceea ce priveşte activităţile care pot fi propuse părinţilor, acestea trebuie să fie multiple, variate şi să corespundă nevoilor şi posibilităţilor lor. În faţa unui eşec sau a unei slabe participări, trebuie identificaţi factorii care împiedică participarea parentală şi apoi să se elaboreze un program care să corespundă mai bine nevoilor reale şi disponibilităţilor familiilor, în loc să se conchidă că părinţii sunt lipsiţi de interes.
TEORII IMPORTANTE PRIVIND RELATIA SCOALA-FAMILIE
Exista doua teorii importante privind relatia scoala-familie:
- Teoria profesionalismului care considera ca un element esential serviciul facut altora, fara a te gandi la avantaje personale, criteriile acestei teorii sunt: competenta, servirea clientilor, un cod de etica profesionala;
- Teoria schimbului care considera actiunea umana in functie de un castig personal, se considera privilegii traditionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competitie restransa.
Din aceasta perspectiva se pune intrebarea: ce castiga profesorul intr-o cooperare cu familia? Se apreciaza ca acest castig poate fi un statut revalorizator in ochii societatii, cooperarea cu familia poate fi un test profesional si poate fi considerata ca facand parte din datoria profesionala a profesorului deoarece: parintii sunt clienti ai scolii, eficacitatea invatamantului poate fi ameliorata prin cooperarea intre scoala si familie, parintii sunt responsabilii legali de educatia copiilor lor si pot avea exigente de a evalua rezultatele activitatii scolare.
In acest context se pune si problema: de relatia cu familiile trebuie sa se ocupe profesori specializati sau toti profesorii? Solutia ideala pare a fi: toti profesorii sa aiba relatii obisnuite de colaborare cu familiile, profesorii specializati (consilieri educationali) sa rezolve cazuri particulare, dificile, sa efectueze vizite in familii, cand este necesar si sa organizeze reuniunile cu parintii.
ETAPE IN EVOLUTIA RELATIEI FAMILIE-SCOALA
Se pot deosebi trei etape in evolutia relatiei familie-scoala:
- etapa scolii autosuficiente: scoala este considerata o institutie inchisa, care nu influenteaza mediul familial si nu se lasa influentata de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu parintii sunt rare, formale, parintii accepta ideea ca nu au nimic de vazut despre ceea ce se intampla in scoala, administratia alege scoala pentru copii, parintii nu participa la consiliile de administratie scolara, asociatiile de parinti nu sunt incurajate, formarea profesorilor neglijeaza relatia intre familie si scoala.
- etapa de incertitudine profesionala: profesorii incep sa recunoasca influenta factorilor familiali asupra rezultatelor scolare, dar parintii continua sa creada ca scoala este autosuficienta. Caracteristicile etapei sunt: tendinta de a creste acuzarea familiei pentru proastele rezultate scolare, administratia scolara are tendinta de a conserva atitudinea din etapa anterioara, contactele formale, de rutina cu parintii continua, apar experiente localizate privind comunicarea cu parintii, apar organizatiile voluntare de parinti, se constituie consilii de gestiune scolara, in care participarea parintilor are un rol minor, nedecizional, formarea profesorilor abordeaza relatia familie-scoala ca o problema de importanta secundara.
- etapa de dezvoltare a increderii mutuale: parintii si profesorii descopera impreuna ca neincrederea este putin cate putin inlocuita cu increderea unora fata de altii. Caracteristicile etapei sunt: relatia cu familiile este din ce in ce mai incurajata de scoala, consiliul scolar include reprezentanti ai parintilor, cu rol decizional in toate problemele educationale, organizatiile de parinti sunt acceptate si incurajate in activitatea scolara, profesori specializati (consilieri educationali) trateaza problemele exceptionale ale colaborarii cu familiile, organizatiile de profesori recunosc statutul si rolul asociatiilor de parinti, administratorii si politicienii educatiei insista asupra importantei relatiei familie-scoala, formarea profesorilor abordeaza problema relatiei cu familia, ca una din problemele importante, se organizeaza cursuri pentru profesori si parinti.
Familia, mediul normal pentru creşterea şi educarea copiilor
Copilul este o fiinta cu insusiri calitative diferite de cele ale adultului si are in mod legitim dreptul de a ocupa o pozitie privilegiata si de a se bucura de un „tratament” specific.Sanatatea, dezvoltarea si educatia copilului trebuie sa fie in centrul preocuparilor familiei.
