Cea mai uzuala semnificatie a termenului de conflict este cea de “neintelegere, discutie violenta, cearta, diferend”, sub forma sa de conflict extern, inter-relational. Psihologia subliniaza semnificatia notiunii de conflict ca fiind de natura interna, “situatia unui subiect in care acesta se gaseste supus unor tendinte cognitive si  motivationale de sens contrar”.

 Aplicand criterii diferite de clasificare a conflictelor putem descrie următoarele conflicte:

 1. conflictul între lumi sau societăţi diferite după criteriul politic, de exemplu intre capitalism şi comunism;

 2. conflictul între generaţii după criteriul vîrstă, de exemplu intre bătrîni şi tineri, între părinţi şi copii;

 3. conflictul între grupurile sociale, clase, categorii, microgrupuri după criteriul social sau al interesului de grup. De exemplu, conflictul profesor-elev;

 4. conflictul între forţele binelui şi forţele răului, între adevăr şi minciună, intre virtute şi viciu, după criteriul moral, etic;

 5. conflictul între sexe după criteriul particularităţilor sexuale ale unor categorii sexuale diferite: bărbaţi, femei, transsexuali;

 6. conflictul inter-personal după criteriul complex care reflectă o multitudine de criterii ca: virsta, sexul, religia, aspectele fizice, psihice, de personalitate, de meserie-profesiune, de istorie de viaţă etc;

 7. conflictul între individ şi grup după criteriul specificităţii individuale sau al celei grupale;

 8. conflictul între conducători şi conduşi după criteriul puterii, al influentei, al autorităţii;

 9. conflictul între trecut şi viitor după criteriul evoluţiei unei persoane, unui grup, unei societăţi;

 10. conflictul interpersonal între tendinţele biologice şi cele culturale, între aspectele materiale şi cele spirituale ale personalităţii.

  Observăm din prezentarea acestor tipuri de conflicte că lista lor este deschisă prin:

• interacţiunea intre conflicte diferite;
• subordonarea intre conflicte şi clasificarea acestora în anumite tipuri de conflicte;
• diferenţierea criteriilor de clasificare etc.

 Dintre aceste tipuri de conflicte consilierea educaţională este interesată de conflictele între profesor-elev, între părinte-copil, între angajator-angajat, adică intre partenerii educaţionali.

 Unul dintre cele mai frecvente conflicte, dar în acelaşi timp şi cel mai deformat perceput este conflictul între generaţii. Conflictul între generaţii este inevitabil datorită evoluţiei societăţii omeneşti, a culturii şi a familiei.

 Dacă distanţa fizică între părinţi şi copii scade - deoarece tinerii dau naştere la copii din ce în ce mai timpuriu - distanţa culturală dintre generaţii creşte, datorită accelerării progresului şi a celui tehnic in special. Ca urmare, în mod firesc conflictele intre generaţii sînt din ce in ce mai multe şi mai intense. Aceasta nu inseamnă că ele se produc automat sau că sînt identice, chiar dacă au unele aspecte comune: „pe vremea mea...” este una dintre cele mai frecvente prejudecăţi care apare în conflictul dintre generaţii.

 Conflictul intre generaţii are profilul socio-cultural al perioadei istorice în care se produce. El este un produs al perioadei respective. Considerăm că factorii generatori ai conflictului intre generaţii sint:

• inconştientul colectiv al grupului social căruia îi aparţin cele două tabere: bătrinii şi tinerii, sau părinţii şi copii. Acest inconştient colectiv este „poluat" de prejudecăţi ca „bătrinii sint inţelepţi", „părinţii ştiu ce este mai bine pentru copii lor", „dacă nu ai bătrîni, să-ţi cumperi", „copiii sint obraznici", „tinerii din ziua de azi" etc.;
• inconştientul personal care depozitează experienţe de viaţă petrecute în tinereţea bătrinilor/părinţilor care au rămas neatinse de patina vremii sau nesupuse spiritului critic. De exemplu „pe vremea mea, fetele mergeau la baluri numai cu părinţii lor" sau „fetele trebuie să fie bune gospodine si supuse soţilor lor";
• conştientul personal manifestat prin: percepţiile deformate asupra realităţii; gindirea conservatoare, rigidă, inflexibilă; afectivitatea negativă: teama, anxietatea; comportamentul inadecvat: hiperprotecţia, indiferentismul, neglijenţa, impoliteţea etc.