Prin caracterul sau stabil si coerent familia este mediul educogen primar, cu valente formative esentiale pentru dezvoltarea normala a copilului.Apartenenta copilului la familie este conditionata de siguranta afectiv materiala si afectiv esentiala pentru dezvoltarea psihica, indeosebi in etapele timpurii ale evolutiei acestuia.Din aceasta cauza separarea copilului da familie poate determina perturbari grave ale echilibrului lui biopsihic.
Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuala,afectiva si volitiva a personalitatii copiilor, climatul si atmosfera familiala devenind cadrul de ambianta materiala, spirituala si afectiva in care se vor forma copiii. De aceea eventualele carente materiale ale mediului si climatului familial , influenteaza in mod negativ dezvoltarea psihocomportamentala a copiilor.
In prezent, familia ca unitate sociala s-a modificat foarte mult atat la nivel structural, cat si la nivel atitudinal in sensul cresterii ratei divorturilor si a tensiunilor si conflictelor intrafamiliale. Situatia existenta pe plan familial se poate rasfrange negativ asupra maturizarii fizio-psihice, fiziologice si sociale a copiilor lasand sechele in structura psihica si de personalitate a acestora. In familiile de astazi, legaturile sunt mai putin durabile , pe considerentul ca oamenii nu mai accepta sa convietuiasca impreuna daca nu se inteleg bine, nici macar de dragul unui copil, fata de care au anumite responsabilitati.
Se vorbeste tot mai mult despre existenta unei adevarate „crize” a familiei moderne. Aceasta stare critica poate fi determinata de inversarea rolurilor sot-sotie, de disparitia unor roluri traditionale , de problemele materiale, sau de absenta parintilor din cadrul caminului pentru indeplinirea sarcinilor socio-profesionale, ceea ce determina o mai slaba preocupare a lor, pentru educatia copiilor.
Conform Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului, acesta „ trebuie sa creasca intr-un mediu familial, intr-o admosfera de fercire, dragoste si intelegere” pentru a-si dezvolta complet si armonios personalitatea.Este recunoscut faptul ca in cadrul familiei copilul isi dezvolta simtul identitatii. O relatie pozitiva si consistenta cu parintii, in care acestia reusesc sa vina in intampinarea nevoilor copilului, il ajuta sa capete siguranta interioara, sa-si cunoasca si sa-si inteleaga propriul trecut, sa devina autonom.
Familia este primul mediu in care copilul experimenteaza relatii si el va dezvolta relatii in afara acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea un copil are nevoie de legaturi emotionale stabile, de sentimentul apartenentei neconditionate la un grup de persoane (in esenta familia sa), de un mediu securizat care sa-i permita experiente normale de viata.
Cand vorbim de familie, ne referim in primul rand la parinti, dar un loc foarte important il are in viata copilului familia externa, formata in mod traditional din bunici si rude pana la gradul al IV-lea. Familia extinsa il ajuta pe copil sa-si cunoasca radacinile, sa-si intregeasca experintele de viata de familie, sa dezvolte relatii multiple si complexe.De aceea este foarte important pentru fiecare copil sa isi cunoasca rudele si sa se bucure de relatii pesonale cu acestea. In plus, familia extinsa este principala relatie de suport pentru parinti. In special bunicii pot fi un sprijin real pentru parinti si, de multe ori, reprezinta principala resursa pentru prevenirea separarii.Toti copii au nevoia si dreptul de a fii ingrijiti si crscuti de parintii lor intr-o maniera competenta.
Familia ramane grupul social vital in asigurarea ingrijirii, protectiei si educatiei copilului.In contextul schimbarilor sociale se constata o diversificare a modelelor familiale: farcventa crescanda a coabitarilor (concubinaje), cresterea numarului divorturilor, a familiilor cu un singur parinte, optiunea unor femei de a avea un copil in afara casniciei, noile forme coexistand cu modelul „clasic” al familiei conjugate.
Intr-o lume in care toate institutiile si toate tipurile de raporturi sociale se schimba in ritm accelerat, familia nu poate ramane neschimbata si nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare familiala.Toate aceste schimbari nu trebuie interpretate ca o criza a familiei, ci mai repede ca adaptari ale conduitei individuale la schimbarile demografice, econimoce si materiale care afecteaza societatile in ansamblul lor.
Dezvoltarea personalitatii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori : familiali, scolari, comunitari.Factorii familiali sunt ca proximitate si importanta cei mai importanti in dezvoltarea unei personalitati armonioase , in securitatea fizica , afectiva si materiala a copilului.Indiferent de modul de organizare , mediul familial intemeiat pe un sistem de interactiuni afective intense este apt de a reactiona la trebuintele copilului, de a participa si favoriza elaborarea personalitatii, a imaginii sale de sine si despre lume.
Familia este cea mai in masura sa raspunda nevoilor copilului, afectiv ceva mai adecvata trebuintelor lui pentru ca numai aceste relatii afective si sentimente de dragoste il fac pe parinte sa inteleaga si sa intuiasca copilul si starea lui de copilarie.In familie isi poate satisface nevoile sale primare , isi poate manifesta frustrarile inevitabile, temperate de dragostea parintilor. In familie copilul poate sa-si investeasca toate resursele emotionale si sa invete sa si le controleze pentru ca aici ar trebui sa fie in mod sigur un mediu mai ales afectiv – garantie pentru o dezvoltare armonioasa.
Daca copilul este singur la parinti el tinde sa fie mofturos, egoist, capricios datorita parintilor care doresc sa-i faca toate poftele.In familiile cu mai multi copii afectiunea parintilor se indreapta catre toti copii.Parintii trebuie sa aiba o autoritateasupra copilului. Aceasta autoritate nu trebuie obtinuta cu ajutorul pedepselor sau a violentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea orcarei dorinte. „Adevarata autoritate deriva din exigenta parintilor fata de comportarea copiilor,imbinata cu respactul fata de acestia. Copilul trebuie sa simta iubirea pe care parintii i-o poarta, dar este necesar sa stie ca nu-i vor ingadui orce capriciu.
„Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci si calea cea mai eficienta a educatiei, dar numai daca ea e potrivita si cu masura”. Nu in ultimul rand „pentru a fi un bun mediu educativ, familia trebuie sa aiba o situatie economica apta sa satisfaca trebuintele de prim ordin ale membrilor sai”. Educarea unui copil nu este un lucru atat de usor.Unii parinti, avand conceptii invechite, cred ca ei stiu cel mai bine sa-si educe copilul, neacceptand sfaturi din exterior.In prezent exista o multime de carti, filme si emisiuni special realizate pentru indrumarea pedagogica a parintilor.
Familia care nu reprezinta un bun mediu educativ:
a. Familia descompusa: familia care ramane descompusa in urma unui divort sau a unui deces, nu este un mediu educativ ideal.Dar totusi conditia de viata a copilului orfan de un parinte depinde foarte mult de puterea de dragoste a celui ramas, care poate compensa dragostea celui disparut.In trecut divortul era extrem de daunator pentru copii. Cercetarile actuale par sa indice ca copiii se simt mai bine daca parintii nefericiti divorteaza decat daca stau impreuna intr-o atmosfera de furie, amaraciune, violenta si ura.
b. Familia reconstruita: recasatorirea creeaza o familie reconstituita sau combinata formata din doi parinti, din care cel putin unul aduce in aceasta unitate familiala noua unul sau mai multi copii dintr-o casatorie anterioara.Cuvintele mama si tata vitreg sunt deja expresii peiorative.Atunci cand copii provin din doua familii diferite, mama va proteja pe ai sai, iar tatal pe ai lui, plangandu-se fiecare impotriva copiilor celuilalt.In acest context merita sa ne punem cateva semne de intrebare: Cine asigura disciplina in aceasta familie? Dar educatia? Care sunt indatoririle parintelui biologic caruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta? Raspunsul la aceste intrebari variaza de la caz la caz.
c. Violenta in familie este un fenomen ce ia amploare.Maltratarea partenerului si a copilului are loc in toate clasele sociale, dar posibilitatea maltratarii creste o data cu problemele financiare. Cazurile de maltratare a copiilor este in crestere. „Ca si in cazul maltratarii unuia dintre soti, sunt responsabili mai ales barbatii. In multe cazuri cei care maltrateaza , au fost maltratati in copilarie , astfel perpetuand un ciclu de violenta”. Copii maltratati sunt frustrati de dragoste, pierd bucuria de dragoste si intelegere a semenilor,sanatatea lor psihica fiind pusa la indoiala.
d.Alte cazuri in care familia nu este un bun mediu educativ: Certurile si neintelegerile dintre parinti au efecte traumatizante asupra copiilor. Divergentele dintre parinti cu privire la masurile educative au urmari negative asupra educatiei.Daca parintii mint, injura, sunt necinstiti,in cele mai multe cazuri copilul va imita comportamentul acestora.