Conflictul intre generaţii are o structură complexă, fiind alcătuit dintr-o componentă valorică mai mult sau mai puţin stabilă şi una atitudinală, comportamentală, variabilă. Altfel spus, dacă diferenţa de valori intre cele două tabere este radicată, ruptura este inevitabilă. Diferenţele de păreri, de atitudini şi comportamente pot fi gestionate în aşa fel încît conflictul să fie depăşit şi rezolvat printr-un management eficient al conflictului, printr-un proces de consiliere educaţională.

 Conflictul intre profesori şi elevi este un conflict de status - rol, a cărui dinamică poate duce la dezvoltarea parteneriatului între cele două tabere sau la blocajul comunicării. Profesorii sunt percepuţi mai ales prin prisma rolului lor de evaluatori şi nu de formatori. Prin urmare, ar trebui dezvoltată componenta formare-dezvoltare-consiliere a procesului instructiv-educativ. Statutul social, mai ales economic, al profesorului nu este de invidiat, iar elevii nu pot face abstracţie de acesta. Metodele folosite în procesul educaţional apelează fie la constrîngere, ceea de ingrădeşte dezvoltarea liberă şi creativă a personalităţii elevilor, fie la participare şi activizare, ceea ce solicită un efort crescut din partea elevilor, iar aceştia în majoritatea lor nu sînt pregătiţi să-l facă.

Conflictul profesor-elev are cauze, forme şi manifestări diferite.

 La nivelul clasei şi al disciplinei predate, conflictul profesor-elev poate fi mai ales didactic, generat de aşteptările diferite sau chiar contradictorii ale celor 2 tabere. Aceste expectanţe pot fi de natură:

• cantitativă: cantitatea de informaţii predată/invăţată;
• calitativă: calitatea acestor informaţii;
• evaluativă: exigenţa, severitatea, indulgenţa;
• inter-relaţională: devianţe comportamentale, absenteism.

 La nivelul şcolii, conflictul profesor-elev poate fi mai ales educaţional, legat de obiectivele, conţinuturile, strategiile educaţionale vehi­culate şi care intimpină dificultăţi de asimilare-realizare de către elevi. Con­flictul educaţional are un potenţial inepuizabil de probleme, dar şi de soluţii.

 Pentru gestionarea şi rezolvarea conflictului, consideram ca fiind utile urmatoarele întrebări:

 Viaţa, dezvoltarea, educaţia sint posibile fără conflicte?

 Conflictul este doar negativ?

 Ce efecte pozitive poate avea conflictul?

 Cum putem stăpini şi rezolva un conflict?

 In lume există probabil o infinitate de conflicte.

Se pot identifica  urmatoarele surse ale conflictelor:

 a) nevoile fundamentale ale oamenilor;

 b) valorile diferite;

 c) percepţiile diferite;

 d) interesele diferite;

 e) resursele limitate;

 f) nevoile psihologice.

 a) Pentru a supravieţui, oamenii au nevoie de aer, apă şi hrană. Cand aceşti factori vitali sint insuficienţi apar conflictele inter-relaţionale.

 b) Oamenii fac parte din culturi diferite şi impărtăşesc credinţe dife­rite. De aceea ei se pot raporta la valori diferite.

 c) Cind oamenii percep diferit un lucru sau gindesc diferit despre el, pot să apară situaţii conflictuale.

 d) Interesele diferite ale oamenilor îi determină să aibă preocupări diferite. Din această cauză pot să existe conflicte în familie, intre colegi sau prieteni deoarece fiecare dintre ei consideră importantă o altă activitate.

 e) Banii sint o resursă limitată. De aceea şi cantitatea de bunuri pe care oamenii o pot avea este limitată. Din cauza resurselor limitate apar conflicte în familie, intre colegi, prieteni, la locul de muncă.

 f) Iubirea, libertatea, fericirea şi respectul de sine sint nevoi logice de care depinde liniştea interioară a fiecărui om. Cand aces­te nevoi sint alterate, apar conflicte interioare care pot provoca conflicte şi cu alţi „actori sociali".