Aspecte specifice privind relaţiile cu familiile şi comunităţile de romi
Problematica relaţiei “familie, comunitate, şcoală” îmbracă un aspect particular atunci când se referă la minoritatea romilor. Cercetări realizate în ultimii ani de Institutul Intercultural Timişoara sau de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti, bazate pe interviuri şi discuţii de grup cu cadre didactice, au scos în evidenţă faptul că printre cele mai importante probleme asociate prezenţei elevilor romi în şcoală se situează şi relaţia cu părinţii.
Cadrele didactice au deseori tendinţa de a acuza părinţii romi de dificultăţile şcolare ale copiilor lor.
Desigur, în numeroase cazuri, atât condiţiile materiale cât şi sprijinul în procesul de învăţare sunt net inferioare celor pe care le pot oferi copiilor părinţii ne-romi.Dar formularea (explicită sau neexprimată deschis) a unor asemenea acuzaţii, chiar dacă acestea pot fi susţinute cu argumente într-un caz sau altul, nu conduce la găsirea unei soluţii şi la îmbunătăţirea situaţiei. Cercetările au arătat că, deşi cadrele didactice doresc să colaboreze cu părinţii romi pentru îmbunătăţirea situaţiei şcolare a copiilor, un număr mare dintre ele consideră că tot ce pot face este să aştepte ca părinţii romi „să-şi schimbe atitudinea şi comportamentul” pentru a se conforma cerinţelor impuse. Este evident însă că în majoritatea cazurilor o asemenea aşteptare este nerealistă. Soluţia ar putea fi găsită împreună, prin stabilirea unei comunicări reale, pornind de la înţelegerea reciprocă a punctelor de vedere. Este firesc ca acest proces să fie iniţiat de cadrele didactice dar, desigur, acolo unde este posibil el poate fi mult facilitat prin intervenţia unui mediator şcolar.
Pe de altă parte, anumite diferenţe în comportament pe care le manifestă copiii romi sunt interpretate de unele cadre didactice ca o carenţă cauzată de „lipsa de educaţie” a părinţilor şi/sau de „deficienţele” sau incompatibilitatea cu civilizaţia modernă a culturii rome. Mai grav este însă atunci când copiii romi care vin la şcoală fără a cunoaşte anumite coduri de comportament social sunt etichetaţi ca şi cum ar avea un handicap insurmontabil („aşa sunt ei şi nimic nu-i poate schimba”). Un formator francez remarca însă faptul că “nu-i va trece nimănui prin minte să califice drept handicapat psihomotor pe cel care se comportă inadecvat la masă fiindcă acesta nu cunoaşte atitudinea ceruta de situaţie”.
Unul dintre factorii - cheie în asigurarea succesului şcolar al copiilor romi este existenţa unor relaţii bune între şcoală şi părinţi. Fără cooperarea părinţilor, multe dintre iniţiativele şcolii sunt sortite eşecului. Legătura cu părinţii înseamnă mai întâi contactele obişnuite, individuale, legate de copil, de munca sa, de jocurile sale, de progresele sale şi dificultăţile pe care le întâmpină.
Romii au propriile raţiuni, pe care raţiunea instituţiei şcolare le ignoră deseori. Pentru a se încerca ameliorarea acestor relaţii s-au organizat întâlniri informale: s-a făcut o invitaţie la o cafea, pentru a facilita comunicarea deschisă. Dar părinţii romi n-au manifestat interes faţă de această „invitaţie la cafea”. Într-o ţară europeană, cu ocazia unei serate la care se programase o proiecţie de diapozitive reflectând viaţa romilor, s-au creat tensiuni, iar diapozitivele n-au mai fost găsite niciodată de către organizatori.Pe lângă faptul că apropierea dintre învăţători şi romi nu se produce, există şi un refuz al acestora din urmă în ceea ce priveşte prezentarea unor informaţii referitoare la romi.Iar cazul este departe de a fi unul singular. Nu trebuie însă să concluzionăm rapid, ca urmare a acestor tentative de apropiere care eşuează, că “din nefericire este evident că părinţii copiilor romi nu se prea implică în educaţia copiilor lor”: evidenţele sunt înşelătoare iar educaţia copiilor, faţă de care părinţii romi sunt foarte atenţi, pentru ei nu se reduce doar la educaţia şcolară.
Atunci când se construieşte un proiect al şcolii, al clasei, absenţa cooperării “în amonte”, încă din faza de definire a proiectului, între diverşii parteneri face imposibilă asumarea acestuia ca un proiect comun, iar ulterior cei care servesc drept intermediari,cadrele didactice sau mediatorii, se regăsesc pe o poziţie greşită şi nerealistă.
Faptul că disensiunile între comunităţi depăşesc pragul şcolii este evident şi se poate înţelege de ce, momentan, părinţii nu sunt prea tentaţi să-i sprijine pe învăţători. În majoritatea cazurilor, atitudinea lor oscilează între indiferenţă şi opoziţie faţă de structura şcolară, chiar dacă se produc contacte cu cadrele didactice şi chiar dacă acestea nu sunt rele. Învăţătorii pot fi respectaţi ca persoane, ceea ce nu împiedică să fie criticaţi în calitate de reprezentanţi ai unei instituţii ameninţătoare şi adesea coercitivă în însăşi principiile sale de funcţionare. Dacă un copil nu se simte bine la şcoală, dacă el face obiectul unor remarci - justificate sau nu - din partea învăţătorului,dacă este obiectul unei respingeri din partea celorlalţi copii, părinţii şi familia sa, precum şi întregul grup din care face parte vor fi întotdeauna alături de el pentru a-l suţine şi a-l proteja. Se poate întâmpla, de altfel, atunci când un copil nu vrea să meargă la şcoală,ca acesta să profite de situaţie şi să prezinte dinadins în culori sumbre viaţa sa la şcoală. Alegerea sa va fi respectată de către părinţi. Cum poate fi schimbat acest fapt?
Cu siguranţă nu începând cu instruirea copilului, ci prin acceptarea părinţilor.Legătura, contactul, pentru a putea da naştere unei colaborări, presupun o voinţă şi un demers în vederea armonizării relaţiei dintre parteneri. Mult prea des, până în prezent,ori nu se făcea nici un astfel de demers şi fiecare rămânea departe de celălalt, neînţeles şi imposibil de înţeles în acelaşi timp, ori efortul necesar unui astfel de demers era aşteptat să vină doar din partea romilor. De puţin timp încoace însă, ici şi colo, în diferite ţări, s-au făcut eforturi reciproce care permit, în mod punctual, să se depăşească conflictele, aprehensiunile, neînţelegerile. Se poate constata astfel un progres al adaptabilităţii reciproce. Contactele se intensifică, învăţătorul obţine o marjă de libertate pentru a le stabili şi a le menţine, sau este delegat un mediator special în acest sens, persoană care se află în acelaşi timp în slujba cadrelor didactice cât şi a părinţilor.
Uneori câteva detalii tehnice pot schimba radical viaţa clasei şi relaţia cu părinţii:posibilitatea accesului liber al părinţilor la ore, posibilitatea contactelor telefonice ...Cadrele didactice fac uneori eforturi de a se apropia de romi adoptând însă metode care nu sunt întotdeauna adaptate: de exemplu, un studiu realizat în Marea Britanie prezintă cazul unui tânăr învăţător care, plin de bune intenţii, pentru a cunoaşte mai bine specificul comunităţii romilor, s-a angajat ca salariat în timpul perioadei de vacanţă la un rom care vindea maşini de ocazie; odată angajat, acesta a fost însă desconsiderat în ochii părinţilor romi, pentru care învăţătorul ar fi trebuit să se asocieze cu comerciantul rom, dobândind astfel un statut egal şi satisfăcător.
S-a demonstrat de asemenea că absenţa părinţilor romi de la reuniunile formale nu este sinonimă cu dezinteresul, ci mai degrabă cu o non-adeziune la un anumit tip de discuţie; aceste discuţii informale cu frecvenţă scăzută sunt, de altfel, aşa cum o arată mai multe studii, puţin interesante: se pare că, în cadrul lor, părinţii adoptă fie o atitudine întotdeauna pozitivă, de aprobare reiterată, fie una sistematic critică, de barare.