 În ceea ce priveşte etapele considerate necesare pentru identificarea şi soluţionarea conflictelor, exista urmă­toarele faze:

• cunoaşterea tipului de conflict în care eşti implicat;
• conştientizarea cauzelor, dar şi a consecinţelor conflictului;
• înfruntarea conflictului şi nu evitarea lui;
• respectul de sine in raport cu respectul celuilalt;
• evitarea etnocentrismului şi acceptarea diferenţelor culturale;
• diferenţierea clară între interese şi poziţii;
• identificarea intereselor comune şi compatibile;
• cooperarea;
• ascultarea activă, empatia;
• concentrarea atenţiei spre tendinţele naturale, spre o subiectivitate şi corectare a percepţiilor eronate, a judecăţilor greşite şi a gîndirii stereotipe;
• cunoaşterea de sine şi cunoaşterea reacţiilor tipice la diferite tipuri de conflict;
• dezvoltarea abilităţilor de a aborda conflicte dificile;
• atitudini şi comportament moral pe toată perioada desfăşurării conflictului.

 Aceste etape conţin în acelaşi timp metode şi soluţii în abordarea şi soluţionarea conflictelor.

 Are conflictul doar o semnifica­ţie negativă? Aceasta este întrebarea la care ne propunem să răspun­dem pentru identificarea şi clasificarea funcţiilor conflictului.

 În percepţia comună asupra conflictului, întîlnim cel mai frecvent semnificaţia negativă a conflictului. Dar el are şi funcţii care pot fi considerate pozitive.

 Acestea functii sunt:

• funcţia de alarmă;
• funcţia de mobilizare;
• funcţia de selecţie;
• funcţia de valorificare;
• funcţia de dezvoltare.

 Conflictul este co-substanţial obiectelor, fenomenelor, proceselor, putind fi considerat nucleul evoluţiei si dezvoltării. Fără conflict evoluţia ar fi liniară, dacă nu imposibilă. Trecerea de la o formă de existenţă la alta, de la o etapă de evoluţie la alta nu este liniară, ci conflictuală, în salturi calitative în urma unor acumulări cantitative.

 Dezvoltarea ontogenetică a fiinţei umane se realizează prin parcurgerea unor etape diferite din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental.

 Astfel, Piaget a pus în evidenţă conflictul cognitiv care determină saltul de la etapele anterioare la cele ulterioare în succesiu­nea dezvoltării intelectuale.

 è Funcţia de alarmă a conflictului. Conflictul joacă rolul „febrei" care anunţă organismul de prezenţa unei disfuncţii şi de necesitatea luării de măsuri. Conflictul poate fi considerat semnalul de alarmă pentru o situaţie dată. Dar această funcţie nu poate fi suficientă pentru acţiune. In cazul problematicii umane, conştientizarea conflictului este atît de importantă incit poate fi considerată prima fază a rezolvării lui. Existenţa în sine, inertă a conflictului nu avertizează personalitatea pentru a acţiona. Neglijarea conflictului, indiferenţa faţă de acesta, atitudi­nea pasivă, a aştepta să se rezolve de la sine, negarea conflictului, respin­gerea acestuia sint atitudini care nu favorizează, ci intirzie sau blochează rezolvarea conflictului.

 

è Funcţia de mobilizare. Acceptarea si conştientizarea conflic­tului nu este facilă, ci presupune un consum de energie psihică mare. Dar pe de altă parte conflictul este cel care motivează fiinţa umană. Starea de nelinişte, tensiune determinată de prezenţa conflictului este benefică pentru mobilizarea psihicului în vederea rezolvării conflictului în anumite condiţii precum: perceperea conflictului in momentul apariţiei; acceptarea lui; orientarea către rezolvarea conflictului.

è Funcţia de selecţie a conflictului se referă la diferenţierea şi separarea conflictelor în:

-       rezolvabile sau nu;

 -       pozitive sau negative;

 -       afective, cognitive, volitiv-comportamentale.

 Această funcţie presupune şi depistarea cauzelor, a consecin­ţelor lui şi a aspectelor pozitive ale conflictului diferenţiate de cele negative.

è Funcţia de valorificare se referă la sublinierea aspectelor pozitive ale conflictului, etapă care conduce la rezolvarea lui.

è Funcţia de dezvoltare a personalităţii prin intermediul conflictelor. Conflictul nu numai că este inevitabil, ci reprezintă chiar o modalitate de depăşire a aspectelor vechi, rigide, inadecvate.

Utilizarea productivă a conflictului sau rezolvarea creatoare acestuia reprezintă un demers esenţial al managementului procesului de invăţămint.

 Profesorul se confruntă în fiecare zi cu un număr foarte mare de conflicte. El trebuie să fie un „pacificator" care utilizează constructiv conflictul in vederea atingerii finalităţilor educaţionale stabilite. De aceea el trebuie să afle în primul rind cauzele concrete ale conflictului apărut.

Principalele cauze ale conflictului sunt:

• atmosfera competitivă din clasă - elevii au fost obişnuiţi să lucreze individual, pe bază de competiţie exclusivă, lipsindu-le deprinderea de a munci în grup. Ei nu doresc decît victoria asupra celorlalţi şi dacă nu o obţin îşi pierd stima de sine;
• atmosfera de intoleranţă - în clasă se formează „bisericuţe” (microgrupuri), iar lipsa sprijinului între colegi duce la singurătate si izolare. Apar sentimente ostile faţă de capacităţile si realizările celorlalţi, neincredere şi lipsa prieteniei;
• comunicarea slabă - aceasta reprezintă solul cel mai fertil pentru conflict. Cele mai multe conflicte pot fi atribuite neînţelegerii sau percepţiei greşite a intenţiilor, sentimentelor, nevoilor şi activităţi­lor celorlalţi;
• exprimarea nepotrivită a emoţiilor manifestată prin absenţa priceperilor de rezolvare a conflictelor, utilizarea greşită a puterii de către profesor.

!       Ca urmare, răspunzind celor 4 tipuri de cauze identificate, s-a elaborat un model de rezolvare a conflictelor bazat pe: cooperare; comunicare; toleranţă; expresie emoţională pozitivă; dezvoltarea abilităţilor de a rezolva creativ un conflict.

 Acest model de rezolvare a conflictelor este cu atît mai bineînţeles şi aplicat cu cît profesorul are o pregătire complementară în domeniul consilierii educaţionale.

 In procesul consilierii educaţionale considerăm că unul dintre cele mai semnificative conflicte pentru perioada 12-18-20 ani este con­flictul intern de natură freudiană intre impulsurile biologice, sexuale, ero­tice şi tendinţele socio-culturale de autorealizare a personalităţii.

  Acest tip de conflict intern a caracterizat perioada preadolescenţei şi a adolescen­ţei dintotdeauna, în toate timpurile, dar în etapa actuală de dezvoltare socio-culturală a umanităţii este mai pregnant. El este specific trecerii de la creştere la dezvoltare şi maturizare, fiind o caracteristică a vîrstei respective.

 El poate fi analizat din 3 perspective ca:

 a - particularitate de vîrstă;

 b - particularitate individuală;

 c - particularitate socio-istorică.

 a. Ca particularitate de vîrstă, acest conflict are mai multe componente: fizico-fiziologică;  psihologică; socială;  culturală.