Încercările de colaborare nu sunt scutite de dificultăţi.
“Doar 30% dintre părinţi urmăresc activitatea şcolară a copiilor lor şi, în ciuda dorinţei lor de a avea o întâlnire constructivă cu cadrele didactice, raportul se reduce adesea la un dialog scurt şi superficial. Între părinţi şi cadrele didactice se instaurează în general o adevărată incomunicabilitate, care îşi are originea în substratul de analfabetism al părinţilor, care nu au astfel posibilitatea de a percepe sensul pe care îl are şcoala şi,implicit, ceea ce reprezintă aceasta pentru copiii lor. 70% dintre ei refuză să se supună diverselor reguli ale birocraţiei şcolare, invocând banala şi învechita justificare: <<La ce bun, din moment ce noi suntem romi şi aşa vom râmăne; pentru noi nimic nu se va schimba niciodată>>. În spatele acestei fraze se ascunde o resemnare tristă, o lipsă de entuziasm şi de aspiraţie pentru schimbare şi progres”.
Având în vedere importanţa dar si dificultăţile de comunicare ce pot apărea în relaţia cadre didactice – părinţi romi, respectiv în relaţia şcolii cu comunitatea romilor, este oportună deseori utilizarea unui mediator şcolar.
Rolul bunicilor in viata copilului
S-a dovedit stiintific faptul ca prezenta bunicilor in viata copiilor are urmari benefice asupra intregului comportament al copiilor: acestia sunt mult mai stabili emotional, invata mai bine la scoala, capata incredere in sine si relationeaza mai usor cu cei din jur.
Bunicii sunt o oaza nesecata de dragoste neconditionata de care nepotii se pot bucura din plin. Rolul acestora ia diferite forme, de la prietenul cel mai bun, confidentul, pana la istoricul familiei, cel care mentine si transmite legaturile si povestile din familie.
Legatura formata intre nepoti si bunici este unica tocmai datorita faptului ca acestia din urma nu pun nici o conditie pentru atentia si dragostea lor. Spre deosebire de parinti, care au diverse exigente fata de copiii lor, bunicii nu asteapta nimic in schimb. Acestia au tot timpul din lume pentru a acorda atentie micutilor, iar rabdarea lor o depaseste cu mult pe cea a parintilor. Copilul se simte astfel in siguranta, iar casa bunicilor devine un loc de refugiu si chiar de regasire.
Tot cu aceeasi rabdare infinita, buncii ii lasa pe copii sa fie mai liberi, fara sa ii conditioneze prea mult. Acest lucru nu duce neaparat la rasfat, ci il ajuta pe copil sa capete o atitudine independenta, fiind totusi supravegheat de un adult care ii vrea binele. Stii doar cate de bine se simte atunci cand are ocazia sa isi petreaca vacantele la bunici, fara parinti.
Bunicii au timp si experienta pentru a-i invata o multime de lcururi interesante, oferindu-le sfaturi intelepte si trucuri pe care doar acestia le mai stiu, fascinandu-ne insa chiar si atunci cand ajungem la maturitate. Caci doar bunica face cea mai buna mancare, iar bunicul are gradina cea mai frumoasa.
Copilul va invata sa isi pretuiasca mai mult familia si sa isi aprecieze parintii, pentru ca povestile bunicilor despre nazbatiile parintilor atunci cand erau si acestia copii, ii face sa para mai umani si sa coboare de pe acel piedestal al rolului parintesc.
Concluzie
Implicarea parintilor in viata activa a scolarului este foarte importanta, deoarece copiii daca sunt ajutati devin mai motivati si mai ambitiosi in tot ceea ce fac.
Implicarea parintilor in viata scolarului il face pe acesta sa fie mai increzator in sine si mai puternic,putand sa depasesca toate obstacolele pe care le intalneste nu doar la scoala,ci si in viata de zi cu zi.
Retineti !! Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reusitei scolare.
Bibliografie:
- www.asociatia-profesorilor.ro;
-Mircea Agabrian-,,Scoala,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;
- Sincai Eugenia, Alexandru Gheorghe-"Scoala Si Familia" - Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 1993;
-http://www.disacnetsolutions.net;