 Dezvoltarea organelor sexuale, intrarea acestora în perioada de funcţionare la 12-14 ani fac posibile relaţiile sexuale, erotice, sarcina etc. Această posibilitate ridică unele probleme nu numai de natură fiziologică, ci şi psihologică, socială sau culturală. Noile tendinţe sexuale nu se pot manifesta în toată libertatea lor datorită regulilor morale, legilor sociale şi barierelor culturale. Noul statut sexual (bărbat-femeie) vine în contra­dicţie cu celelalte status-uri de fiu/fiică, de elev/elevă, de student/studentă. Neechilibrarea acestor status-uri poate să conducă la disfuncţii între părin­ţi şi copii, între colegi, intre amici, între profesori şi elevi/studenţi.

 b. Ca particularitate individuală, conflictul intern intre tendinţele sexuale şi cele socio-culturale, ca şi rezolvarea lor depinde şi de celelalte particularităţi ale persoanei, nu numai de vîrsta sa.

 Conflictul sexualitate – cultură depinde de nivelul intelectual, de dezvoltarea unor aptitudini speciale, a unor capacităţi şi abilităţi, temperamentul mai impulsiv sau mai lent al tanărului, de maturizarea sa socio-caracterială. Prin urmare, tinerii mai impulsivi, neastimpărati, neechilibraţi, cu o inteligenţă redusă, din familii dezorganizate, cu un nivel cultural scăzut prezintă o doză de risc mai mare in ceea ce priveşte dezvoltarea unei sexualităţi normale şi echilibrate. Familia, şcoala, societatea, cultura sint factori cu rol deosebit in echilibrarea tendinţelor sexuale cu cele culturale, în corectarea unor manifestări sexuale neadecvate.

 Apariţia acestor manifestări sexuale face obiectul consilierii educaţionale care, aplicată la timp şi cu o metodologie adecvată, conduce de cele mai multe ori la depăşirea situaţiilor conflictuale şi la maturizarea personalităţii.

 c. Ca particularitate socio-istorică, acest conflict are profilul epocii istorice în care se dezvoltă. S. Freud descoperă conflictul între sine şi supraeu, intre tendinţele bio-sexuale şi cele socio-culturale ale personalităţii in secolul al XIX-lea, un secol raţionalist şi moralist in care domină mentalităţi de o moralitate excesivă, negind dreptul la existen­ţă a tendinţelor sexuale ale personalităţii.

 Secolul XX a cunoscut o adevărată revoluţie sexuală prin mişcări şi orientări de eliberare a sexualităţii de sub dominaţia raţionalit­ăţii. Actuala etapă in dezvoltarea socio-istorică a umanităţii post­decembristă este în societatea românească o perioadă de căutări a unei noi identităţi sexuale în relaţie cu identitatea culturală. Dar această căutare nu este lipsită de contradicţii, dimpotrivă, ea este generatoare de noi conflicte de natură sexuală, interne sau inter-relaţionale.

 Această perioadă se caracterizează prin apariţia unor manifestări sexuale aberante ca pedofilia, incestul, perversiuni sexuale prin dezvoltarea unor tendinţe sexuale inhibate pînă acum ca homosexualitatea, lesbianismul sau prin mediatizarea excesivă a relaţiilor sexuale intra-familiale.

 Explicaţia psihologică a acestor transformări pe planul sexua­lităţii societăţii româneşti după decembrie 1989, considerăm că este eliberarea “organismului social” de sub presiunea “constrangerilor” politice în primul rînd. Dictatura politică în perioada comunistă s-a exercitat nu numai la nivel politic, ci la nivelul intregii societăţi, al mentalităţilor sexuale şi chiar al comportamentului sexual.

 Bibliografie:

 1) Kreidler, W. J., 1984, Creative Conflict Resolution: More than 200 activities for keeping peace in the classroom, Glenview, IL: Scott Foresman.

 2) Stoica-Constantin, Ana, 2004, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iaşi

 3) Ulrich, Cătălina , 2000, Managementul clasei de elevi – învăţarea prin cooperare, Editura Corint, Bucureşti.